ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2976/2011

În baza art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul l.A.N. la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat. S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) Teza a ll-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 700 RON pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare. În baza art. 33 lit. a), 34 lit. d) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen. inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, precum și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) Teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale. S-a făcut aplicarea art. 71 și 64 alin. (1) lit. a) Teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., 76 alin. (1) lit. e) C. pen. a fost condamnat inculpatul I.M.N. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 700 RON pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 1 C. pen.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. a fost condamnat inculpatul I.A. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 700 RON pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 1 C. pen.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. a fost condamnat inculpatul I.D. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 700 RON pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 631 C. pen.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. a fost condamnat inculpatul D.G. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 700 RON pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 631 C. pen.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., 76 alin. (1) lit. e) C. pen. a fost condamnat inculpatul R.I.A. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 700 RON pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 631 C. pen.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. a fost condamnat inculpatul N.G. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 700 RON pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 631 C. pen. S-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de partea vătămată R.F. și inculpatul P.L.G. împotriva aceleiași sentințe penale. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele, conform art. 371 C. proc. pen., Curtea a reținut următoarele: Prima instanță a reținut corect situația de fapt în baza probatoriului administrat în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și în etapa cercetării judecătorești; de altfel, niciunul dintre apelanții inculpați nu a contestat în esență această situație de fapt, criticile formulate privind chestiuni punctuale. Astfel, inculpații l.M.N., l.A., l.D., D.G., R.l.A. și N.G. au criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul reținerii unei contribuții egale a celor două grupuri în săvârșirea infracțiunii de încăierare, cu consecința aplicării unor pedepse egale, nediferențiate. Aceștia au susținut că au fost provocați de cei din grupul R., dar și că, în măsura în care se aprecia că nu se poate reține că au săvârșit faptele în legitimă apărare, se impunea reținerea circumstanței atenuante a depășirii legitimei apărări. Curtea constată că aceste susțineri ale inculpaților nu au un caracter de noutate, aceleași chestiuni fiind invocate și în fața instanței de fond, care a apreciat în mod corect că nu sunt întemeiate, reținând că din probatoriul administrat în cauză a reieșit că conflictul a demarat și s-a derulat sub imperiul unor stări de moment necontrolate, pe fondul exacerbării propriilor orgolii și al încercării participanților din cele două grupuri de a rezolva litigiul prin a-și face singuri dreptate. Într-adevăr, Curtea reține că ulterior incidentului inițial legat de tăierea copacilor, nici unul dintre grupuri nu a făcut eforturi pentru aplanarea conflictului, ci, din contră, prefigurând o confruntare viitoare, au chemat în ajutor alți membrii ai familiei ori prieteni și s-au „înarmat" cu diverse obiecte (bețe, furcoi, toporișca etc). Mai apoi, când cei din grupul R. s-au îndreptat către locuința celor din familia l., aceștia din urmă, în loc să rămână în curte și să solicite intervenția organelor abilitate pentru aplanarea conflictului, au ieșit la rândul lor în stradă și s-au implicat în încăierare; or, aceste împrejurări în care au fost comise faptele exclud, în mod evident, atât incidența dispozițiilor art. 44 C. pen. privind legitima apărare, cât și a dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. privind circumstanța atenuantă a provocării. Pe cale de consecință, nu se poate reține în favoarea apelanților inculpați nici circumstanța atenuantă legală prev. de art. 73 lit. a) C. pen. privind depășirea limitelor legitimei apărări, căci aceasta presupune ca făptuitorul să se fi aflat la început în legitimă apărare, ceea ce nu este cazul în speță. Referitor la pedepsele aplicate apelanților inculpați, Curtea constată întemeiate criticile acestora, căci deși nu poate fi reținută în favoarea lor circumstanța atenuantă a provocării sau a depășirii legitimei apărări, totuși se constată că, în concret, aceștia au avut o contribuție mai redusă în inițierea și derularea încăierării față de inculpații din grupul R. [împrejurare care va fi valorificată în condițiile art. 74 alin. (2) C. pen.], ceea ce justifică aplicarea unor pedepse diferite. Pe cale de consecință, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelurile declarate de inculpații l.M.N., l.A., l.D., D.G., R.l.A. și N.G., a desființat în parte hotărârea atacată și rejudecând, a redus pedepsele aplicate acestora, de la 1.000 RON la 700 RON, în condițiile art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., reținând în favoarea inculpaților nu doar dispozițiile art. 74 alin. (2) C. pen., dar și dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., în raport de conduita bună în societate avută anterior de inculpați (reflectată de lipsa antecedentelor penale, de existența unor locuri de muncă, de caracterizările depuse la dosar etc). A atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 63 1 C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea în cazul sustragerii cu rea credință de la executare. În ceea ce îl privește pe apelantul inculpat l.A.N., Curtea constată că încadrarea juridică dată faptelor de către prima instanță este corectă, astfel că nu se justifică schimbarea sa. În acest sens, Curtea are în vedere faptul că alin. (3) Teza finală a art. 322 C. pen. privește situația în care, în cursul încăierării, se produce moartea unei persoane, fără a se cunoaște însă care dintre participanți este autorul, ceea ce nu este cazul în speță. Tot astfel, în speță nu sunt incidente nici dispozițiile alin. (2) al art. 322 C. pen., acestea vizând doar ipoteza în care se produce o vătămare corporală gravă și făptuitorul este cunoscut, iar nu și ipoteza unui deces, astfel încât, în tăcerea legii, în sarcina făptuitorului se va reține în acest din urmă caz fie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, fie cea de omor. În apel, inculpatul a susținut că a lovit din întâmplare victima cu furcoiul, dorind să-și creeze un spațiu prin care să iasă din încăierare, solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 174-175 lit. i) C. pen. în art. 183 C. pen. și achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) și art. 44 alin. (2) și (3) C. pen. Curtea subliniază că ceea ce diferențiază infracțiunea de omor de infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este latura subiectivă; astfel, dacă în cazul infracțiunii prev. de art. 174 C. pen. făptuitorul acționează cu intenția (directă sau indirectă) de a ucide, în cazul infracțiunii prev. de art. 184 C. pen. el acționează doar cu intenția de a lovi sau vătăma integritatea corporală a victimei, moartea acesteia fiind un rezultat care depășește intenția sa și care îi este imputat din culpă. În speță, natura obiectului vulnerant folosit, apt de a produce moartea (furcoi), intensitatea loviturii aplicate (victima căzând imediat la pământ, conform declarațiilor inculpaților l.M.N., D.G., dar și declarațiilor apelantului inculpat), regiunea vitală vizată (zona capului) reflectă, sub raport subiectiv, intenția inculpatului de a suprima viața persoanelor lovite, oricare ar fi fost acestea (susținerea apelantului potrivit căreia nu a fost vizată direct victima neavând, din acest punct de vedere, nicio relevanță). Este însă drept că în cauză nu se poate reține decât o intenție indirectă, în condițiile art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen., inculpatul neurmărind moartea persoanei vătămate, dar acceptând totuși posibilitatea producerii acestui rezultat ca urmare a faptelor sale. Cât privește dispozițiile art. 44 C. pen. privind legitima apărare, prima instanță a constatat în mod întemeiat că nu se justifică reținerea acestora, în raport de împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, astfel cum s-a arătat și mai sus. Apelul acestui inculpat a fost însă admis pentru aceleași rațiuni ca și în cazul celorlalți apelanți din grupul l., respectiv cu privire la cuantumul pedepselor aplicate, care vor fi reduse (pentru motivele învederate anterior) la 700 RON amendă penală pentru infracțiunea de încăierare și la 5 ani închisoare pentru infracțiunea de omor calificat. Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut în favoarea acestui inculpat și circumstanța atenuantă prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., având în vedere conduita bună în societate avută anterior, după cum o demonstrează fișa de cazier judiciar și celelalte înscrisuri în circumstanțiere depuse la dosar. Considerentele care au condus Curtea la admiterea apelului declarat de inculpatul l.A.N. justifică respingerea apelului declarat de partea vătămată R.F., soția victimei, care a vizat în mod exclusiv temeinicia pedepselor aplicate acestuia de prima instanță. Astfel, partea vătămată a invocat gravitatea faptelor comise de inculpatul l.A.N., gravitate care însă trebuie apreciată în contextul concret în care s-au derulat evenimentele și care, pe de altă parte, nu constituie un criteriu singular în procesul de individualizare a pedepselor, conform art. 72 C. pen. În ceea ce îl privește pe apelantul inculpat P.L.G., acesta a susținut că nu a participat activ la încăierare, el intervenind doar pentru a-l scoate pe socrul său (victima R.I.), care era lovit, în scopul de a-l transporta la spital. Curtea constată însă că aceste susțineri sunt neîntemeiate, fiind contrazise nu doar de declarațiile date de inculpații din grupul l. în faza de urmărire penală, menținute cu ocazia audierii în primă instanță (spre exemplu, inculpatul l.A.N. - „am observat că cei din neamul R. se îndreaptă amenințător către noi. Ș.M., zis T., avea în mână un topor, iar în cealaltă un cuțit; îl urmau R.I., R.C.M., D.N., P.L.G. și R.F.", inculpatul l.M.N., „în timp ce ne aflam la poartă, în drum, am văzut că din mașina parcată în fața casei lui R.I. au coborât Ș.M., zis T., R.C. și P.L.G., zis F. Aceștia, împreună cu D.N., având în mâini bețe, topor și un cuțit mai mare, s-au îndreptat către noi"), ci și de declarația martorilor l.M. și l.V., precum și de martorii B.V. și B.I., care sunt rude cu inculpații din ambele grupuri, astfel încât nu există motive pentru a pune la îndoială obiectivitatea acestora. Este drept că în faza de urmărire penală, acești din urmă martori au susținut că nu au fost de față la încăierare, însă în fața instanței de fond au arătat care au fost considerentele pentru care au făcut această afirmație, respectiv datorită amenințărilor verbale și ale violențelor exercitate de Ș.T. și R.C.M. (care le-au tăiat porțile), amenințări pe care, de altfel, le-au adus la cunoștința procurorului încă de la momentul audierii lor inițiale. Oricum, prezența acestor doi martori la locul faptei pe parcursul derulării incidentului este confirmată și de inculpați, dar și de martora l.V. De altfel, declarațiile apelantului inculpat date în fața instanței de fond, în sensul că „bătaia se terminase" la momentul la care a ajuns la fața locului împreună cu cumnatul său, D.N. (chemați fiind de soacra lor, partea vătămată R.F., pentru a duce victima la spital), nu sunt susținute nici de raportul de constatare medico legală cu examinarea persoanei din 09 aprilie 2009, eliberat de S.M.L. Călărași, în care se consemnează că inculpatul a prezentat la data examinării, 03 aprilie 2009, leziuni ce pot data din 29 martie 2009, produse prin lovire cu corp dur, care necesită 7-8 zile îngrijiri medicale, dar nici de coinculpatul D.N., după cum însuși inculpatul recunoaște în declarația sa, fără a putea oferi însă o explicație. Mai mult, inculpatul P.L.G. se contrazice în declarații, căci ulterior revine asupra susținerilor de mai sus, de o manieră care să concorde cu cele declarate de celelalte părți din „grupul R.". Cât privește susținerea subsidiară a acestui apelant inculpat, potrivit căreia fapta comisă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, aceasta este vădit neîntemeiată din perspectiva dispozițiilor art. 18 1 C. pen., față de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de împrejurările în care aceasta a fost comisă, de urmările produse (toți participanții la încăierare având de suferit fizic, mai mult sau