ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2746/2011

Asupra recursurilor de față; Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele: Prin acțiune, reclamanta SC A.V. SA a solicitat obligarea pârâtei SC I.R.L.I.F.N. SA la plata contravalorii lipsei de folosință pentru ocuparea și utilizarea fără drept a terenului proprietatea reclamantei în suprafață de 200 mp, situat în București, din incinta târgului A.V., pentru perioada 1 februarie 2007 până la data eliberării efective și integrale a terenului. De asemenea, reclamanta a solicitat ca - în măsura în care construcțiile pot fi ridicate - să se dispună ridicarea acestora sau autorizarea reclamantei la ridicarea acestor construcții pe cheltuiala pârâtei. La data de 24 noiembrie 2009 pârâta a formulat cerere de chemare în garanție împotriva SC E.A.D.L.

SRL prin care a solicitat obligarea acesteia la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului proprietatea reclamantei pentru perioada 1 februarie 2007 și până la data eliberării efective și integrale a terenului, în situația admiterii acțiunii formulate de SC A.V. SA. La data de 27 noiembrie 2009 reclamanta și-a precizat capătul 1 de cerere la suma de 10.000 Euro în echivalent lei, respectiv 43.000 lei. La data de 20 ianuarie 2010 pârâta și-a precizat cererea de chemare în garanție la suma de 10.000 Euro în echivalent lei la data efectuării plății. Prin sentința comercială nr. 5520 din 30 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC I.R.L.I.F.N.

SA, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să ridice construcțiile proprietatea sa situate pe terenul proprietatea reclamantei din București, a respins cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu chemata în garanție SC E.A.D.L. SRL, a obligat pârâta să plătească chematei în garanție cheltuieli de judecată în cuantum de 3.500 lei și către reclamantă cheltuieli de judecată în cuantum de 8 lei și a respins cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Între reclamantă în calitate de locator și chemata în garanție în calitate de locatar s-a încheiat contractul de închiriere nr. 9 din 22 ianuarie 2007 al cărui obiect îl constituia punerea la dispoziție de către locator și asigurarea folosinței asupra terenului în suprafață de 200 mp în vederea realizării de către chemata în garanție a unei investiții în sensul edificării unei construcții necesare funcționării unei activități de detailing. Contractul s-a încheiat pentru perioada cuprinsă între 1 februarie 2007 și 1 aprilie 2013, prețul pentru folosința terenului fiind stabilit la 1.000 Euro/lună + T.V.A. Potrivit cap. V din contract locatarul avea dreptul de a încheia contracte cu terții în vederea edificării și amenajării construcției.

Anterior încheierii acestui contract de închiriere, la data de 9 noiembrie 2006 între pârâtă în calitate de finanțator și chemata în garanție în calitate de utilizator se încheiase contractul de leasing financiar-echipamente nr. 11727STRF din 9 noiembrie 2006 al cărui obiect îl constituia transmiterea de către finanțator utilizatorului, pentru perioada ce constituie durata contractului, a dreptului de folosință asupra bunului descris în Anexa 1 a contractului ce se afla în proprietatea pârâtei, utilizatorul obligându-se să plătească, la termenele și în condițiile contractuale, ratele de leasing și toate celelalte cheltuieli suportate de finanțator în legătură cu derularea contractului. S-a mai reținut că, potrivit art. 5.2.

(21) din condițiile generale ale contractului de leasing „utilizatorul va fi în exclusivitate responsabil pentru toate costurile implicate și va răspunde legal față de organele statului și față de terți pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor implicate de deținerea, instalarea și utilizarea bunului”. Instanța a mai avut în vedere că, între pârâtă și chemata în garanție s-au mai încheiat contractele de leasing financiar-echipamente nr. 12122STRF din 15 martie 2007 și 12177STRF din 28 martie 2007, cu un conținut similar contractului 11727STRF din 9 noiembrie 2006, prin care utilizatorului i s-a transmis folosința bunurilor descrise în anexele celor două contracte și că, ulterior chemata în garanție a instalat bunurile proprietatea pârâtei și care fac obiectul contractelor de leasing nr. 11727STRF din 9 noiembrie 2006, nr. 12122STRF din 15 martie 2007 și nr. 12177STRF din 28 martie 2007 pe terenul proprietatea reclamantei.

