ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2746/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2746/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Examinând actele și

lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acțiune,

reclamanta SC A.V. SA a solicitat obligarea pârâtei SC I.R.L.I.F.N. SA la plata

contravalorii lipsei de folosință pentru ocuparea și utilizarea fără drept a

terenului proprietatea reclamantei în suprafață de 200 mp, situat în București,

din incinta târgului A.V., pentru perioada 1 februarie 2007 până la data

eliberării efective și integrale a terenului. De asemenea, reclamanta a

solicitat ca - în măsura în care construcțiile pot fi ridicate - să se dispună

ridicarea acestora sau autorizarea reclamantei la ridicarea acestor construcții

pe cheltuiala pârâtei.

La data de 24

noiembrie 2009 pârâta a formulat cerere de chemare în garanție împotriva SC

E.A.D.L. SRL prin care a solicitat obligarea acesteia la plata contravalorii

lipsei de folosință a terenului proprietatea reclamantei pentru perioada 1

februarie 2007 și până la data eliberării efective și integrale a terenului, în

situația admiterii acțiunii formulate de SC A.V. SA.

La data de 27

noiembrie 2009 reclamanta și-a precizat capătul 1 de cerere la suma de 10.000 Euro

în echivalent lei, respectiv 43.000 lei.

La data de 20

ianuarie 2010 pârâta și-a precizat cererea de chemare în garanție la suma de

10.000 Euro în echivalent lei la data efectuării plății.

Prin sentința

comercială nr. 5520 din 30 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC

I.R.L.I.F.N. SA, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să ridice

construcțiile proprietatea sa situate pe terenul proprietatea reclamantei din

București, a respins cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii

lipsei de folosință a terenului, a respins ca rămasă fără obiect cererea de

chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu chemata în

garanție SC E.A.D.L. SRL, a obligat pârâta să plătească chematei în garanție

cheltuieli de judecată în cuantum de 3.500 lei și către reclamantă cheltuieli

de judecată în cuantum de 8 lei și a respins cererea pârâtei privind

cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Între reclamantă în

calitate de locator și chemata în garanție în calitate de locatar s-a încheiat

contractul de închiriere nr. 9 din 22 ianuarie 2007 al cărui obiect îl

constituia punerea la dispoziție de către locator și asigurarea folosinței

asupra terenului în suprafață de 200 mp în vederea realizării de către chemata

în garanție a unei investiții în sensul edificării unei construcții necesare

funcționării unei activități de detailing. Contractul s-a încheiat pentru

perioada cuprinsă între 1 februarie 2007 și 1 aprilie 2013, prețul pentru

folosința terenului fiind stabilit la 1.000 Euro/lună + T.V.A. Potrivit cap. V

din contract locatarul avea dreptul de a încheia contracte cu terții în vederea

edificării și amenajării construcției.

Anterior încheierii

acestui contract de închiriere, la data de 9 noiembrie 2006 între pârâtă în

calitate de finanțator și chemata în garanție în calitate de utilizator se

încheiase contractul de leasing financiar-echipamente nr. 11727STRF din 9

noiembrie 2006 al cărui obiect îl constituia transmiterea de către finanțator

utilizatorului, pentru perioada ce constituie durata contractului, a dreptului

de folosință asupra bunului descris în Anexa 1 a contractului ce se afla în

proprietatea pârâtei, utilizatorul obligându-se să plătească, la termenele și

în condițiile contractuale, ratele de leasing și toate celelalte cheltuieli

suportate de finanțator în legătură cu derularea contractului.

S-a mai reținut că,

potrivit art. 5.2. (21) din condițiile generale ale contractului de leasing

„utilizatorul va fi în exclusivitate responsabil pentru toate costurile

implicate și va răspunde legal față de organele statului și față de terți

pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor implicate de

deținerea, instalarea și utilizarea bunului”.

Instanța a mai avut

în vedere că, între pârâtă și chemata în garanție s-au mai încheiat contractele

de leasing financiar-echipamente nr. 12122STRF din 15 martie 2007 și 12177STRF

din 28 martie 2007, cu un conținut similar contractului 11727STRF din 9

noiembrie 2006, prin care utilizatorului i s-a transmis folosința bunurilor

descrise în anexele celor două contracte și că, ulterior chemata în garanție a

instalat bunurile proprietatea pârâtei și care fac obiectul contractelor de

leasing nr. 11727STRF din 9 noiembrie 2006, nr. 12122STRF din 15 martie 2007 și

nr. 12177STRF din 28 martie 2007 pe terenul proprietatea reclamantei.

