ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1339/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1339/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de fată retine

următoarele:

Reclamantul U.G., prin cererea înregistrată

la 2 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Cluj, a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca, obligarea pârâtului să modifice

Dispoziția nr. 3534 din 27 mai 2008 referitoare la imobilul situat în

Cluj-Napoca, str. M., înscris inițial în CF nr. X nr. top X, în prezent CF nr.

Y Cluj-Napoca și CF nr. Z Cluj-Napoca, conform Sentinței civile nr. 1826/2004

pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca.

Prin Sentința civilă

nr. 512 din 03 iunie 2010, Tribunalul a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca prin primar; a fost admisă

acțiunea formulată și modificată; a fost admisă cererea de intervenție

accesorie formulată de intervenienții P.M. și P.I.; s-a dispus modificarea

Dispoziției nr. 3534 din 27 mai 2008 a primarului municipiului Cluj-Napoca, în

sensul că s-a dispus restituirea în natură în favoarea reclamantului a

apartamentelor din imobilul situat în Cluj-Napoca str. M., înscrise în CF nr. Z

Cluj, cu nr. top A, B, C, D, cu părțile indivize comune înscrise în CF nr. Y

Cluj, apartamente care reprezintă echivalentul cotei părți de 1/3 din imobilul

cu nr. top E, înscris în CF nr. Y Cluj cu obligarea pârâților să achite

reclamantului suma de 6.475 RON, cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Cluj,

secția civilă, muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, învestită

cu soluționarea apelurilor declarate de pârâții primarul municipiului

Cluj-Napoca și municipiul Cluj-Napoca, prin Decizia nr. 143 din 18 februarie

2011, a respins căile de atac, ca nefondate, precum și cererea de intervenție

în interesul apelanților formulată de R.F. pentru motivele ce urmează.

Apelantul a arătat că

instanța de fond a individualizat apartamentele care ar putea constitui cota ce

i se cuvine reclamantului, ceea ce este o soluție greșită, întrucât, la

momentul preluării imobilului în proprietatea Statului Român, nu era sistată

starea de indiviziune, cota de 1/4 a antecesorului reclamantului fiind doar o

cotă ideală, nedeterminată ca atare. Și prin dispoziție s-a restituit tot o

cotă ideală din apartamentele care încă se aflau în proprietatea Statului

Român. Așadar, prin hotărârea pronunțată, instanța a dispus o reală sistare de

indiviziune asupra imobilului în litigiu.

Curtea a reținut că

dreptul reclamantului la obținerea restituirii în natură a apartamentelor

corespunzătoare cotei sale părți din imobil a fost reținută cu putere de lucru

judecat prin Decizia civilă nr. 200/R/2007 pronunțată în Dosar nr.

1330/117/2006 al Curții de Apel Cluj.

Dacă imobilul ar fi

rămas în aceeași configurație ca la data preluării de către stat atunci se

putea susține că reclamantului să i se fi restituit cota parte la care era

îndreptățit, anume 1/3 din actualul nr. top E casa cu 12 apartamente și teren

în suprafața de 1.679 mp sau

X

A din fostul nr. topo. X, casă și

teren în suprafață de 645 stj. p.

Dacă s-ar fi procedat

în acest fel atunci reclamantul ar fi devenit coproprietar și ar fi putut să

solicite partajul iar drept consecință i s-ar fi atribuit în natură la partaj o

parte a imobilului corespunzător cotei sale de proprietate.

În cauză însă

imobilul a fost dezmembrat iar o parte a apartamentelor au fost înstrăinate în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Invocarea acestei

situații de către apelanți este un caz de invocare a propriei culpe, ceea ce nu

poate fi admis.

Prin invocarea noii

situații, după dezmembrare, apelanții încearcă să obțină mai multe drepturi

decât ar fi avut dacă nu ar fi înstrăinat, deoarece pe de o parte au înstrăinat

o parte a imobilelor, ca și cum ar fi făcut un partaj în fapt și ar fi luat o

parte din imobil în natură, și pe de altă parte vor ca și din imobilul rămas

după înstrăinare să i se atribuie aceeași cotă, ca și cum înstrăinarea nu ar fi

avut loc și să îl trimită pe reclamant să obțină niște despăgubiri în temeiul

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, despre care este notoriu că sunt iluzorii,

singurul perdant fiind astfel reclamantul.