După amplasarea bunurilor chemata în garanție nu și-a respectat obligația ce decurgea din contractul de închiriere nr. 9 din 22 ianuarie 2007 de a plăti reclamantei chiria. Având în vedere că pârâta este proprietarul bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing financiar nr. 12122STRF din 15 martie 2007, 11727STRF din 9 noiembrie 2006, 12177STRF din 28 martie 2007 și care sunt amplasate pe terenul reclamantei din București, instanța de fond a constatat că pârâta are în cauză calitate procesuală pasivă în ceea ce privește cererea reclamantei de ridicare a construcțiilor și că, în ceea ce privește cererea reclamantei, potrivit art. 18 din O.G.

nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing „din momentul încheierii contractului de leasing și până la expirarea acestuia și reintrarea în posesia bunului, locatorul/finanțatorul este exonerat de orice răspundere față de terți pentru prejudiciile provocate prin folosința bunului, fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului”, concluzionând că finanțatorul SC I.R.L.I.F.N. SA nu poate fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere. Instanța a subliniat că la aceeași concluzie s-ar fi ajuns și în urma analizării îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 C. civ.

în persoana pârâtei, respectiv în urma verificării existenței unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăției pârâtei. Astfel, s-a arătat că nu pârâta a amplasat bunurile pe terenul proprietatea reclamantei, ci chemata în garanție, astfel încât nu există vreo faptă ilicită a pârâtei și că, nu faptul în sine al amplasării bunurilor proprietatea pârâtei pe terenul reclamantei i-a produs acesteia din urmă un prejudiciu, ci nerespectarea de către chemata în garanție a obligației de plată a chiriei, acest prejudiciu putând fi recuperat nu de la pârâtă, ci de la chemata în garanție printr-o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.

Cu privire la condiția existenței unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu instanța a reținut că nu poate fi analizată în contextul în care s-a apreciat că pârâta nu a săvârșit nicio faptă ilicită și nu i-a produs reclamantei nici un prejudiciu, pentru același motiv neputându-se aprecia că ar fi îndeplinită condiția existenței vinovăției. În ceea ce privește cererea reclamantei de a fi obligată pârâta la ridicarea bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing financiar nr. 12122STRF din 15 martie 2007, 11727STRF din 9 noiembrie 2006, 12177STRF din 28 martie 2007 tribunalul a constatat că aceasta trebuie să fie admisă deoarece pe de o parte contractele de leasing financiar au fost reziliate, iar pe de altă parte, chemata în garanție nu a achitat reclamantei chiria, neexistând astfel vreun temei pentru ca respectivele bunuri să fie amplasate în continuare pe terenul proprietatea reclamantei.

Apelurile declarate de SC A.V. SA și SC I.R.L.I.F.N. SA împotriva sentinței au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 35 din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. În ceea ce privește apelul formulat de reclamantă, Curtea a reținut că aceasta a învestit instanța de fond cu o acțiune având două capete de cerere, respectiv: obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință pentru ocuparea și utilizarea fără drept a terenului proprietatea sa, în suprafață de 200 mp situat în București, sector 4; constatarea de către instanța de judecată dacă construcțiile pot fi ridicate și în măsura în care acestea pot fi ridicate, dispunerea ridicării construcțiilor compuse din hala de producție și echipamente de detailing amplasate pe teren, sau autorizarea SC A.V.

