ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 129/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 129/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 818 din 6 octombrie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă acțiunea civilă promovată de către reclamanta B.S.N. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

pârâtul fiind obligat la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1.500 euro,

reprezentând despăgubiri morale acordate în temeiul Legii nr. 221/2009.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că, potrivit actelor de stare civilă depuse în probațiune,

reclamanta este fiica defunctului B.I.

Conform Sentinței nr. 14/1971 a

Tribunalului Militar Cluj, tatăl reclamantei a fost condamnat pentru săvârșirea

infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, faptă prevăzută de art.

166 C. pen. la o pedeapsă de 8 ani închisoare. S-a reținut, prin sentința de

condamnare, că antecesorul reclamantei, în calitate de membru al cultului M.I.

a participat la întâlniri la care s-a propagat ideea că orânduirile socialiste,

statele și organele guvernamentale socialiste sunt creații ale satanei care

până în anul 1975 vor fi nimicite. Acesta a fost arestat preventiv la data de

11 decembrie 1970, ulterior, durata arestului preventiv fiind dedusă din

pedeapsă.

Conform adresei din 71 din 9 iulie 1976 a rezultat că pedeapsa aplicată tatălui reclamantei a fost grațiată, tatăl reclamantei executând

efectiv o pedeapsă cu închisoarea de 5 ani și 7 luni, între 11 decembrie 1970 -

5 iulie 1976.

Condamnarea pentru fapta săvârșită

de către autorul reclamantei constituie de drept o condamnare politică, în

sensul art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, prima instanță a

apreciat că în raport de această condamnare, reclamanta este îndreptățită să

beneficieze de dispozițiile Legii nr. 221/2009 și să obțină despăgubiri morale.

Față de celelalte condamnări

invocate de reclamantă, respectiv, pentru săvârșirea infracțiunii de

insubordonare, instanța a apreciat că pentru acestea nu se pot acorda

despăgubiri morale în temeiul Legii 221/2009, întrucât nu poate fi considerată drept

o condamnare politică nefiind întrunite criteriile prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Infracțiunea pentru care a fost

condamnat tatăl reclamantei, respectiv infracțiunea de insubordonare, nu poate

fi considerată ca fiind o infracțiune politică deoarece activitatea reținută

prin hotărârea de condamnare (refuzul de a îmbrăca haina militară, de a pune

mâna pe armă, de a depune jurământul militar) nu se circumscrie dispozițiilor O.U.G.

nr. 214/1999, neavând drept scop situațiile prevăzute la literele a)- e) ale

textului.

Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 221/2009, și art. 5 alin. (1) lit. A) și alin. (1

1

) din

lege, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, instanța a apreciat

că reclamanta în calitate de moștenitoare de gradul I a fostului condamnat,

defunctul B.I., condamnat pentru infracțiuni care constituie de drept

condamnări cu caracter politic potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, este

îndreptățită să beneficieze de despăgubiri în valoare orientată spre limita

inferioară prevăzută de lege pentru suferințele provocate tatălui său prin

condamnare, datorită duratei pedepsei, a consecințelor negative pe plan fizic

și psihic ale condamnării. Antecesorul reclamantei a beneficiat de prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990, până la deces în 10 martie 2006, astfel că,

instanța a ținut cont de această despăgubire parțială și a stabilit în favoarea

reclamantei în baza art. 5 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 o despăgubire

în valoare de 1.500 euro.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat în termen legal apel pârâtul, solicitând schimbarea ei, în sensul

respingerii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 35/ A din 20

ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în tot

sentința, respingând acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a decide în acest sens,

instanța de apel a constatat că temeiul juridic pentru daunele morale

solicitate de reclamantă îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, așa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010.

Însă, aceste dispoziții au fost

declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/21

octombrie  2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la

care s-a împlinit termenul de 45 de zile prev. de art. 147 din Constituția

României, în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că,

dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat

efectele juridice.

Instanța de apel a apreciat că nu se

pune problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din

Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul

soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei

dispoziții din acestea poate fi invocată, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din

oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, cu

condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Întrucât excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de

atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție,

ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată

neconstituțională. În speță, o astfel de excepție nu a fost invocată în această

cauză, ci ea a fost admisă într-un alt dosar, iar decizia Curții nr. 1358 din 21

octombrie 2010 este însă, definitivă și general obligatorie, conform art. 31 alin.

(1) din Legea 47/1992.

Curtea de apel a considerat că nu

poate fi reținută nici încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art.

6 paragraf 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate

în primă instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor

juridice, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ea

reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile

au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziția

părților din proces.

Nu intră în discuție nici încălcarea

dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr.