Pe de altă parte

același drept apelanții îl refuză reclamantului, anume acela de a beneficia în

final în natură de o parte concretă a imobilului ce i se cuvine potrivit cotei

sale de proprietate anterior preluării de către stat și anterior dezmembrării

și înstrăinării, cât timp cealaltă parte aferentă cotei ce nu o deține

reclamantul apelanții au înstrăinat-o deja sau urmează să le rămână lor în

proprietate.

Apelanții arată că,

având în vedere cele mai sus expuse, reiterează instanței de apel excepția

lipsei calității procesuale pasive a primarului municipiului Cluj-Napoca,

raportat la petitul mai sus menționat din cuprinsul cererii de chemare în

judecată (partaj) și, de asemenea, excepția lipsei competenței Tribunalului

Cluj de a soluționa o cerere ce vizează partajul unui imobil, raportat la

prevederile art. 1 C. proc. civ.

Curtea a reținut că

acțiunea are ca obiect o plângere cu privire la o dispoziție emisă de primar,

prin urmare acesta are calitate procesuală pasivă iar mecanismul după care

aparent are loc un partaj a fost explicat mai sus, iar potrivit acelei

succesiuni de operațiuni apelanții își invocă în acel fel propria lor culpă.

Mai arată apelanții

că în cazul în care instanța de apel considera totuși că soluția restituirii în

natură către reclamant a unui număr determinat de apartamente din imobil,

aparținând Statului Român, a căror cote să însumeze cota ce i se cuvine

acestuia, este cea adoptată în cauză, învederează faptul că oricum sentința în

cauza este netemeinică întrucât apartamentele restituite, respectiv cotele

acestora, depășesc cota cuvenită reclamantului. Astfel, suma cotelor apartamentelor

din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. M., raportată la toată suprafața utilă

a celor doua corpuri de clădire ce fac obiectul cauzei, este de 368,48 mp

(103,86 + 90,13 mp + 23,01 + 151,48 mp), adică 46,37% din imobil, deci mai mare

decât cota ce i se cuvine reclamantului, respectiv 1/3 din imobilul înscris sub

nr. top E (corespunzător 1/4 din top nedezmembrat - X). Astfel, dacă se

identifică cota de 1/3 din suprafața totală a celor două corpuri de clădire,

care este de 789,33 mp, conform expertizei întocmită de către M.M. și P.A.,

(care este cea înscrisă în CF-ul imobilului), rezultă o suprafață de 263,08 mp,

existând o diferență ce nu i se cuvine reclamantului.

Curtea a reținut că

dacă se acceptă ipoteza restituirii în natură a unei părți din imobil în

concret, aferent cotei de proprietate a reclamantului, iar motivele pentru care

s-a ajuns la această soluție sunt cele expuse mai sus, atunci restituirea

părții din imobil trebuie făcută pentru ca în mod concret partea din imobil ce

îi revine să fie efectiv, real, cea aferentă cotei iar nu doar formal.

Prin urmare, a

trimite la un calcul al suprafețelor este evident o soluție care nu ține seama

de atribuire efectivă a părții din imobil aferentă cotei de proprietate a

reclamantului dat fiind că nu reclamantul a partajat imobilul în apartamente de

valoare diferită și prin urmare i se cuvine acestuia o parte din imobil care să

acopere efectiv și cota sa valorică de proprietate nu doar ca și echivalent al

suprafeței, știut fiind că uneori unele părți ale unui imobil nu sunt la fel de

valoroase ca și celelalte și prin urmare trebuie ținut seama de această

diferență de valoare. Dacă apartamentele ar fi fost egale ca valoare atunci se

putea face un astfel de calcul dar în ipoteza avansată de apelanți se ajunge la

o situație de inechitate care ar porni de la o dezmembrare creată de apelanți,

care și în acest fel își invocă din nou propria lor culpă.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată apelanții consideră că, întrucât nu este în culpă

procesuală, dispoziția primarului atacată în cauza fiind legală.

