ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3976/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3976/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

contestația înregistrată la data de 17 august 2006, reclamantul M.G. a

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Primarul comunei Săcele, jud.

Constanța, să anuleze în parte dispoziția nr. 105 din 20 iulie 2006, cu privire

la imobilul compus din teren în suprafață de 2724 mp și construcție, respectiv

să oblige pârâtul să propună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil,

situat în comuna Săcele.

În motivarea contestației s-a arătat

că, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură

a unui teren extravilan în suprafață de 10 ha și despăgubiri bănești pentru

locuința situată în comuna Săcele, justificând prin înscrisuri atât calitatea

de moștenitor al bunicii sale, defuncta D.I., cât și existența dreptului ei de

proprietate asupra acestui din urmă bun, dobândit prin contractul de

vânzare-cumpărare din 26 ianuarie 1948.

Prin dispoziția contestată cererea de

restituire a fost respinsă cu privire la ambele imobile. Dacă pentru terenul

extravilan, reclamantul a arătat că soluția este corectă, pentru imobilul din

intravilan aceasta este nelegală, întrucât actul de vânzare-cumpărare prin care

defuncta D.I. ar fi înstrăinat acest imobil este lipsit de efecte juridice în

ceea ce privește transferul dreptului de proprietate. A susținut că în anul

1956 bunica acestuia s-ar fi îmbolnăvit grav, motiv pentru care ar fi fost

adusă de mama sa la Constanța, unde ar fi locuit până la data decesului,

survenit în anul 1959, în tot acest interval de timp persoana în cauză fiind

imobilizată la pat, ceea ce înseamnă, din punctul de vedere al reclamantului,

că nu ar fi putut consimți la încheierea actului de vânzare-cumpărare

sus-menționat.

Pe de altă parte, a arătat că

existența actului de înstrăinare nu a fost invocată de pârât până la momentul

soluționării notificării, și, mai mult, în adresa din 06 februarie 2004, acesta

a arătat că defuncta D.I. figurează în registrul agricol din perioada

1951-1955, pagina 28, cu casă și teren în suprafață de 2500 mp, iar în cel din

perioada 1956-1958, pagina 125, e înscrisă mențiunea "plecată din

localitate". Ulterior, în intervalul 1965-1968, în același registru a fost

înscris E.C. care, prin înscris sub semnați privată, a înstrăinat imobilul

către A.T. și C.E., care figurează și în prezent în evidențele locale.

A fost invocată și existența unor

neconcordanțe în cuprinsul actului, respectiv consemnarea că vânzătoarea era

văduvă din anul 1916, fapt care nu corespunde realității, întrucât bunicul

reclamantului trăia și în anul 1932, astfel cum rezultă din fișa întocmită de

Comisia Centrală a împroprietăririi sătenilor.

Prin sentința civilă nr. 502 din 27

februarie 2007, Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamantului ca

nefondată având în vedere, în esență, următoarele considerente de fapt și de

drept:

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt

incidente în cauză, întrucât întregul imobil, compus din construcție și teren,

a fost înstrăinat de autoarea reclamantului prin actul de vânzare-cumpărare din

28 februarie 1958, a cărui anulare nu a fost solicitată de reclamant și a cărui

valabilitate nu este influențată de aspectele invocate prin contestație,

respectiv neregulile din conținutul lui, inclusiv data transcrierii.

Prin Decizia civilă nr. 239/ C din 27

iunie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori si familie, litigii

de muncă si asigurări sociale a respins apelul reclamantului ca nefondat.

În drept, s-a reținut că, potrivit art.

1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.

139/1940 asupra rechizițiilor se restituie, de regulă, în natură, în condițiile

prezentei legi, iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, în

cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri

reparatorii prin echivalent.

Rezultă că domeniul de aplicare a

Legii nr. 10/2001 este determinat atât de acele preluări de imobile produse în

perioada de referință (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), cu excepția admisă

(Legea nr. 139/1940), cât și de incidența condiției cuprinsă în sintagma

"preluare abuzivă" a imobilelor de către stat, organizații

cooperatiste și alte persoane juridice.

Întrucât incidența condiției

"preluării abuzive" nu se prezumă ci, din contră, trebuie dovedită în

flecare situație, atât entitatea stabilită de lege să soluționeze notificarea,

cât și ulterior, în caz de învestire, instanța judecătorească, sunt obligate să

aprecieze, pe bază de dovezi, dacă situația dedusă judecății se încadrează în

prevederile legii, în sensul că sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii doar

proprietarii, sau moștenitorii lor, ale căror imobile au fost "preluate

abuziv".

În speță, reclamantul a solicitat

restituirea imobilului compus din construcție și teren în suprafață de 2724 mp,

situat în comuna Săcele, județul Constanța, care a aparținut în proprietate

bunicii sale, defuncta Drăguți Ioana, pretinzând că bunul a fost preluat în mod

abuziv în proprietatea statului.

