ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4276/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția comercială de contencios

administrativ și fiscal, la data de 11 martie 2011, reclamanta Administrația

Bazinală de Apă Olt - Rm.Vâlcea, a chemat în judecată Administrația Finanțelor

Publice a Municipiului Rm.Vâlcea - solicitând ca prin sentința ce se va

pronunța în cauză să se dispună suspendarea executării deciziei de impunere din

oficiu din 02 martie 2011 emisă de aceasta, până la soluționarea acțiunii în

anulare, vizând suma de 924.465 RON, reprezentând vărsăminte din reducerea

drepturilor salariale pentru luna decembrie 2010.

Prin sentința nr. 275/F-Cont

din 11 mai 2011, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a admis cererea formulată de Administrația Bazinală de Apă Olt, în contradictoriu

cu intimata Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Rm. Vâlcea și a dispus

suspendarea executării deciziei de impunere din 2 martie 2011, până la pronunțarea

instanței de fond.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile art. 14 și 15

Legea nr. 554/2004, republicată, care prevăd posibilitatea ca, în cazuri bine justificate

și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată cu sesizarea, în condițiile

art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară

instanței de contencios competente, suspendarea executării actului administrativ,

până la pronunțarea instanței de fond.

Instanța de fond a argumentat

că, deși suspendarea executării actului reprezintă un caz de excepție, acesta bucurându-se

de prezumția de legalitate, în speță, susținerile reclamantei în sensul inexistenței

culpei sale în nedepunerea declarației de impunere în termen legal precum și faptul

că aceasta nu se înscrie între persoanele juridice cărora le sunt aplicabile dispozițiile

art. 62 alin. (1) lit. c) Legea nr. 500/2002, reprezintă un caz bine justificat

așa cum este definit de art. 2 lit. t) Legea nr. 554/2004 ca fiind „împrejurările

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ";

De asemenea, în ceea ce

privește calificarea măsurii de reducere a cuantumului salariilor ca fiind o măsură

vizând cheltuieli bugetare și nu un impozit, Curtea a considerat că se impune interpretarea

în sensul că reducerea cu 25% a salariilor nu se constituie într-un venit la bugetul

de stat, ci în reducerea cheltuielilor pe care acesta trebuie să le suporte. De

aici și trecerea greșită a sumelor reținute ca fiind creanțe fiscale.

În ceea ce privește cea

de-a doua condiție, a producerii unei pagube iminente și ireparabile, s-a reținut

ca fiind îndeplinită și această condiție pe considerentul că desfășurarea unei proceduri

de executare silită, anterior soluționării acțiunii în anularea deciziei și a stabilirii

existenței sau nu a obligației de plată a taxei pe teren, are implicații asupra

derulării contractelor încheiate cu persoanele fizice și juridice, în raport cu

obiectul de activitate al reclamantei.

Totodată Curtea a apreciat

că și indisponibilizarea sumei reținute prin decizia de impunere, prin cuantumul

ridicat al creanței, constituie o cauză determinantă necesară suspendării executării,

pentru limitarea pierderilor ce s-ar crea reclamantei, dar și pentru oferirea unei

protecții eficiente, în vederea îndeplinirii obligațiilor curente ale acesteia.

În fine, prima instanță

a reținut că, dispozițiile legale invocate în susținerea cererii de către reclamantă,

trebuie coroborate cu cele cuprinse în reglementarea art. 215 O.G. nr. 92/2003,

în conformitate cu care este dată posibilitatea contribuabilului de a cere suspendarea

executării actului administrativ fiscal, pe temeiul Legii nr. 554/2004,

republicată, dacă se depune cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate,

iar în cazul cererilor neevaluabile în bani, de până la 2.000 RON, condiție îndeplinită

de către reclamantă, așa cum rezultă din înscrisul reprezentând recipisa de consemnare

din 2011, unde este consemnată suma de 10.000 RON, cu acest titlu.

2.1. Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Administrația Finanțelor Publice a municipiului Râmnicu

Vâlcea, care a invocat ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art.

304

1

C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele critici:

- instanța de fond nu

a motivat îndeplinirea condițiilor cerute la art. 14 Legea nr. 554/2004, reținând

în mod greșit existența unui caz bine justificat și a unei pagube iminente, preluând

susținerile instituției publice reclamante;

- în mod greșit a reținut

instanța de fond că reclamanta nu ar avea obligația aplicării dispozițiilor Legii

nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar și, respectiv, obligația de a declara și vira la bugetul de stat sumele

rezultate din reducerea drepturilor salariale în procent de 25%, în contul de venituri

al bugetului de stat.