Acest motiv de apel

nu poate fi primit dat fiind că potrivit celor de mai sus dispoziția emisă de

primar a fost modificată, nefiind legală, prin urmare pârâții au fost în culpă

procesuală, opunându-se admiterii acțiunii.

O mare parte din

motivele invocate de intervenienta R.F. sunt comune cu cele invocate de

apelanții în interesul cărora a formulat cererea de intervenție, prin urmare

argumentele expuse atunci când au fost tratate acele motive sunt valabile și

pentru aceasta.

Mai susține

intervenienta că reclamantul a solicitat în baza Legii nr. 10/2001, restituirea

cotei de parte din imobil, respectiv cota pe care antecesorul său a deținut-o,

nu a solicitat restituirea a unul sau mai multe apartamente.

Curtea a reținut că

mai sus s-a arătat că dacă imobilul nu ar fi fost dezmembrat și înstrăinat

parțial atunci scopul Legii nr. 10/2001 ar fi fost atins și prin simpla

restituire în natură a cotei de parte din imobil așa cum era la data preluării.

Nu reiese exact din

cererea de intervenție dacă se pune în discuție îndreptățirea reclamantului la

cota de 1/3 din actualul nr. top E casa cu 12 apartamente și teren în suprafața

de 1.679 mp dar aceasta corespunde cotei din fostul nr. top X, casă și teren în

suprafață de 645 stj. p. având în vedere că prin Sentința civilă nr. 6157/2001

a Judecătoriei Cluj-Napoca imobilul cu nr. top X a fost dezmembrat în parcela

cu nr. top E, casă cu 12 apartamente și teren în suprafață de 1.679 mp fiind

transcrisă în CF nr. Z în favoarea Statului Român, parcelele cu nr. top X/2,

casă cu teren în suprafață de 630 mp și nr. top F, casă și teren în suprafață

de 10 mp fiind transcrise în CF nr. A și CF nr. B în favoarea SC P.V.S.B. SRL.

Partea din imobil ce

a fost transcrisă în favoarea SC P.V.S.B. SRL reprezenta cota de parte din

imobil prin urmare fiecare dintre cele 3 părți din imobilul rămas reprezintă

câte o parte din noul imobil, anume câte 1/3. În termeni matematici, fosta cotă

era egală cu cota de 3/12 iar dacă o parte de 3 din întregul de 12 a fost

transcrisă în altă carte funciară atunci întregul rămas este 9 și cota devine

3/9 sau 1/3.

Nu se impune sistarea

stării de indiviziune conform cotei deținute de reclamant în baza dispoziției

emise de primar dat fiind că reclamantul nu este coproprietar și prin urmare nu

este în indiviziune.

Curtea de Apel Cluj,

secția civilă, muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin

Decizia nr. 221/A din 15 aprilie 2011 a admis cererea de completare a

dispozitivului Deciziei nr. 143 din 18 februarie 2011, formulată de reclamant

și, drept consecință, a obligat pârâții și pe intervenient la plata către

reclamant a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată cu motivarea

că prin întâmpinarea formulată în apel, intimatul M.U.G. a solicitat cheltuieli

de judecată, al căror cuantum și împrejurarea achitării acestora a dovedit-o

prin chitanța depusă la dosar așa încât, cererea a fost admisă.

Pârâții municipiul

Cluj-Napoca și primarul municipiului Cluj-Napoca și intervenienta R.F. au

declarat recurs împotriva Deciziei nr. 143 din 18 februarie 2011, pârâții

declarând recurs și împotriva Deciziei nr. 221 din 15 aprilie 2011.

Pârâții, prin

motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

critică Decizia nr. 143 din 18 februarie 2011 sub aspectul modalității alese să

restituie în natură imobilul, deoarece la momentul preluării nu era făcută

sistarea stării de indiviziune, cota autorilor reclamantului fiind o cotă

ideală, fiind necesară o ieșire din indiviziune ce este de competența

Judecătoriei Cluj-Napoca și nu a Tribunalului Cluj.