După amplasarea

bunurilor chemata în garanție nu și-a respectat obligația ce decurgea din

contractul de închiriere nr. 9 din 22 ianuarie 2007 de a plăti reclamantei

chiria.

Având în vedere că

pârâta este proprietarul bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing

financiar nr. 12122STRF din 15 martie 2007, 11727STRF din 9 noiembrie 2006,

12177STRF din 28 martie 2007 și care sunt amplasate pe terenul reclamantei din

București, instanța de fond a constatat că pârâta are în cauză calitate

procesuală pasivă în ceea ce privește cererea reclamantei de ridicare a

construcțiilor și că, în ceea ce privește cererea reclamantei, potrivit art. 18 din

O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing „din

momentul încheierii contractului de leasing și până la expirarea acestuia și

reintrarea în posesia bunului, locatorul/finanțatorul este exonerat de orice

răspundere față de terți pentru prejudiciile provocate prin folosința bunului,

fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului”, concluzionând că finanțatorul SC

I.R.L.I.F.N. SA nu poate fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosință

a terenului, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere.

Instanța a subliniat

că la aceeași concluzie s-ar fi ajuns și în urma analizării îndeplinirii

condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 C. civ.

în persoana pârâtei, respectiv în urma verificării existenței unei

fapte ilicite, a

unui prejudiciu, legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu,

vinovăției pârâtei.

Astfel,

s-a arătat că nu pârâta a amplasat bunurile pe terenul proprietatea

reclamantei, ci chemata în garanție, astfel încât nu există vreo faptă ilicită

a pârâtei și că,

nu

faptul în sine al amplasării bunurilor proprietatea pârâtei pe terenul

reclamantei i-a produs acesteia din urmă un prejudiciu, ci nerespectarea de către

chemata în garanție a obligației de plată a chiriei, acest prejudiciu putând fi

recuperat nu de la pârâtă, ci de la chemata în garanție printr-o acțiune

întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.

Cu privire la

condiția existenței unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și

prejudiciu instanța a reținut că nu poate fi analizată în contextul în care s-a

apreciat că pârâta nu a săvârșit nicio faptă ilicită și nu i-a produs

reclamantei nici un prejudiciu, pentru același motiv neputându-se

aprecia că ar fi

îndeplinită condiția existenței vinovăției.

În ceea ce privește

cererea reclamantei de a fi obligată pârâta la ridicarea bunurilor ce au făcut

obiectul contractelor de leasing financiar nr. 12122STRF din 15 martie 2007,

11727STRF din 9 noiembrie 2006, 12177STRF din 28 martie 2007 tribunalul a

constatat că aceasta trebuie să fie admisă deoarece pe de o parte contractele

de leasing financiar au fost reziliate, iar pe de altă parte, chemata în

garanție nu a achitat reclamantei chiria, neexistând astfel vreun temei pentru

ca respectivele bunuri să fie amplasate în continuare pe terenul proprietatea

reclamantei.

Apelurile declarate

de SC A.V. SA și SC I.R.L.I.F.N. SA împotriva sentinței au fost respinse ca

nefondate prin decizia nr. 35 din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VI-a comercială.

În ceea ce privește

apelul formulat de reclamantă, Curtea a reținut că aceasta a învestit instanța

de fond cu o acțiune având două capete de cerere, respectiv: obligarea pârâtei

la plata lipsei de folosință pentru ocuparea și utilizarea fără drept a

terenului proprietatea sa, în suprafață de 200 mp situat în București, sector

4; constatarea de către instanța de judecată dacă construcțiile pot fi ridicate

și în măsura în care acestea pot fi ridicate, dispunerea ridicării

construcțiilor compuse din hala de producție și echipamente de detailing

amplasate pe teren, sau autorizarea SC A.V. SA la ridicarea acestor

construcții, pe cheltuiala pârâtei, valoarea pretențiilor privind lipsa de

folosință a terenului, fiind estimată la suma de 34.800 Euro, redusă prin

cererea precizatoare din data de 27 noiembrie 2009 la suma de 10.000 Euro.

