ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3123/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3123/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor civile de față, din

examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, la data de 24

martie 2008, reclamanta I.M.A. a chemat în judecată pe pârâții Primarul General

al Municipiului București, Municipiul București prin Primarul General și RATB. solicitând

obligarea primilor, la emiterea deciziei de acordare de despăgubiri pentru imobilul

compus din teren, în suprafață de 3.500 m.p. situat în B-dul P., obligarea RATB

la emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului în suprafață de 4.000

m.p., situat la aceeași adresă, cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea cererii, întemeiată în drept, pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001, reclamanta a arătat că autorii săi, I.R. și I.A.R. au fost proprietarii

a două terenuri alăturate, în suprafață totală de 7.500 m.p.

Astfel, suprafața de 3.500 m.p., pentru

care se solicită emiterea unei decizii de acordare a despăgubirilor se compune din

1.855 m.p., aceasta fiind expropriată pentru construirea unui bulevard și din cea

de 1.645 m.p., pe care s-au ridicat blocuri.

Restul terenului până la 7.500 m.p. - anume

suprafața de 4.000 m.p. a fost preluat de gospodăria agricolă „8 M." D., ca

urmare a înscrierii mamei sale, în această gospodărie.

Reclamanta s-a adresat cu notificările

nr X din 26 aprilie 2001; Y din 26 aprilie 2001; Z din 21 mai 2001, acestea nefiind

soluționate, toate notificările fiind înregistrate în Dosarul nr. 32989 din 6

noiembrie 2002 la Primăria Municipiului București.

Prin sentința civilă nr. 2639 din 17

aprilie 2008, Judecătoria sectorului 6 București s-a dezînvestit și a declinat competența

de soluționare a cauzei, în raport de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, în favoarea secției civile a Tribunalului București, în a cărui rază teritorială

își are sediul persoana juridică deținătoare a imobilului, admițând excepția necompetenței

materiale, invocată de pârâta RATB, prin întâmpinare.

Pe rolul Tribunalului București, secția

a lll-a civilă, cauza a fost înregistrată sub același număr, iar prin sentința 1399

din 02 decembrie 2009, această instanță a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei RATB.

A admis în parte acțiunea precizată, i-a

obligat pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Primarul General

al Municipiului București să procedeze la emiterea unei dispoziții de acordare a

măsurilor reparatorii în echivalent reclamantei, pentru suprafața de 1.855 m.p.

teren, expropriată în baza Decretului nr. 645/1963.

A respins ca neîntemeiate, capetele de

cerere privind obligarea acelorași pârâți la acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, pentru terenul în suprafață de 1.645 m.p. situat la aceeași adresă și

obligarea pârâtei RATB la restituirea în natură a terenului în suprafață de 3.773

m.p.

Instanța de fond a reținut că, potrivit

contractelor de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov sub nr. AA/1934

și nr. BB/1936, reclamanta a dovedit că autorii săi au deținut în proprietate două

suprafețe de teren de 2.500 m.p. și 5.000 m.p. situate în fosta comună M., numită

ulterior B-dul P., cu schimbările de denumire menționate în certificatul aflat la

dosar.

Imobilul a fost expropriat și trecut în

proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 645/1963 anexa 1 la poz. 3, fiind

trecute reclamanta și mama sa, cu o suprafață de 1.855 m.p. teren, fără construcții.

Diferența de 1.645 m.p. teren, nu a fost

identificată prin raportul de expertiză, dispus și efectuat în cauză, cu privire

la care reclamanta nu a formulat obiecțiuni și nu a fost dovedită preluarea abuzivă

și identificarea acesteia, ca făcând parte din suprafața de 3.500 m.p.

În

ceea ce privește terenul în suprafața de 4.000 m.p., solicitat

a fi restituit în natură de către RATB, atât prin notificarea nr. Z/2001, cât și

prin cererea depusă la dosar (a se vedea și precizarea din 30 septembrie 2009),

tribunalul a constatat că acesta a fost preluat în administrare de RATB, în temeiul

Decretului de expropriere nr. 30/1970, ca făcând parte dintr-o suprafață totală

de 36.358 m.p., din care 26.730 m.p. de la CAP D. (cooperativă la care autoarea

reclamantei era înscrisă), iar în prezent pe acest teren se află autobaza RATB.