Din copia actului de vânzare cumpărare

din 28 februarie 1958 la Notariatul de Stat al raionului Istria, Regiunea

Constanța, rezultă că autoarea reclamantului a vândut acest bun, ceea ce

înseamnă că dreptul de proprietate asupra imobilului a ieșit din patrimoniul

acestei persoane pe cale convențională, nu ca efect al măsurilor de preluare

abuzivă dispuse în perioada 1945-1989, cum în mod nejustificat susține

reclamantul.

Această concluzie nu este infirmată de

faptul că intimatul pârât nu a depus la dosar originalul actului de înstrăinare

menționat anterior, întrucât, în speță, nu se examinează valabilitatea acestui

contract, sub aspectul respectării condițiilor de fond și de formă impuse de

legea în vigoare la momentul încheierii lui, ci includerea imobilului a cărui

restituire se solicită în categoria celor stabilite de prevederile art. 2 din

Legea nr. 10/2001, ori în condițiile în care reclamantul nu a contestat în

instanță, anterior sau în timpul litigiului de față, valabilitatea operațiunii

juridice prin care s-a pretins transmiterea dreptului de proprietate al

autoarei sale, înscrisul în care această convenție s-a materializat nu poate fi

ignorat, chiar dacă nu apare înscris în registrul agricol al localității.

Pretinsa înscriere nu conferă drept de proprietate, iar, de altă parte, din

răspunsurile pârâtului la interogatoriu rezultă că registrul agricol pentru

perioada 1959-1963 nici nu ar mai exista.

De altfel, împrejurarea că la momentul

încheierii contractului bunica reclamantului locuia în Constanța și era bolnavă

nu impune în mod automat concluzia că aceasta nu ar fi putut consimți la

încheierea convenției. Din declarația martorei N.E., nora vânzătoarei, a

rezultat că D.I. ar fi locuit la aceasta, nu la mama reclamantului, respectiv

că ar fi suferit cu inima și plămânii, ceea ce înseamnă că nu ar fi fost

imobilizată la pat. Totodată, martora nu a contestat posibilitatea înstrăinării

imobilului din comuna Săcele, arătând doar că „din auzite" știe că soacra

sa nu a vândut casa de la tară.

Nu se confirmă nici caracterul nereal

al mențiunii referitoare la calitatea vânzătoarei, de „văduvă din anul

1916" pentru că, pe de o parte, din conținutul fișei întocmită de Casa

Centrală a împroprietăririi sătenilor - Direcția colonizărilor, nu rezultă data

la care a fost întocmită, iar pe de altă parte, anul menționat de

reclamantul-apelant, respectiv 1932, este infirmat de mențiunile efectuate cu

privire la membrii familiei lui D.I., printre care mama reclamantului nu apare

înscrisă, deși în 1932 avea 21 de ani, conform certificatului său de naștere.

Nici menționarea greșită a anului în

care actul de înstrăinare a fost transcris nu prezintă relevanță în

soluționarea contestației, câtă vreme din conținutul ultimului alineat al

contractului și din procesul verbal de autentificare rezultă că acordul de

voință al părților s-a realizat la data de 28 februarie 1958, iar susținerea

referitoare la faptul că pârâtul nu a pretins, până la momentul soluționării

notificării formulată de reclamant, că imobilul în litigiu a fost înstrăinat de

proprietara lui, este infirmată de adresa din 28 mai 2002, prin care Primăria

comunei Săcele a comunicat Prefecturii județului Constanța că reclamantul nu

poate pretinde despăgubiri pentru acest bun deoarece a fost vândut „lui E.C. de

mama petentului".

Împotriva decimei instanței de apel a

formulat cerere de recurs la data de 14 august 2007, reclamantul M.G., prin

care a criticat-o pentru nelegalitate - hotărârea fiind dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii - sub următoarele aspecte:

Actul autentificat sub nr. 107/26/1958

nu are o existență reală, acesta fiind fals, respectiv întocmit pro cauza. A

susținut că actul nu a fost înscris în registrul agricol, respectiv că actul

respectiv nu putea fi încheiat de către bunica sa, deoarece acesta în anul 1956

s-a îmbolnăvit și a fost adusă în Constanța, unde a locuit până la data

decesului, fiind imobilizată la pat, astfel că nu a putut consimți la

încheierea actului.

Pe de altă parte, a susținut că actul

mai sus menționat cuprinde numeroase neconcordanțe, menționează că bunica sa ar

fi fost văduvă din anul 1916, aspect nereal, deoarece bunicul său trăia și în

anul 1932, după cum se menționează în fișa întocmită de Comisia centrala a

împroprietăririi sătenilor. De asemenea, același act menționează că actul ar fi

fost transcris în registrul de transcripțiuni în anul 1918, deși anul

pretinsei înstrăinări apare ca fiind 1958.