2.2. Intimata-reclamantă

a depus concluzii scrise prin care a combătut criticile recursului și a susținut,

în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică, solicitând respingerea

recursului formulat de autoritatea fiscală.

recurs

În cauză, este necontestat

că intimata-reclamantă este, potrivit O.U.G. nr. 107/2002, o instituție publică

organizată la nivelul districtelor de bazin hidrologic, aflată în structura organizatorică

a Administrației Naționale „Apele Române”, instituție publică ce funcționează în

coordonarea Ministerului Mediului și Pădurilor.

De asemenea, este necontestat

că organul fiscal competent a stabilit în sarcina intimatei obligații fiscale suplimentare

prin decizia de impunere din 2 martie 2011 în sumă de 924.465 RON, reprezentând

diminuarea cu 25% a cuantumului brut al drepturilor salariale pe luna decembrie

2010, în privința căreia instanța de fond a dispus suspendarea executării până la

soluționarea pe fond a acțiunii.

Din dispozițiile generale

ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și ale O.G. nr. 92/2003 -

C. proc. fisc., rezultă că actul administrativ, în general, dar și actul administrativ

fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumția de legalitate,

fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din

dispozițiile art. 14, cât și din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă

că suspendarea executării unui act administrativ (act administrativ-fiscal) este

o măsură excepțională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut

expres în lege (suspendarea de drept - ope legis) ori, când sunt îndeplinite cumulativ

condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate).

Într-adevăr, potrivit

art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., suspendarea executării unui act administrativ

fiscal poate surveni în condițiile Legii nr. 554/2004 și cu condiția depunerii prealabile

a unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate sau de până la 2.000

RON în cazul actelor administrative fiscale neevaluabile în bani.

Or, potrivit art. 14

alin. (1) Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată

poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, cu alte cuvinte,

un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în

care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții:

existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente

ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat

a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ.

Or, în cauză, instanța

de fond a reținut ca împrejurări de fapt și de drept care au fost de natură să-i

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal

a cărui suspendare a dispus-o, tocmai criticile de nelegalitate invocate de instituția

publică reclamantă, care urmau că fie verificate cu ocazia soluționării fondului

cererii de anulare a actului administrativ fiscal.

În jurisprudența sa constantă,

secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți, a reținut că pentru

conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ,

instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care

se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și

limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care

au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de

care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări

vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă

cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost

reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ

necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor

dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ,

modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ

(reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare),

etc.

De asemenea, din dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în

vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, este necontestat

că punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecință

diminuarea patrimoniului societății comerciale intimate, dar atâta vreme cât acest

lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate,

diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor

art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Pe de altă parte, este

de observat că instanța a primit ca fiind îndeplinită condiția cerută de art. 215

alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că s-a achitat o cauțiune de 10.000 RON, ce

fusese stabilită, de altfel, chiar de instanță.

Referitor la acest aspect,

Înalta Curte reafirmă că cerința plății unei cauțiuni a fost instituită de legiuitor

în scopul asigurării unei garanții efective pentru plata, cel puțin parțială, a

debitului datorat bugetului de stat.

Or, în cauză, instanța

de fond a stabilit o cauțiune de cca.1% din valoarea creanței fiscale, ceea ce are

semnificația exercitării greșite a dreptului de apreciere de către instanța de fond

care, procedând în acest fel, a deturnat norma legală de la scopul urmărit de legiuitor,

lipsind cauțiunea de rostul său de garanție efectivă a plății creanței fiscale litigioase.

Astfel fiind, rezultă

că instanța de fond a dat o hotărâre netemeinică și nelegală, în condițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca urmare a interpretării eronate a prevederilor

art. 14 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) Legea nr. 554/2004, urmând ca

recursul să fie admis, sentința să fie casată, iar cererea de suspendare să fie

respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Administrația Finanțelor Publice a municipiului Râmnicu Vâlcea împotriva sentinței

nr. 275/F-Cont din 11 mai 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și respinge cererea

de suspendare ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie

2011.