SA la ridicarea acestor construcții, pe cheltuiala pârâtei, valoarea pretențiilor privind lipsa de folosință a terenului, fiind estimată la suma de 34.800 Euro, redusă prin cererea precizatoare din data de 27 noiembrie 2009 la suma de 10.000 Euro. Cu privire la primul motiv de apel invocat – necompetența instanței de fond în soluționarea cauzei din perspectiva valorii pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată s-au avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. tribunalul judecă procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani și împrejurarea că reclamanta a învestit instanța cu o cerere al cărui petit a fost format dintr-un capăt de cerere neevaluabil și unul evaluabil, apreciindu-se că, în mod corect tribunalul a procedat la soluționarea cauzei.

Argumentul apelantei – reclamante în sensul că ulterior înregistrării cererii pe rolul instanței și-a redus cuantumul pretențiilor nu a fost reținut, întrucât cererea dedusă judecății nu a avut un obiect exclusiv evaluabil în bani. Prin cel de-al doilea motiv de apel s-a susținut că, nejustificat și fără nicio motivare instanța nu a încuviințat expertiza tehnică, fiindu-i încălcat dreptul la apărare. Din această perspectivă, Curtea a reținut că prima instanță a apreciat că prejudiciul i-a fost produs reclamantei prin fapta chematei în garanție și că neexistând o faptă săvârșită de către pârâtă, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana acesteia, ceea ce a reprezentat esența motivării primei instanțe.

Față de această motivare s-a apreciat ca nefondată critica privind neîncuviințarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, această probă fiind neconcludentă și deci, inutilă. De asemenea, instanța a mai avut în vedere că, faptul că instanța de fond a evocat prevederile art. 18 din O.G. nr. 51/1997 în sprijinul soluției adoptate nu înseamnă că s-a substituit pârâtei în formularea apărărilor sale, ci dimpotrivă, instanța de fond a apreciat că și din perspectiva acestui text de lege nu se poate reține că amplasarea bunurilor pe terenul proprietatea reclamantei a fost făcută de către pârâtă, astfel că nu poate fi reținută critica nerespectării principiului contradictorialității procesului civil, iar evocarea dispozițiilor art. 18 din O.G.

nr. 51/1997 reprezintă un argument în plus, în sprijinul ideii exprimate de către instanța de fond conform căreia amplasarea bunurilor pe terenul proprietatea reclamantei s-a făcut de către chemata în garanție în temeiul contractelor de achiziție și respectiv de leasing. Pe de altă parte s-a afirmat că argumentele reclamantei sunt contradictorii, în contextul în care susține faptul că prevederile O.G. nr. 51/1997 nu sunt aplicabile speței, iar în schimb își argumentează cererea și pe faptul rezilierii contractelor de achiziție și leasing în care nu este parte. Nu s-a reținut lipsa de diligență a pârâtei în condițiile în care aceasta chiar a solicitat ridicarea bunurilor conform adresei nr. 191 din 6 aprilie 2006 emisă de reprezentantul său – SC O.I.

SRL (fila 17 dosar fond). În ceea ce privește apelul pârâtei, Curtea a reținut că legitimarea procesuală activă aparține reclamantei dată fiind calitatea sa de proprietar al terenului în cauză și că împrejurarea că în speță contractul de locațiune nu a expirat nu reprezintă un argument întemeiat pentru respingerea cererii de obligare la ridicarea bunurilor, întrucât acestea aparțin apelantei-pârâte. Faptul că, potrivit adresei nr. 191 din 6 aprilie 2006, pârâta a intenționat să-și ridice bunurile nu poate constitui un motiv de respingere a cererii, cât timp bunurile proprietatea pârâtei ocupă fără drept terenul, nemaifiind în folosința chematei în garanție - locatar în contractul de locațiune, adresa constituind o dovadă a bunei sale credințe în raporturile cu reclamanta.