S-a reținut că expertiza topo a identificat

în anexă, că în curtea Autobazei se află suprafața de 2.877 m.p. și 986 m.p. (parcare),

iar suprafața ocupată de domeniul public este de 3.373 m.p.

Cum pentru terenul în suprafață de 3.373

m.p., s-a reținut că este ocupat cu obiective din domeniul public, iar cu privire

la acesta, reclamanta nu a solicitat decât restituirea în natură, cererea a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Instanța de fond a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei RATB, invocată de aceasta, cu motivarea că,

potrivit dispozițiilor art. 21 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost

modificate, prin „unitate deținătoare" se înțelege entitatea cu personalitate

juridică, care exercită în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată

cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică

care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat

bunul, iar tribunalul a reținut că raportul juridic în cauză se descrie pasiv cu

această pârâtă.

Împotriva sentinței nr. 1399 din 02

decembrie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a declarat apel,

pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate,

deoarece, analizând în mod greșit probatoriul administrat și interpretând eronat

prevederile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005, instanța de fond a obligat pârâții să procedeze la emiterea

unei dispoziții, în baza Legii nr. 10/2001, în sensul acordării către reclamantă

a măsurilor reparatorii în echivalent pentru suprafața de 1.855 m.p. teren, expropriată.

Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din

Legea nr. 10/2001, că unitatea deținătoare a imobilului este obligată să se pronunțe,

prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată asupra cererii de restituire în

natură sau prin măsuri reparatorii.

Apelantul-pârât a susținut că unitatea

deținătoare este singura abilitată să emită o decizie sau dispoziție, dacă este

învestită cu soluționarea unei notificări, formulată în condițiile art. 22 din lege

și că instanța de judecată, nu se poate subroga într-un drept pe care legiuitorul

l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu poate soluționa fondul notificării,

atât timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.

Apelantul Municipiul București prin Primarul

General face referiri la cauza „Golder contra Regatului Unit, susține că accesul

la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele,

în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al legii, arătând că legiuitorul

permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, numai în condițiile priorității aplicării legii speciale de reparație și invocă

decizia nr. 33 din 09 iunie 2008

dată în soluționarea recursului

în interesul legii, cu privire la concursul dintre legea specială și legea generală.

La termenul din 29 aprilie 2010, reclamanta

I.M.A. a depus o cerere de aderare la apelul formulat de pârâtul Municipiul București

prin Primarul General.

Prin această cerere a solicitat schimbarea

sentinței nr. 1399 din 02 decembrie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, în sensul obligării pârâtei RATB, la emiterea unei decizii de restituire

în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 3.373 m.p. (conform precizării),

situat în B-dul P. și obligării Primarului General la emiterea deciziei de acordare

de despăgubiri pentru terenul de 3.500 m.p., situat la aceeași adresă.

În

motivarea cererii de aderare la apel, reclamanta invocă lipsa

rolului activ al instanței de judecată, în ceea ce privește aprecierea eronată a

probatoriului administrat în cauză și nelegalitatea sentinței, întrucât din considerentele

acesteia, nu rezultă rațiunile și argumentele care au condus instanța de fond la

respingerea cererii privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 3.773

m.p. și se arată că, în realitate, instanța nu a motivat acest capăt de cerere.

În

drept au fost invocate prevederile art. 293 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 397 A din 24 iunie 2010,

Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București

prin Primarul General.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a apreciat că instanța supremă, prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată

în recursul în interesul legii, declarat de Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu,

că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond, nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde

notificării părții interesate.

Astfel, s-a reținut că a fost sancționată

atitudinea culpabilă a unității deținătoare, care, prin refuzul nejustificat de

a soluționa notificarea încalcă garanția unui proces echitabil, consacrat de dispozițiile

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și limitează dreptul oricărei

persoane îndreptățite de a se adresa instanței de judecată pentru apărarea intereselor

sale legitime.

Instanța de control judiciar a înlăturat

ca nefondată și susținerea apelantului, în sensul că instanța de fond s-a subrogat

într-un drept pe care legiuitorul l-a recunoscut exclusiv unității deținătoare,

respectiv entității învestite cu soluționarea notificării.

Curtea de Apel București a constatat că

nu operează o subrogare, ci o plenitudine de jurisdicție, cu caracter de complinire

a omisiunii unității deținătoare de a răspunde notificării, în cazul nerespectării

obligației instituită de dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a

se pronunța asupra cererii de restituire în natură, ori de a acorda persoanei îndreptățite,

în compensare ale bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri,

în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate.