Cu privire la primul

motiv de apel invocat – necompetența instanței de fond în soluționarea cauzei

din perspectiva valorii pretențiilor formulate prin cererea de chemare în

judecată s-au avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 1

lit. a) C. proc. civ. tribunalul judecă procesele și cererile în materie

comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și

procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în

bani și împrejurarea că reclamanta a învestit instanța cu o cerere al cărui

petit a fost format dintr-un capăt de cerere neevaluabil și unul evaluabil,

apreciindu-se că, în mod corect tribunalul a procedat la soluționarea cauzei.

Argumentul apelantei

– reclamante în sensul că ulterior înregistrării cererii pe rolul instanței

și-a redus cuantumul pretențiilor nu a fost reținut, întrucât cererea dedusă

judecății nu a avut un obiect exclusiv evaluabil în bani.

Prin cel de-al doilea

motiv de apel s-a susținut că, nejustificat și fără nicio motivare instanța nu

a încuviințat expertiza tehnică, fiindu-i încălcat dreptul la apărare.

Din această

perspectivă, Curtea a reținut că prima instanță a apreciat că prejudiciul i-a

fost produs reclamantei prin fapta chematei în garanție și că neexistând o

faptă săvârșită de către pârâtă, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii

civile delictuale în persoana acesteia, ceea ce a reprezentat esența motivării

primei instanțe.

Față de această

motivare s-a apreciat ca nefondată critica privind neîncuviințarea probei cu

expertiză tehnică de specialitate, această probă fiind neconcludentă și deci,

inutilă.

De asemenea, instanța

a mai avut în vedere că, faptul că instanța de fond a evocat prevederile art. 18

din O.G. nr. 51/1997 în sprijinul soluției adoptate nu înseamnă că s-a

substituit pârâtei în formularea apărărilor sale, ci dimpotrivă, instanța de

fond a apreciat că și din perspectiva acestui text de lege nu se poate reține

că amplasarea bunurilor pe terenul proprietatea reclamantei a fost făcută de către

pârâtă, astfel că nu poate fi reținută critica nerespectării principiului

contradictorialității procesului civil, iar evocarea dispozițiilor art. 18 din

O.G. nr. 51/1997 reprezintă un argument în plus, în sprijinul ideii exprimate

de către instanța de fond conform căreia amplasarea bunurilor pe terenul

proprietatea reclamantei s-a făcut de către chemata în garanție în temeiul

contractelor de achiziție și respectiv de leasing.

Pe de altă parte s-a

afirmat că argumentele reclamantei sunt contradictorii, în contextul în care

susține faptul că prevederile O.G. nr. 51/1997 nu sunt aplicabile speței, iar

în schimb își argumentează cererea și pe faptul rezilierii contractelor de

achiziție și leasing în care nu este parte.

Nu s-a reținut lipsa

de diligență a pârâtei în condițiile în care aceasta chiar a solicitat

ridicarea bunurilor conform adresei nr. 191 din 6 aprilie 2006 emisă de

reprezentantul său – SC O.I. SRL (fila 17 dosar fond).

În ceea ce privește

apelul pârâtei, Curtea a reținut că legitimarea procesuală activă aparține

reclamantei dată fiind calitatea sa de proprietar al terenului în cauză și că

împrejurarea că în speță contractul de locațiune nu a expirat nu reprezintă un

argument întemeiat pentru respingerea cererii de obligare la ridicarea bunurilor,

întrucât acestea aparțin apelantei-pârâte.

Faptul că, potrivit

adresei nr. 191 din 6 aprilie 2006, pârâta a intenționat să-și ridice bunurile

nu poate constitui un motiv de respingere a cererii, cât timp bunurile

proprietatea pârâtei ocupă fără drept terenul, nemaifiind în folosința chematei

în garanție - locatar în contractul de locațiune, adresa constituind o dovadă a

bunei sale credințe în raporturile cu reclamanta.

S-a mai argumentat că

instanța nu putea să nu țină seama de faptul că bunurile, care au făcut obiect

al contractelor de achiziție și leasing, reziliate, sunt proprietatea pârâtei,

atât timp cât partea în cauză a fost și chemata în garanție, iar probele

administrate, cât și apărările formulate au vizat inclusiv aspecte legate de

contractele de leasing și modul în care terenul în cauză a ajuns să fie ocupat

cu bunurile respective.