S-a mai argumentat că instanța nu putea să nu țină seama de faptul că bunurile, care au făcut obiect al contractelor de achiziție și leasing, reziliate, sunt proprietatea pârâtei, atât timp cât partea în cauză a fost și chemata în garanție, iar probele administrate, cât și apărările formulate au vizat inclusiv aspecte legate de contractele de leasing și modul în care terenul în cauză a ajuns să fie ocupat cu bunurile respective. Cu privire la împrejurarea că încă nu a expirat contractul de locațiune s-a considerat că nu poate reprezenta un argument al respingerii cererii de obligare a apelantei-pârâte la restituirea bunurilor, această apărare fiind contradictorie în raport cu celelalte susțineri.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs SC I.R.L.I.F.N. SA și SC A.V. SA, criticând-o pentru nelegalitate. 1. Recursul reclamantei SC A.V. SA este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și conține următoarele argumente în susținerea celor două motive de nelegalitate: - Recurenta consideră că nimic nu se opune ca, în cauză, în calitate de creditoare a obligației de acoperire a prejudiciilor produse să nu poată acționa în baza răspunderii delictuale pe proprietarul bunului și în baza răspunderii contractuale pe chematul în garanție. Se afirmă că instanța a procedat în mod greșit atunci când a plecat de la premisa că ar exista o preeminență între cele două tipuri de răspundere și că ar fi trebuit să acționeze mai întâi în temeiul răspunderii contractuale, întregul raționament juridic al instanței fiind fundamentat pe această situație.

- Deși motivarea instanței s-a bazat pe ideea inexistenței unei fapte ilicite a pârâtei, ci a chematei în garanție, care a amplasat instalația de detailing pe terenul proprietatea reclamantei, aceasta consideră că, pârâta – la rândul său – a săvârșit o faptă ilicită prin aceea că a lăsat bunul proprietatea sa să-i ocupe terenul. Se arată că terenul este ocupat de bunul proprietatea pârâtei de aproape patru ani și, mai mult decât atât, chemata în garanție a sesizat-o pe pârâtă – pe parcursul derulării contractului de achiziții de bunuri - că furnizorul de echipamente nu și-a exercitat obligațiile asumate în sensul predării, montării bunurilor și obținerii avizelor necesare desfășurării activităților.

De asemenea, recurenta consideră că orice referire la prevederile O.G. nr. 51/1997 este nelegală, în condițiile în care este terț față de raportul contractual de leasing, calitate în care a suferit un prejudiciu prin amplasarea bunului pârâtei pe terenul său. În ce privește susținerea instanței de apel asupra existenței unei argumentații contradictorii, prin susținerea inaplicabilității prevederilor O.G. nr. 51/1997, recurenta arată că faptul rezilierii contractelor apare ca o realitate juridică ce nu poate fi ignorată, dar care nu poate să producă efecte față de ea care a fost prejudiciată printr-un delict civil. În fine, recurenta susține aprecierea greșită a prejudiciului ce i-a fost produs prin fapta chematei în garanție și faptul că instanța nu i-a permis dovedirea pretenției deduse judecății, prin aceea că nu i-a fost încuviințată efectuarea unei expertize tehnice, fiindu-i încălcat dreptul constituțional la apărare.

2. Recursul formulat de SC I.R.L.I.F.N. SA se referă, în esență, la următoarele aspecte: - În considerentele deciziei atacate, instanța de apel a reținut că adresa nr. 191 din 6 aprilie 2009 constituie dovada bunei-credințe a pârâtei în raporturile cu reclamanta, iar sub acest aspect, motivarea instanței este contradictorie pentru că, deși se reține buna sa credință se menține și obligația de a ridica bunurile de pe terenul reclamantei. În acest sens, recurenta consideră că reclamanta nu poate nesocoti locațiunea și nu are dreptul de a solicita obligarea sa la ridicarea construcțiilor de pe un teren ce a fost închiriat, legitimitatea procesuală activă revenind numai locatorului și, mai mult nu s-a făcut dovada încetării locațiunii.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că apărarea sa, privind neîncetarea contractului de locațiune, ar fi în contradicție cu celelalte susțineri, respectiv cu adresa anterior menționată, întrucât aceasta din urmă face dovada că a solicitat cu bună - credință de a i se permite accesul pe teren pentru a ridica bunul, acces ce i-a fost interzis. Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: 1. În ceea ce privește recursul reclamantei, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. este nefondat. Deși în cererea de recurs se indică drept temei al nelegalității deciziei dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