În subsidiar, se

arată că apartamentele restituite în natură depășesc cota cuvenită

reclamantului, fiind în suprafață de 1/3 din imobil.

Cu privire la

cheltuielile de judecată se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 492 din 8

iunie 2006 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului conform

cărora rambursarea cheltuielilor trebuie făcute numai în măsura în care

constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui

cuantum rezonabil.

Se apreciază că

recurenții nu datorează cheltuieli de judecată întrucât și-au respectat

obligația prevăzută de legea specială. în subsidiar solicită diminuarea

cuantumului acestora.

Prin motivele de

recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de

pârâți împotriva Deciziei nr. 221/2011 de completare a dispozitivului Deciziei

nr. 143/2011, sunt reiterate considerentele din cuprinsul recursului declarat

împotriva Deciziei nr. 143/2011, motiv pentru care cele patru recursuri vor fi

analizate împreună, întrucât au critici comune.

Intervenienta R.F.,

prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.

critică decizia sub următoarele aspecte:

Prin notificarea

formulată reclamantul nu a solicitat restituirea în natură, ci o cotă din

imobil.

Cererea de chemare în

judecată a fost formulată tot pentru cota din imobilul inițial, respectiv cota

de 1/3 parte din imobilul modificat, precum și despăgubiri în echivalent pentru

cota parte aferentă apartamentelor vândute în condițiile Legii nr. 112/1995.

Precizarea la

acțiune, în sensul restituirii în natură, nu coincide cu cererile cuprinse în

notificare ceea ce impune respingerea acțiunii deoarece nu este legal să se

acorde altceva decât a cerut prin notificare pentru că autorul reclamantului nu

a avut în proprietate un număr de apartamente, ci o cotă parte din imobil.

În acest sens, Curtea

de Apel Cluj-Napoca, prin Decizia nr. 200/2007, a statuat cu putere de lucru

judecat faptul că reclamantul are dreptul la obținerea restituirii în natură a

cotei pe care a avut-o antecesorul reclamantului și nu la restituirea în natură

a unor apartamente care ar intra în cota respectivă.

Decizia este nelegală

și pentru că s-a depășit cota ce trebuia acordată cu 13,04%.

Determinarea

suprafeței trebuia să se facă prin raportare la suprafața întregului imobil și

nu la valoarea acestuia.

Se mai arată că nu

poate fi reținută culpa autorităților la dezmembrarea imobilului ce a permis

înstrăinarea unor apartamente față de dispozițiile art. 9 din Legea nr.

112/1995 care impun autorităților vânzarea apartamentelor către chiriași dacă

aceștia optează să le cumpere.

O ultimă critică se

referă la încălcarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

întrucât, procedând la împărțeala judiciară a imobilului, instanța competentă

să soluționeze cererea era judecătoria și nu tribunalul.

Intervenienta, prin

întâmpinarea formulată, solicită admiterea recursurilor declarate de pârâți.

Reclamantul, prin

întâmpinarea depusă în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită

respingerea recursurilor ca nefondate.

Înalta Curte,

analizând deciziile prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor

administrate în toate etapele procesuale și a temeiurilor de drept incidente în

cauză, reține caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

Obiectul cererii de

chemare în judecată formulată de reclamant privește Dispoziția nr. 3534 din 27

mai 2008 emisă de primarul municipiului Cluj-Napoca, în sensul de a se dispune

restituirea în natură a 1/3 din apartamentele nevândute, conform Sentinței

civile nr. 1826/2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instituie

competența de soluționare a unor atari cereri tribunalului în a cărei

circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității

învestite cu soluționarea notificării.

Drept urmare, critica

referitoare la încălcarea competenței materiale de soluționare a cauzei este

fără temei legal.

Instanța, procedând

la restituirea în natură a bunului nu a făcut decât să de eficiență

principiului prevalentei restituirii bunului în natură a imobilelor, în

conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 7 și 9 din legea specială

pentru care s-au depus notificări.