Instanța de apel a luat de bună

afirmația pârâtei, potrivit căreia bunica sa ar fi înstrăinat imobilul în

litigiu numitului E.C., conform adresei, deși în actul autentificat mai sus

amintit se menționează că numitul M.I.D. ar fi fost cumpărătorul imobilului.

Toate aceste neconcordanțe erau de

natură să creeze un dubiu instanței de apel, situație în care trebuia să dea

dovadă de rol activ în aflarea adevărului și să solicite prezentarea

originalului actului autentic prin care pârâta a pretins că bunica sa l-ar fi

încheiat cu o terță persoană.

S-a solicitat să se constate, pe cale

incidentală, nulitatea actului autentificat sub nr. 107/26/1958, respectiv

lipsa acestuia de efecte juridice, ceea ce înseamnă constatarea că acel imobil

în litigiu a ieșit din proprietatea bunicii sale fără temei legal.

Cu privire la cererea de suspendare

formulată de reclamant, aceasta va fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât, pe de

o parte, dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. au caracter

facultativ pentru instanța de judecată, singura în măsură să aprecieze asupra

oportunității măsurii suspendării în condițiile particulare ale cauzei

pendinte, iar, pe de altă parte, aceste dispoziții prescriu condiția existenței

unei influențe hotărâtoare asupra dreptului dedus în justiție, a chestiunii

pendinte pe rolul unei alte instanțe, ceea ce în cauză nu se justifică.

Circumstanțele particulare ale cauzei

de față atestă că solicitarea de suspendare a judecății a fost formulată în

condițiile în care dosarul fusese repus pe rol, la solicitarea

recurentului-reclamant, după aproximativ un an de la o altă suspendare dispusă

de instanța de judecată în condițiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. -

lipsa nejustificată a părților la judecata pricinii -,cauză aflată sub iminența

incidenței sancțiunii perimării, situație care nu poate contura existența unei

voințe/interes real, în procesul pendinte, pentru dezlegarea/clarificarea în

condiții de celeritate a raportului juridic litigios.

În ceea ce privește condițiile

prescrise de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru suspendarea

judecății, Înalta Curte constată că dezlegarea cauzei pendinte nu este

influențată de chestiunea litigioasă - obiect al Dosarului nr. 662/212/2008,

întrucât raporturile juridice configurate de cele două cereri de chemare în

judecată, aflate în etape procesuale diferite, sunt distincte, atât din

perspectiva subiectelor antrenate în disputa judiciară, cât și din perspectiva

eventualelor efecte juridice ce s-ar putea produce în patrimoniul părților.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Față de conținutul explicit al

expunerii de motive a cererii de recurs a reclamantului, se impune ca analiza

criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie

precedată de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum

urmează:

În calea de atac extraordinară a

recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât

ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de

nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural

și/sau substanțial).

Scopul acestei căi de atac este,

esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă

că orice susținere care relevă pretinse erori ale instanței de apel în

aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susținute de

recurent cu privire la valorizarea în probațiune a înscrisurilor administrate

de părți - istoricul cauzei deduse judecății, pretinsele neconcordanțe din

cuprinsul înscrisurilor cu elemente relative la starea civilă a autorilor

părților, toate cu consecințe directe în planul configurării/reconfigurării

situației de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare au prezentat în

mod exhaustiv întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod

concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în

primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.

Noua formulare a textului art. 304 C.

proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a

recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în

primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin

configurarea situației de fapt a dosarului și cu o rezolvare judiciară

definitivă a conflictului existent între părțile cu interese contrare.

O situație de nelegalitate, în esență,

pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a

textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin

stabilită în fața instanțelor anterioare.

Cu aceste precizări, Înalta Curte va

răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute prin cererea de recurs

dedusă judecății.

Instanța de apel a apreciat corect că

domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 este determinat atât de faptul efectiv

al preluării imobilelor în stăpânirea statului în perioada de referință (6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu excepția admisă, reprezentată de Legea nr. 139/1940),

cât și de incidența condiției cuprinsă în sintagma "preluare abuzivă"

a imobilelor de către stat, organizații cooperatiste și alte persoane juridice.

Întrucât incidența condiției

"preluării abuzive" nu se prezumă ci, din contră, trebuie dovedită în

fiecare situație în parte, atât entitatea stabilită de lege să soluționeze

notificarea - pârâtul Primarul Comunei Săcele, cât și ulterior, în caz de

învestire, instanța judecătorească, sunt obligate să aprecieze, pe bază de

dovezi pertinente și concludente, administrate în condițiile legii, dacă

situația dedusă judecății se încadrează în prevederile legii, în sensul că sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii doar proprietarii, sau moștenitorii lor, ale

căror imobile au fost "preluate abuziv".