Cu privire la

împrejurarea că încă nu a expirat contractul de locațiune s-a considerat că nu

poate reprezenta un argument al respingerii cererii de obligare a apelantei-pârâte

la restituirea bunurilor, această apărare fiind contradictorie în raport cu

celelalte susțineri.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs SC I.R.L.I.F.N. SA și SC A.V. SA, criticând-o pentru

nelegalitate.

reclamantei SC A.V. SA este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ. și conține următoarele argumente în susținerea celor două motive de

nelegalitate:

- Recurenta consideră

că nimic nu se opune ca, în cauză, în calitate de creditoare a obligației de

acoperire a prejudiciilor produse să nu poată acționa în baza răspunderii

delictuale pe proprietarul bunului și în baza răspunderii contractuale pe

chematul în garanție.

Se afirmă că instanța

a procedat în mod greșit atunci când a plecat de la premisa că ar exista o

preeminență între cele două tipuri de răspundere și că ar fi trebuit să

acționeze mai întâi în temeiul răspunderii contractuale, întregul raționament

juridic al instanței fiind fundamentat pe această situație.

- Deși motivarea

instanței s-a bazat pe ideea inexistenței unei fapte ilicite a pârâtei, ci a

chematei în garanție, care a amplasat instalația de detailing pe terenul

proprietatea reclamantei, aceasta consideră că, pârâta – la rândul său – a

săvârșit o faptă ilicită prin aceea că a lăsat bunul proprietatea sa să-i ocupe

terenul.

Se arată că terenul

este ocupat de bunul proprietatea pârâtei de aproape patru ani și, mai mult

decât atât, chemata în garanție a sesizat-o pe pârâtă – pe parcursul derulării

contractului de achiziții de bunuri - că furnizorul de echipamente nu și-a

exercitat obligațiile asumate în sensul predării, montării bunurilor și

obținerii avizelor necesare desfășurării activităților.

De asemenea,

recurenta consideră că orice referire la prevederile O.G. nr. 51/1997 este

nelegală, în condițiile în care este terț față de raportul contractual de

leasing, calitate în care a suferit un prejudiciu prin amplasarea bunului

pârâtei pe terenul său.

În ce privește

susținerea instanței de apel asupra existenței unei argumentații

contradictorii, prin susținerea inaplicabilității prevederilor O.G. nr. 51/1997,

recurenta arată că faptul rezilierii contractelor apare ca o realitate juridică

ce nu poate fi ignorată, dar care nu poate să producă efecte față de ea care a

fost prejudiciată printr-un delict civil.

În fine, recurenta

susține aprecierea greșită a prejudiciului ce i-a fost produs prin fapta

chematei în garanție și faptul că instanța nu i-a permis dovedirea pretenției

deduse judecății, prin aceea că nu i-a fost încuviințată efectuarea unei expertize

tehnice, fiindu-i încălcat dreptul constituțional la apărare.

de SC I.R.L.I.F.N. SA se referă, în esență, la următoarele aspecte:

- În considerentele

deciziei atacate, instanța de apel a reținut că adresa nr. 191 din 6 aprilie

2009 constituie dovada bunei-credințe a pârâtei în raporturile cu reclamanta,

iar sub acest aspect, motivarea instanței este contradictorie pentru că, deși

se reține buna sa credință se menține și obligația de a ridica bunurile de pe

terenul reclamantei.

În acest sens,

recurenta consideră că reclamanta nu poate nesocoti locațiunea și nu are

dreptul de a solicita obligarea sa la ridicarea construcțiilor de pe un teren

ce a fost închiriat, legitimitatea procesuală activă revenind numai locatorului

și, mai mult nu s-a făcut dovada încetării locațiunii.

Instanța de apel a

reținut în mod greșit că apărarea sa, privind neîncetarea contractului de

locațiune, ar fi în contradicție cu celelalte susțineri, respectiv cu adresa

anterior menționată, întrucât aceasta din urmă face dovada că a solicitat cu

bună - credință de a i se permite accesul pe teren pentru a ridica bunul, acces

ce i-a fost interzis.

Recursurile sunt

nefondate pentru următoarele considerente:

privește recursul reclamantei, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ. este nefondat.