mai puțin, după cum o demonstrează rapoartele de constatare medico legală atașate la dosarul de urmărire penală), dar și de persoana inculpatului (care nu încalcă pentru prima oară legea penală). Analizând fișa de cazier judiciar a inculpatului, Curtea constată că în mod corect a fost reținută în sarcina sa starea de recidivă post condamnatorie în raport de pedeapsa de 1 an închisoare, cu suspendarea condiționată a executării, aplicată prin sentința penală nr. 589 din 07 octombrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă prin neapelare. Cât privește pedeapsa la care a fost condamnat acest inculpat, Curtea reține că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen., în raport de gradul de pericol social concret al infracțiunii comise (conturat de modalitățile și împrejurările comiterii), dar și de circumstanțele personale ale inculpatului, care deși tânăr și în general bine caracterizat în societate, nu este totuși la primul conflict cu legea penală. Împrejurarea că, în final, acest inculpat are de executat o pedeapsă de 1 an închisoare și 1.000 RON amendă penală i se datorează în mod exclusiv, fiind rezultatul săvârșirii infracțiunii deduse judecății în interiorul termenului de încercare pe durata căruia se dispusese suspendarea condiționată a executării pedepsei anterioare de 1 an închisoare, ceea ce a atras incidența dispozițiilor art. 83 C. pen., cu consecința executării în întregime a respectivei pedepse, care nu s-a contopit cu pedeapsa amenzii de 1.000 RON aplicată în cauza pendinte. Împotriva acestei decizii au declarat recurs partea vătămată R.F. și inculpații P.L.G., l.M.N., l.A., l.D., D.G., R.l.A., l.A.N. Partea vătămată R.F. a invocat cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. și a solicitat menținerea sentinței instanței de fond, prin care inculpatul l.A.N. a fost condamnat la 8 ani închisoare. Inculpatul P.L.G. a invocat în principal cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen., solicitând achitarea sa pentru infracțiunea de încăierare, cu referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen. S-a arătat astfel că probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive, sunt incomplete, lăsând locul unei nesiguranțe în privința participării, a exercitării de către inculpat a vreunui act de violență, astfel încât se impune a se da eficiență principiului „in dubio pro reo". În subsidiar, s-a invocat cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., solicitându-se achitarea inculpatului cu referire la art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen. Inculpatul l.A.N. a invocat cazurile de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 și 14 C. proc. pen. S-a arătat astfel că infracțiunea de încăierare este absorbită în cea de omor, astfel încât în sarcina acestui inculpat nu poate fi reținut un concurs de infracțiuni. Suplimentar cu ocazia dezbaterilor, s-a susținut de asemenea că fapta inculpatului nu constituie infracțiunea de omor, ci aceea prev. de art. 183 C. pen. În ce privește pedeapsa aplicată inculpatului, s-a solicitat reducerea acesteia într-un cuantum care să permită incidența art. 81, 86 1 sau 86 7 C. pen. Inculpații l.M.N., l.A., l.D., D.G., R.l.A. au invocat cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., întrucât instanțele de fond și apel nu au analizat corect probele administrate în cauză, motiv pentru care nu au stabilit corect gradul de pericol social al faptelor săvârșite, nu au avut în vedere persoana inculpaților și nici împrejurările care atenuează răspunderea lor penală. S-a arătat că persoana care a organizat, provocat și declanșat încăierarea este R.I., iar grupul inculpaților a răspuns la provocarea și violența declanșată de grupul advers. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, Curtea reține următoarele: În ce privește cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. invocat de inculpații l.M.N., l.A., l.D., D.G., R.l.A., Curtea constată că acesta nu este incident în speță. În realitate, așa cum inculpații înșiși au arătat în motivarea recursului, aceștia tind spre o reapreciere a probatoriului administrat în cauză și, prin aceasta, a contribuției lor la evenimentele din ziua de 29 martie 2009, cu consecințe în privința individualizării pedepselor. Or, Curtea constată că recursul este o cale de atac devolutivă asupra chestiunilor de drept și doar în mod excepțional asupra chestiunilor de fapt, astfel încât