ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3096/2011

Asupra recursului de

față:

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția din data de 25 februarie 2011

dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București

în Dosarul nr. 287/II/2/2011 s-a dispus, respingerea, ca neîntemeiată, a

plângerii formulată de petentul L.G. împotriva Ordonanței nr. 815/P/2010 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care a fost scos de sub

urmărirea penală intimatul - învinuit P.F.C. sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de lovire sau alte violențe, prev. de art. 180 alin. (2) C. pen.

și aplicarea unei sancțiunii administrative, în conformitate cu art. 18

1

și art. 91 C. pen., dispunându-se neînceperea urmăririi penale față de acesta

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală prev. de art. 18

1

C. pen., vătămare corporală gravă prev.de art. 182 C. pen., insultă și

calomnie, prev de art. 205 și art. 206 C. pen.

În urma actelor

premergătoare efectuate s-a dispus, prin rezoluția din 18 octombrie 2010,

începerea urmăririi penale față de intimatul - învinuit P.F.C., avocat în

cadrul Baroului București, pentru săvârșirea infracțiuni de loviri și alte

violențe, prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., constatându-se, în fapt, că

acesta, în ziua de 22 aprilie 2010, în fața blocului de domiciliu din șos.

C.L., sector 3, l-a lovit în abdomen pe petentul L.G., provocându-i leziuni

acestuia care au necesitat pentru vindecare 5 - 6 zile de îngrijiri medicale.

S-a considerat de

Parchet că în condițiile în care învinuitul a reacționat ca urmare a provocării

sale de către petent, care l-a amenințat cu un pistol și al șicanării continue

a acestuia de către partea vătămată și de angajații săi în legătură cu parcarea

mașinii firmei petentei pe locul de parcare al învinuitului și ținând seama de

urmările reduse produse părții vătămate, precum și de poziția socială a

învinuitului, se justifică aplicarea art. 91 C. pen. cu referire la art. 18

1

C. pen. apreciindu-se că fapta există, dar nu prezintă gradul de pericol social

al infracțiunii.

De asemenea s-a conchis că în condițiile în care

infracțiunea de insultă și calomnie au fost dezincriminate prin Legea nr. 278

din 04 iulie 2006, învinuitul nu poate fi acționat pe cale penală.

Reiterând solicitarea

și motivarea făcută la Parchet, petentul L.G. a formulat plângere, în temeiul

art. 278

1

C. proc. pen. împotriva rezoluției din 25 februarie 2011.

Prin Sentința penală nr. 233 din 12 mai 2011, Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 278

1

alin.

(8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de

petentul L.G. împotriva rezoluției din data de 25 februarie 2011 dată de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în

Dosarul nr. 287/II/2/2011 prin care a fost menținută Ordonanța nr. 815/P/2010 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a apreciat că din actele premergătoare efectuate în cauză nu

au rezultat date, în special medicale, care să contureze cel puțin aparent

existența vreunui indiciu cu privire la săvârșirea de către intimatul-învinuit

a infracțiunii de vătămare corporală, motiv pentru care soluția de neîncepere a

urmăririi penale față de intimat este legală și temeinică.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs petentul L.G., criticând-o prin motivele de recurs

depuse la dosar, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar prin

hotărâri s-a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art.

91 C. pen. cu referire la art. 18

1

C. pen.

La termenul din 15

septembrie 2011, Înalta Curte a pus în discuția părților admisibilitatea căii

de atac exercitată de petent.

Examinând cauza sub

acest aspect, Înalta Curte apreciază recursul declarat de petentul L.G. ca

inadmisibil pentru următoarele motive:

Potrivit disp. art.

278

1

alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării

proceselor, sentința judecătorului prin care s-a respins plângerea ca

nefondată, cu consecința menținerii rezoluției sau ordonanței de neurmărire

penală, respectiv de netrimitere în judecată este definitivă.

În speță, sesizarea

instanței de fond s-a făcut la o dată ulterioară intrării în vigoare a

"legii micii reforme", respectiv la data de 17 martie 2011 și, drept

urmare, hotărârea primei instanțe a fost pronunțată sub imperiul dispozițiilor

procesual penale, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, prevederi

care stabilesc că exercitarea controlului judecătoresc asupra soluțiilor de

netrimitere în judecată date de organul de urmărire penală se face doar într-un

singur grad de jurisdicție, la instanța căreia i-ar reveni, în condițiile

legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Ca atare, între

modificările aduse C. proc. pen., de natură a contribui la accelerarea

soluționării proceselor, se regăsește și suprimarea unor căi de atac, respectiv

și a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în materia

plângerii împotriva rezoluțiilor și ordonanțelor procurorului de netrimitere în

judecată, mențiune ce apare și în cuprinsul dispozitivului sentinței atacate.

Față de aceste considerente,

în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul L.G.

În temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul petent la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petentul L.G. împotriva Sentinței penale nr.

233 din 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 15 septembrie 2011.