ÎCCJ, decizie (scj.ro #81708)

Despăgubiri

solicitate ca urmare a constatării încălcării dreptului la

plimbare a unui deținut. Inexistența autorității de lucru

judecat a hotărârii penale în acțiunea civilă.

Cuprins

pe materii :

Drept procesual civil. Judecata. Excepții.

Index

alfabetic :

hotărâre penală

-

autoritate de lucru judecat

-

deținut

-

despăgubiri

C.proc.pen., art. 22

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3

O

hotărâre penală, prin care s-au stabilit condițiile în care o

persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate

urmează ca să își exercite dreptul la plimbare, nu are

autoritate de lucru judecat în procesul civil de despăgubire, în

condițiile art. 22 C.p.p., cât timp nu statuează cu privire la

existența vreunei faptei penale cauzatoare de prejudicii reclamantului

și nici cu privire la vinovăția vreunei persoane sub aspectul

săvârșirii pretinsei fapte penale, cerințe impuse de norma

legală enunțată.

Secția I civilă, decizia nr.389 din 25 ianuarie 2012

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 august 2007,

reclamantul O.R.G. a chemat în judecată Penitenciarului Arad, solicitând

să fie obligat la plata unei despăgubiri în cuantum de 1 milion lei,

invocând incidența prevederilor art. 3 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

În

motivarea cererii, reclamantul a susținut că la locul de

detenție, Penitenciarul de maximă siguranță Arad, îi este

frecvent încălcat dreptul de plimbare de minim 3 ore zilnic, astfel cum

s-a statuat prin sentința penală nr.1432 din 19 iunie 2007 a

Judecătoriei Arad.

Prin

sentința civilă nr.641 din 5 octombrie 2010, pronunțată

într-un al doilea ciclu procesual, Tribunalul Arad, secția civilă a

respins cererea în despăgubire.

În

motivarea sentinței, instanța a reținut că reclamantul

beneficiază de un regim semideschis de detenție și că

exercițiul dreptului său la plimbare se realizează cu luarea în

considerare a faptul deplasării sale, aproximativ, de două ori pe

săptămână, la diversele instanțe de judecată la care

are afaceri judiciare.

Instanța

a reținut, totodată, că reclamantul nu a probat că ar fi

fost supus unui tratament inuman ori degradant, în sensul art.3 din

Convenție.

Prin

decizia civilă nr.364/A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă a respins apelul declarat de reclamant.

În

motivarea deciziei, instanța a mai reținut că având un regim

semideschis de detenție, reclamantului îi este asigurat accesul în

spațiile de recreere și că acesta nu a probat că pârâtul

i-ar fi restrâns nejustificat exercițiul dreptului la plimbare și

nici existența prejudiciul invocat, constând deteriorării stării

psiho-afective, de sănătate, în general.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul.

În motivarea recursului, reclamantul susține că

și-a fundamentat apelul pe prevederile art. 22 C.p.p.,  potrivit

cărora „Hotărârea definitivă a instanței penale are

autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă

acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei

care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.”

Reclamantul susține că, dată fiind autoritatea de lucru judecat

a sentinței penale nr. 1432/2007 sub aspectul nerespectării de

către pârât a dreptului său la plimbare timp de 3 ore zilnic, se

impunea acordarea despăgubirii morale solicitate, cu mențiunea

că, în perioadă de timp în care s-a desfășurat judecata

penală nu avea regim semideschis de detenție și nici afaceri

judiciare pe rolul instanțelor judecătorești, ci, în prezent, pe

parcursul procesului civil, pentru care încă nu a formulat cerere în

despăgubire.

Analizând

criticile formulate de reclamant, care se încadrează în motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că

nu sunt fondate pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit dispozițiilor art. 22 C.p.p.,

„Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru

judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea

civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a

săvârșit-o și a vinovăției acesteia.”

Dispoziția legală menționată poate fi

invocată cu succes în procesul civil de o persoană care se

îndreaptă cu o cerere în despăgubire împotriva unei persoane în

legătură cu care s-a reținut, printr-o hotărârea

penală definitivă, săvârșirea unei fapte penale, întinderea

pagubei și vinovăția făptuitorilor în legătură cu

despăgubirile solicitate pe latura civilă.

În cauza supusă analizei, se constată că

hotărârea penală invocată de reclamant nu este rezultatul unei

proceduri judiciare penale în cadrul căreia să se fi stabilit

existența unei fapte penale și să se fi statuat cu privire la

vinovăția unor făptuitori, respectiv, la întinderea unui

prejudiciu care să fi fost cauzat reclamantului prin săvârșirea

unor fapte penale.

Anume, se constată că prin sentința penală

nr. 1432 din 19 iunie 2007 a Judecătoriei Arad a fost admisă o

contestație la executare îndreptată împotriva încheierii

pronunțate de judecătorul delegat la data de 16 martie 2007 și

s-au stabilit, în raport de prevederile legale incidente și de calitatea

spațiilor alocate desfășurării activității

Penitenciarul de maximă siguranță Arad, condițiile în care

reclamantul urmează ca să își exercite dreptul la plimbare.

Potrivit sentinței penale menționate, pârâtul a fost

obligat să permită reclamantului, inclusiv în zilele în care se deplasează

la sediul instanțelor, să își exercite dreptul la plimbare timp

de 3 ore în zilele în care nu este angajat în alte activități și

timp de o oră în zilele în care este angajat în alte activități,

chiar dacă alte persoane solicită întoarcerea în cameră mai

înainte de expirarea timpului, iar în zilele în care condițiile

meteorologice nu permit, plimbarea să se realizeze în spații închise.

O

astfel de hotărâre penală nu are autoritate de lucru judecat în

procesul civil de despăgubire, în condițiile art. 22 C.p.p., cât timp

nu statuează cu privire la existența vreunei faptei penale cauzatoare

de prejudicii reclamantului și nici cu privire la vinovăția

vreunei persoane sub aspectul săvârșirii pretinsei fapte penale,

cerințe impuse de norma legală enunțată.

Așa

fiind, Înalta Curte, pentru considerentele de drept arătate, a respins

recursul declarat de reclamant, ca nefondat.