Deși în cererea de

recurs se indică drept temei al nelegalității deciziei dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. ce reglementează interpretarea greșită a actului juridic

dedus judecății și schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, în argumentele prezentate în dezvoltare nu se

regăsesc critici ce ar putea fi încadrate în acest motiv de recurs,

neindicându-se nici actul juridic dedus judecății și nici o pretinsă

interpretare greșită or schimbare a naturii ori înțelesului acestuia.

De asemenea, din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deși nu se indică în

clar în ce a constat încălcarea și aplicarea greșită a legii ori o lipsă de

temei legal a deciziei, criticile aduse de recurente pot fi subsumate acestui

motiv de recurs, din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor relative la

răspunderea civilă delictuală.

S-a afirmat de către

recurentă că instanța de apel ar fi procedat greșit atunci când a considerat că

există o preeminență între cele două tipuri de răspundere civilă – contractuală

și delictuală –, având prioritate răspunderea contractuală, însă – în cuprinsul

considerentelor deciziei – nu se regăsește o asemenea situație, instanța de apel,

nefăcând vreo referire la cele susținute de recurentă și, mai mult, nu se poate

reține că raționamentul juridic al instanței s-ar fi fundamentat pe această

situație.

Susținerile privind

existența culpei pârâtei și, implicit, a săvârșirii de către aceasta a unei

fapte ilicite în dauna reclamantei – prin aceea că a lăsat bunul să-i ocupe

terenul – țin mai mult de stabilirea situației de fapt.

Cu toate acestea, se

impune a se arăta că instanțele au analizat condițiile răspunderii delictuale

și că, raportat la existența unei fapte ilicite și la prejudiciu, constând în

lipsa de folosință a terenului, au constatat că nu sunt îndeplinite, în

contextul în care nu pârâta a fost aceea care a amplasat lucrările pe teren, ci

chemata în garanție cu care pârâta este terț.

În ceea ce privește

inaplicabilitatea dispozițiilor O.G. nr. 51/1997 în cauză, așa cum corect a

reținut și instanța de apel, se impune a se arăta că instanțele nu și-au

fundamentat soluția pe dispozițiile actului normativ menționat, ci pe neîndeplinirea

cumulativă a condițiilor impuse de dispozițiile art. 998 – 999 C. civ.

Așa, cum bine a

reținut instanța de apel, aducerea în discuție a dispozițiilor art. 18 din O.G.

nr. 51/1997 – dispozițiile aplicabile operațiunilor de leasing – s-a făcut ca

un argument în plus la cele reținute de instanță cu privire la inexistența unei

fapte ilicite din partea reclamantei și la faptul că cea care a amplasat

bunurile pe terenul proprietatea reclamantei a fost chemata în garanție, tocmai

în baza unor relații contractuale (de achiziții și de leasing).

De fapt, aceasta a și

fost rațiunea pentru care instanța de apel a procedat la descrierea

raporturilor contractuale derulate anterior prezentului litigiu.

Nici critica prin

care recurenta susține încălcarea dreptului la apărare nu poate fi primită,

fiind una formală, în contextul în care se susține că prin respingerea

efectuării unei expertize tehnice nu a fost în măsură să-și dovedească

prejudiciul, ceea ce duce la ideea că se critică sentința dată în primă

instanță, iar nu decizia instanței de apel.

privește recursul pârâtei se constată că este nefondat, nefiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în ipoteza existenței unei motivări

contradictorii, neavând relevanță faptul că – la un moment dat – a intenționat

să-și ridice bunurile de pe terenul reclamantei câtă vreme – pe parcursul

litigiului – a fost consecventă în a solicita să nu fie obligată la ridicarea

bunurilor.

Și în această fază

procesuală, recurenta – pârâtă a avut aceeași poziție contradictorie, susținând

– pe de o parte – că a fost de bună – credință și a solicitat permisiunea

ridicării bunurilor, iar – pe de altă parte – că reclamanta nu poate solicita

obligarea sa la ridicarea acestora de pe un terenul închiriat.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, motiv pentru care le

va respinge ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de

reclamanta SC A.V. SA București împotriva deciziei Curții de Apel București nr.

35 din 25 ianuarie 2011, ca nefondat.

Respinge recursul

formulat de pârâta SC I.R.L.I.F.N. SA București

,

împotriva aceleiași decizii, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi,

21 septembrie 2011.