ce reglementează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în argumentele prezentate în dezvoltare nu se regăsesc critici ce ar putea fi încadrate în acest motiv de recurs, neindicându-se nici actul juridic dedus judecății și nici o pretinsă interpretare greșită or schimbare a naturii ori înțelesului acestuia. De asemenea, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deși nu se indică în clar în ce a constat încălcarea și aplicarea greșită a legii ori o lipsă de temei legal a deciziei, criticile aduse de recurente pot fi subsumate acestui motiv de recurs, din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor relative la răspunderea civilă delictuală.

S-a afirmat de către recurentă că instanța de apel ar fi procedat greșit atunci când a considerat că există o preeminență între cele două tipuri de răspundere civilă – contractuală și delictuală –, având prioritate răspunderea contractuală, însă – în cuprinsul considerentelor deciziei – nu se regăsește o asemenea situație, instanța de apel, nefăcând vreo referire la cele susținute de recurentă și, mai mult, nu se poate reține că raționamentul juridic al instanței s-ar fi fundamentat pe această situație. Susținerile privind existența culpei pârâtei și, implicit, a săvârșirii de către aceasta a unei fapte ilicite în dauna reclamantei – prin aceea că a lăsat bunul să-i ocupe terenul – țin mai mult de stabilirea situației de fapt.

Cu toate acestea, se impune a se arăta că instanțele au analizat condițiile răspunderii delictuale și că, raportat la existența unei fapte ilicite și la prejudiciu, constând în lipsa de folosință a terenului, au constatat că nu sunt îndeplinite, în contextul în care nu pârâta a fost aceea care a amplasat lucrările pe teren, ci chemata în garanție cu care pârâta este terț. În ceea ce privește inaplicabilitatea dispozițiilor O.G. nr. 51/1997 în cauză, așa cum corect a reținut și instanța de apel, se impune a se arăta că instanțele nu și-au fundamentat soluția pe dispozițiile actului normativ menționat, ci pe neîndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de dispozițiile art. 998 – 999 C. civ. Așa, cum bine a reținut instanța de apel, aducerea în discuție a dispozițiilor art. 18 din O.G.

nr. 51/1997 – dispozițiile aplicabile operațiunilor de leasing – s-a făcut ca un argument în plus la cele reținute de instanță cu privire la inexistența unei fapte ilicite din partea reclamantei și la faptul că cea care a amplasat bunurile pe terenul proprietatea reclamantei a fost chemata în garanție, tocmai în baza unor relații contractuale (de achiziții și de leasing). De fapt, aceasta a și fost rațiunea pentru care instanța de apel a procedat la descrierea raporturilor contractuale derulate anterior prezentului litigiu. Nici critica prin care recurenta susține încălcarea dreptului la apărare nu poate fi primită, fiind una formală, în contextul în care se susține că prin respingerea efectuării unei expertize tehnice nu a fost în măsură să-și dovedească prejudiciul, ceea ce duce la ideea că se critică sentința dată în primă instanță, iar nu decizia instanței de apel.

2. În ceea ce privește recursul pârâtei se constată că este nefondat, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în ipoteza existenței unei motivări contradictorii, neavând relevanță faptul că – la un moment dat – a intenționat să-și ridice bunurile de pe terenul reclamantei câtă vreme – pe parcursul litigiului – a fost consecventă în a solicita să nu fie obligată la ridicarea bunurilor. Și în această fază procesuală, recurenta – pârâtă a avut aceeași poziție contradictorie, susținând – pe de o parte – că a fost de bună – credință și a solicitat permisiunea ridicării bunurilor, iar – pe de altă parte – că reclamanta nu poate solicita obligarea sa la ridicarea acestora de pe un terenul închiriat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, motiv pentru care le va respinge ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de reclamanta SC A.V. SA București împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 35 din 25 ianuarie 2011, ca nefondat. Respinge recursul formulat de pârâta SC I.R.L.I.F.N. SA București , împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2011.