Situația de fapt susținută de

recurentul-reclamant, atât în cuprinsul notificării, cât și în expunerea de

motive a cererii de recurs, dar și cea care a rezultat din aprecierea probelor

administrate în cauză, operațiune efectuată de instanțele fondului și redată în

cuprinsul hotărârilor pronunțate, nu configurează o ipoteză concretă de

preluare abuzivă a bunului imobil în litigiu de către stat, în sensul celor

prescrise de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Din conținutul înscrisurilor existente

la dosarul cauzei a rezultat că imobilul în litigiu a constituit obiectul unor

raporturi juridice convenționale succesive - actul de vânzare-cumpărare X.,

respectiv contractul de vânzare-cumpărare Z. - raporturi juridice care au

justificat și justifică și în prezent deținerea imobilului în litigiu de către

terțe persoane fizice, și nu juridice, neangrenate de altfel în procesul

pendinte.

Notificarea existentă la dosarul

cauzei cuprinde solicitarea expresă de redobândire în proprietate a imobilului

în litigiu, în calitatea recurentului-reclamant de moștenitor al fostului

proprietar, fără însă să invoce, la acel moment, faptul preluării abuzive și

efective a imobilului în stăpânirea statului, în una sau alta din modalitățile

prevăzute de lege (act juridic sau intrarea în stăpânirea de fapt a bunului).

S-a precizat doar că imobilul era la momentul notificării ocupat de alte

persoane.

Abia prin cererea din 03 martie 2003,

reclamantul a susținut, pe de o parte, ideea preluării abuzive de către stat a

imobilului și, pe de altă parte, faptul deținerii celor două construcții de

către două familii din localitatea de situație a imobilului, fără să poată

explica/dovedi modalitatea în care imobilul a trecut în fapt sau în drept de la

o persoană la alta.

În contextul înscrisurilor

administrate în cauză - din actul de vânzare-cumpărare din 28 februarie 1958 la

Notariatul de Stat al raionului Istria, Regiunea Constanța, rezultă că autoarea

reclamantului a vândut acest bun, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate

asupra imobilului a ieșit din patrimoniul acestei persoane pe cale

convențională, nu ca efect al măsurilor de preluare abuzivă dispuse în perioada

1945-1989, coroborat cu celelalte înscrisuri existente la dosarul cauzei -

situația de fapt reținută de instanțele fonului nu poate susține pretenția de

retrocedare a imobilului formulată de reclamant, concluzia judicioasă fiind în

sensul că prevederile legii speciale de reparație civilă nu sunt incidente în

cauză.

Dispozițiile legislației speciale în

materia imobilelor preluate în mod abuziv în stăpânirea statului, respectiv pct.

1 lit. e) din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, au stabilit obligațiile concrete ce revin persoanelor interesate să

obțină retrocedarea imobilelor, cu toate solicitările conexe -e) sarcina probei

proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și

a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care

pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și

ale art. 23 din lege, respectiv conținutul concret al probațiunii 23.1. prin

acte doveditoare se înțelege: a) orice acte juridice translative de

proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau

juridică; b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de

moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă

rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate,

testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor);

c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind

abuzivă [cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege].

Invocarea rolului activ al

judecătorului poate constitui o critică reală si serioasă in măsura in care

aceasta este însoțită si de susținerea demersului concret pe care

instanța/instanțele ar fi trebuit să-l ordone pentru clarificarea raportului

juridic dedus judecății.

Altfel, critica nu poate fi

analizată/reținută, cu atât mai mult cu cat instanța este obligată sa asigure

caracterul echitabil al procedurii, din perspectiva egalității de tratament

juridic al tuturor părților din proces, nefiindu-i îngăduit să preia sarcina

probațiunii de la persoana reclamantă, în detrimentul părții adverse.

În privința constatării, pe cale

incidentală, a nulității actului autentic nr. 107/26/1958, solicitarea nu poate

fi primită, întrucât, pe de parte, aceasta nu respectă regulile de drept

procesual specifice căii extraordinare de atac pendinte, iar, pe de altă parte,

eventuala desființare a actului juridic, in contextul înstrăinărilor succesive,

nu asigură restabilirea situației anterioare patrimoniale după prescripțiile

legislației speciale.

Pentru toate aceste considerente de

fapt si de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva Deciziei

civile nr. 239/ C din 27 iunie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,

pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare formulată

de reclamantul M.G.

Respinge recursul declarat de

reclamantul M.G. împotriva Deciziei civile nr. 239/ C din 27 iunie 2007 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie,

precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

24 iunie 2010.