1, întrucât reclamanta nu se poate prevala de o speranță legitimă la plata

daunelor morale. Aceasta, deoarece, deși, la un moment dat, acestea își aveau

fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv

Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de

despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de

neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a

existat nici o jurisprudență constată în sensul acordării acestora și

stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanțele confruntându-se

recent cu astfel de acțiuni raportat la data intrării în vigoare a actului

normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor.

Instanța de apel a considerat că nu

se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12,

respectiv, a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în

situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol

exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar

cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.

În termen legal, împotriva acestei

decizii reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamanta învederează că instanța de apel a admis apelul declarat de Statul

Roman prin MFP și în consecință a respins acțiunea pentru aceea că în cursul

soluționării litigiului de față a intervenit Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale care a statuat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 este neconstituțional și, ca atare, acțiunea nu mai are suport

juridic.

Recurenta susține că o asemenea

concluzie este greșită, întrucât la data înregistrării acțiunii textul legal care

dădea vocația la acordarea de despăgubiri era în vigoare și raportul juridic

trebuia soluționat în raport de această normă, mai ales că dispozițiile

modificatoare nu pot avea putere retroactivă conform art. 15 alin. (2) din Constituție.

Recurenta susține că o soluție

contrară acestui punct de vedere tulbură echilibrul social și principiul

legalității.

În opinia sa, decizia Curții

Constituționale se aplică doar acțiunilor, respectiv, raporturilor juridice născute,

înregistrate pe rolul instanțelor după pronunțarea acesteia.

De asemenea, având în vedere că s-au

soluționat și au rămas definitive hotărâri judecătorești prin care s-au acordat

despăgubiri în baza textului de lege menționat și având în vedere că s-au

pronunțat soluții prin care s-au respins aceste acțiuni, se creează o situație

discriminatorie, întrucât la situații identice, egale, se aplică un tratament

juridic diferențiat, violându-se astfel principiul legalității.

Recursul formulat este nefondat.

Recurenta reclamantă a formulat

critici privind discriminarea dar și principiul neretroactivității legii civile

noi.

Ambele critici urmează a fi

înlăturate ca nefondate.

Astfel, discriminarea presupune

aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații

identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În susținerea acestei critici

recurenta se raportează la alte persoane a căror situație intra în domeniul de

aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010; or, adoptarea acestei decizii de

instanța de contencios constituțional și, dat fiind caracterul general

obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale (înscris ca atare și în

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție), constituie justificarea

obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare; în plus, nici

premisa plasării într-o situație identică sau similară nu se verifică,

momentele diferite ale unor asemenea soluții, fiind o circumstanță esențială în

determinarea cadrului legal aplicabil fiecăreia dintre ele.

Principiul neretroactivității de

asemenea nu a fost nesocotit de instanța de apel, acesta neavând în conținutul

său conceptual semnificațiile enunțate de recurentă, câtă vreme în pricina sa

nu fusese adoptată o soluție definitivă la momentul pronunțării Deciziei Curții

Constituționale; dimpotrivă, considerarea ca fiind în vigoare în continuare

dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea 221/2009 după Decizia 1358/2010 a Curții

Constituționale și reținerea acestui temei juridic și la data soluționării

apelului, ar fi avut semnificația ultraactivității legii, ceea ce nu poate fi

primit.

Argumentele pentru care instanța de

apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul pârâtului, au

vizat atât inexistența temeiului juridic invocat de reclamantă în susținerea

cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale pronunțate la

21 octombrie 2010, cât și inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009, care nu vizează

repararea prejudiciului suferit prin măsura condamnării aplicată autorului său.

Pe de altă parte, reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea unor asemenea

drepturi patrimoniale, este, necesar un act de voință al autorităților române,

în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale

statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul

respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma

reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției

europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care,

supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este

susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile

Convenției.

În cauză, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, instanța de apel a

constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele, situație în care, în absența unei prevederi legale posibil a

fi înlăturată prin raportare la Convenția europeană, mecanismul anterior

descris nu este viabil, astfel cum au învederat recurentele.

În același timp, nu este exclusă

posibilitatea cenzurării, prin prisma exigențelor Convenției, a efectelor

deciziilor Curții Constituționale asupra litigiilor începute la data la care

norma internă – ulterior constatată a fi neconstituțională – era în vigoare.

Acest aspect a

fost tranșat prin

Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, care își produce

efectele în prezentul recurs,

în virtutea dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizia fiind publicată

în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011

.

Prin decizia în interesul legii, s-a

statuat că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Această dispoziție a fost adoptată

în analiza efectelor celor două decizii ale instanței de contencios

constituțional asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de

desfășurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenționalitate,

reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de

jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora.

În raport de decizia în interesul

legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că, în mod

corect, instanța de apel a

dat eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării lor în M. Of. din 15

noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă,

respingând cererea în despăgubiri a reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta B.S.N., împotriva deciziei nr. 35/ A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 13 ianuarie 2012.