Dat fiind prevalența

principiului restituirii în natură a bunului, nu se poate susține că instanța a

încălcat principiul disponibilității față de împrejurarea că nu s-a solicitat

restituirea în natură a apartamentelor.

Din Sentința civilă

nr. 1826/2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin Decizia nr. 192 din 4

aprilie 2007 a Tribunalului Cluj, secția civilă și irevocabilă prin Decizia nr.

2001 din 8 octombrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, coroborată cu Sentința civilă nr.

6157/2001 a Judecătoriei Cluj-Napoca și raportul de expertiză efectuat în cauză

rezultă că fracția de 1/3 din imobilul cu nr. top E, ce reprezintă cota

Statului din imobilul inițial, corespunde cotei părți din imobilul cu nr. top

X.

Tot din raportul de

expertiză tehnică judiciară rezultă că la evaluarea apartamentelor dispuse a fi

restituite în natură din lotul de 12 apartamente rămase în proprietatea

Statului, în valoarea totală de 1.217.424 euro, s-a avut în vedere și terenul

de 1.679 mp.

Cum valoarea

apartamentelor restituite în natură este de 397.804 euro, rezultă că ceea ce

s-a restituit are valoare inferioară cotei de 1/3 din imobil aparținând

reclamantului.

Recurenții susțin

depășirea cotei cuvenite prin raportare la suprafața desfășurată a imobilului,

omițând că fracția cuvenită trebuie să se refere la valoarea bunului și nu la

întinderea metrică a edificiului care are, pe porțiuni, valori diferite funcție

de modul în care apartamentele au fost întreținute de chiriași.

De altfel, conform

art. 48 din lege, chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare

adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și

utile, obligația despăgubirii revenind persoanei îndreptățite.

Așadar, instanța

superioară de fond, validând hotărârea primei instanțe, a aplicat corect legea

cu privire la competența materială a instanței, a prevalenței principiului

restituirii în natură a bunului, în limitele întinderii dreptului de

proprietate a antecesorului reclamantului.

Dat fiind poziția de

parte câștigătoare în proces a reclamantului, instanța a aplicat corespunzător

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., simplul fapt al pierderii

procesului de către pârâți determinând acordarea cheltuielilor de judecată.

Recurenții pârâți

invocă nelegalitatea deciziei și cu privire la cuantumul cheltuielilor de

judecată de 6.475 RON la fond și 5.889,95 RON în apel prin raportare la Decizia

Curții Constituționale nr. 492 din 8 iunie 2006 și a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la

cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în primă instanță se constată că

pârâții nu au invocat în etapa devolutivă dimensiunea exagerată a acestora, ci

doar faptul că nu sunt în culpă procesuală, nedatorând cheltuieli de judecată.

Drept urmare, critica

fiind formulată omisso medio, nu poate fi primită.

Referitor la

cheltuielile de judecată acordate în apel, se reține că Decizia Curții

Constituționale nr. 401 din 14 iulie 2005 (ale căror considerente se regăsesc

și în Decizia nr. 492 din 8 iunie 2006) statuează asupra constituționalității

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, potrivit

acestui text de lege, judecătorii au dreptul să micșoreze onorariile avocaților

ce urmează a fi suportate de partea căzută în pretenții, ori de câte ori vor

constata că sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau munca

îndeplinită de avocat.

Or, un onorariu de

5.889,95 RON, la un litigiu cu o valoare de 397.804 euro nu este

disproporționat de mare și în condițiile în care avocatul reclamantului și-a

îndeplinit obligația de a depune întâmpinare precum și pe cea de a susține oral

poziția procesuală a acestuia.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, va respinge recursurile în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâții primarul municipiului Cluj-Napoca

și municipiul Cluj-Napoca prin primar și de intervenienta R.F. împotriva

Deciziei nr. 143/A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă,

de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâții primarul municipiului Cluj-Napoca

și municipiul Cluj-Napoca prin primar împotriva Deciziei nr. 221 A din 15

aprilie 2011 a aceleiași instanțe.

Obligă pe recurenți

la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.889,95 RON către intimatul reclamant

M.U.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2012.

Procesat de GGC - AS