pe calea recursului nu se poate solicita o reinterpretare a probatoriului administrat în cauză. Ceea ce poate face instanța de recurs este să verifice dacă a fost respectat principiul liberei aprecieri a probelor consacrat de art. 63 alin. (2) C. proc. pen., căci acesta ține de legalitatea procesului penal, a cărei respectare poate și trebuie să fie analizată prin prisma cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. Din această perspectivă, Curtea constată că atât instanța de fond, cât și instanța de apel și-au fundamentat hotărârile pe întregul material probatoriu administrat în cauză, reținând starea de fapt și vinovăția inculpaților în urma unei analize a probelor administrate în ambele faze ale procesului penal. Așa cum corect a reținut instanța de apel, niciunul dintre grupurile implicate în conflict nu a făcut vreun efort pentru aplanarea acestuia și nici nu a apelat la intervenția organelor abilitate, ci dimpotrivă, toți inculpații au participat în mod deliberat la încăierarea care a avut loc, înarmați cu diverse obiecte. Instanța de apel a avut în vedere însă contribuția diferențiată a recurenților la încăierare, prin raportare la inculpații din grupul R.; este adevărat că aceștia au avut inițiativa escaladării conflictului inițial, deplasându-se către locuința celor din grupul l., însă această împrejurare nu este de natură a-i exonera de răspundere pe cei din urmă, ci se reflectă în cuatumul mai redus al sancțiunilor ce le-au fost aplicate. În consecință, Curtea constată ca fiind neîntemeiată critica formulată de inculpații l.M.N., l.A., l.D., D.G., R.l.A. În ce privește cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., Curtea reține de asemenea că acesta nu este incident în cauză. Referitor la greșita condamnare a inculpatului l.A.N. pentru un concurs de infracțiuni, Curtea constată că în mod eronat acest inculpat se raportează la disp. art. 322 alin. (2) și (3) C. pen. Este astfel de observat că art. 322 alin. (2) C. pen. are în vedere ipoteza în care în cursul încăierării s-a cauzat „o vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unei persoane", ceea ce nu este cazul în speță, în condițiile în care urmarea imediată a faptei comise de inculpatul l.A.N. a fost una mai gravă, respectiv decesul victimei. În ce privește art. 322 alin. (3) C. pen., acesta are în vedere doar situația în care „nu se cunoaște care dintre participanți a săvârșit faptele" prin care s-a cauzat fie vătămarea integrității corporale sau a sănătății, fie moartea unei persoane. Or, în speță, decesul victimei R.I. s-a datorat loviturilor aplicate de inculpatul l.A.N., autorul faptei fiind așadar cunoscut, astfel încât acest alineat al art. 322 C. pen. nu este incident în speță. Referitor la susținerea că fapta inculpatului l.A.N. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 183 C. pen., Curtea constată că atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut în mod corect, prin raportare la criteriile consacrate în jurisprudența constantă în această materie, că fapta inculpatului de a lovi victima cu un furcoi în zona capului, producându-i leziuni cu caracter letal, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor, iar nu de loviri cauzatoare de moarte. Astfel, sub raport subiectiv, inculpatul a acționat cu intenție indirectă, iar nu cu praeterintenție, prevăzând și acceptând posibilitatea producerii rezultatului letal, chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, sens în care și această critică a inculpatului nu este întemeiată. În ce privește cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen. invocat de inculpatul P.L.G., Curtea constată că în realitate acesta nu pune în discuție încadrarea juridică, ci însăși situația de fapt, susținând în esență că nu ar fi participat la conflict, ci ar fi ajuns la fața locului atunci când conflictul se epuizase. Ca și în cazul celorlalți inculpați, prin acest motiv de recurs se tinde la o reapreciere a probatoriului, lucru care nu este posibil în faza recursului, în limita cazurilor de casare prevăzute de lege. Curtea constată că instanța de apel a analizat critica inculpatului P.L.G. prin raportare la întregul material probator administrat în cauză, iar concluzia implicării active a acestui inculpat în încăierare nu este fundamentată doar pe declarațiile inculpaților și martorilor din „grupul l.", așa cum eronat se susține în motivarea recursului. Astfel, prezența sa