Împotriva deciziei nr. 397 A din 24 iunie

2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, au declarat recurs, reclamanta

l.M.A. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

În

motivarea recursului, reclamanta invocă ca temei de drept

pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. și susține nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât

instanța de apel a omis a se pronunța cu privire la cererea de aderare formulată

de aceasta, la apelul pârâtului Municipiul București prin Primarul General, deși

prin încheierea din data de 10 iunie 2010, s-au consemnat concluziile reclamantei

l.M.A. cu privire la această cerere.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de

apel.

Recursul declarat de pârâtul Municipiul

București prin Primarul General invocă generic motivul de nelegalitate circumscris

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia „hotărârea pronunțată este lipsită

de temei legal, ori a fost dacă cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii",

fără însă a dezvolta critici care, prin conținutul expunerii, să poată fi încadrate

în acest motiv de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3)

C. proc. civ. „indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului,

dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute

de art. 304".

În

conținutul său lapidar, recursul face simple referiri la dispozițiile

art. 22 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, pe care le

enunță, analizează noțiunea de act juridic translativ de proprietate, corelativ

cu obligația persoanei îndreptățite de a depune actele doveditoare ale dreptului

de proprietate, fără însă a

arăta în ce constă nelegalitatea

deciziei atacate, a indica textele de lege greșit interpretate de instanță.

În

accepțiunea legiuitorului, consacrată prin dispozițiile imperative

ale art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. „cererea de recurs va cuprinde

sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor" și art. 303 alin. (1) din același Cod, conform cărora „recursul

se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs",

a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, a indica temeiul de drept cu referire

concretă la motivele de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ. și totodată, a le dezvolta în conținutul unor critici concrete.

Or, în ipoteza în care recurentul-pârât

nu a formulat critici pertinente privind modul de judecată al instanței, în funcție

de motivul invocat formal, cu caracter generic (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),

nu se poate reține în sarcina instanței, obligația de a realiza o încadrare a criticilor,

dacă acestea nu îmbracă, prin conținutul expunerii, o formă care să permită instanței,

a le califica din punct de vedere al temeiului de drept.

Așa fiind, recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General se va constata ca fiind nul, față de

imposibilitatea de a încadra criticile în motivul de nelegalitate, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 306 alin. (3) din C. proc. civ.

Recursul declarat de reclamanta I.M.A.

este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:

Deși reclamanta și-a încadrat critica referitoare

la omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii de aderare la apel,

în conținutul motivului reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța constată

că acestea sunt încadrabile în pct. 9 al aceluiași art.

Ca atare, potrivit art. 304 pct. 7 din

același Cod „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere, când hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

sau străine pricinii", situație neincidentă în speță și care nu echivalează

cu omisiunea instanței de a se pronunța asupra obiectului învestirii.

Sub aspectul omisiunii de a se pronunța

asupra cererii de aderare la apelul pârâtului, formulată de reclamantă, decizia

pronunțată în apel este nelegală, justificând casarea în parte a hotărârii recurate,

cu trimiterea cauzei la aceeași instanță, în vederea judecării cererii de aderare,

formulată de reclamanta I.M.A.

În

acest sens, instanța de apel are a verifica și susținerile

părților, referitoare la momentul procedural al depunerii cererii de aderare la

apel, în raport de prevederile art. 293 C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziții procedurale,

mai sus evocate „intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel,

să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să

tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Cererea se poate face până la prima

zi de înfățișare".

Cum aceste aspecte nu au fost examinate

de instanța de apel, care avea obligația de a se pronunța în limita obiectului învestirii

și a examina cererea de aderare la apel formulată de reclamantă, precum și momentul

declarării apelului incident, în raport de efectele aderării la apel, Înalta

Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite

recursul declarat de reclamantă, va casa în parte decizia recurată și va trimite

cauza aceleiași instanțe, în vederea judecării cererii de aderare la apel formulată

de reclamantă, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 397A din 24 din

iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Admite recursul declarat de reclamanta

I.M.A. împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia recurată și trimite

cauza la aceeași instanță, în vederea judecării cererii de aderare la apel, formulată

de reclamantă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 1

aprilie 2011.