alături de ceilalți inculpați la momentul și locul încăierării este atestată și de martorii B.I. și B.V., care sunt rude cu inculpații din ambele tabere aflate în conflict; acești martori confirmă declarațiile celorlalți inculpați și martori din „grupul l.", potrivit cărora inculpatul P.L.G., zis F. a participat încă de la început la încăierare, fiind înarmat cu un băț. În consecință, nu se poate susține că soluția de condamnare a acestui inculpat are la bază un probatoriu precar, incert, așa încât critica formulată este nefondată. În ce privește cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., invocat de același inculpat în susținerea solicitării de achitare cu referire la art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen., Curtea constată că instanța de apel a analizat toate criteriile prev. de art. 18 1 C. pen., pe care Ie-a raportat la situația concretă din speță, ajungând în mod justificat la concluzia că fapta comisă de inculpatul P.L.G. nu este în mod vădit lipsită de importanță. Este astfel de observat că încăierarea care a avut loc a produs vătămări corporale tuturor participanților, chiar dacă acestea au fost minore, însă nu doar urmările, ci și circumstanțele personale ale inculpatului nu susțin o soluție de achitare întemeiată pe disp. art. 18 1 C. pen., în condițiile în care acesta nu se află la prima încălcare a legii penale, săvârșind o nouă infracțiune în interiorul termenului de încercare stabilit printr-o hotărâre de condamnare anterioară. Prin urmare, nici această critică nu este fondată. În ce privește cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., Curtea constată că acesta este incident în cauză, prin raportare la recursul părții vătămate R.F. Curtea reține astfel că pedeapsa aplicată inculpatului l.A.N., astfel cum a fost redusă de instanța de apel, este una derizorie, care nu reflectă gravitatea faptei comise și, în special, urmarea produsă, dându-se o eficiență nejustificat de mare circumstanțelor personale ale inculpatului, constând în buna sa conduită anterior comiterii infracțiunii (dovedită în realitate doar prin lipsa antecedentelor penale). Curtea constată astfel că instanța de fond a evaluat corespunzător criteriile prev. de art. 72 C. pen., inclusiv datele ce caracterizează persoana inculpatului, vinovat totuși de comiterea unei infracțiuni ce a avut ca urmare decesul unei persoane, iar pedeapsa de 8 ani închisoare stabilită de prima instanță reprezintă atât o măsură adecvată de constrângere, cât și un mijloc prin care se poate asigura reeducarea inculpatului. Prin urmare, recursul părții vătămate este fondat și va fi admis conform art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmând a casa în parte decizia instanței de apel, cu referire la pedeapsa aplicată inculpatului l.A.N. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 174, 175 lit. i) C. pen., pe care Curtea o va majora până la limita stabilită de instanța de fond. În mod evident, față de această soluție, Curtea va constata neîntemeiată critica formulată de același inculpat vizând de asemenea individualizarea pedepsei, dar în sens contrar. Din oficiu, Curtea va constata incidența cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., cu referire la greșita reținere a stării de recidivă în cazul inculpatului P.L.G. Este astfel de observat că inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., pedepsită de lege cu închisoare de la o lună la 6 luni sau amendă. Această pedeapsă prevăzută de lege nu întrunește condițiile prev. de art. 37 lit. a) C. pen. pentru cel de-al doilea termen al recidivei (închisoare mai mare de un an), astfel încât în mod greșit s-a reținut în încadrarea juridică incidența acestei cauze de agravare a pedepsei. În aceste limite, recursul inculpatului P.L.G. este întemeiat și va fi admis conform art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., înlăturându-se din ambele hotărâri aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Această măsură nu va avea implicații însă asupra pedepsei aplicate inculpatului, în condițiile în care acesta a fost sancționat ca și ceilalți participanți din același grup, fără a se da așadar relevanță stării de recidivă. În concluzie, pentru motivele și în limitele arătate, vor fi admise doar recursurile părții vătămate și inculpatului P.L.G., urmând a fi respinse ca nefondate celelalte căi de atac conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,