ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4364/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin Încheierea din 13 decembrie 2011 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 2024/85/2010,

în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen.,

s-a dispus, menținerea stării de arest preventiv a inculpatului R.O. arestat în

baza mandatului de arestare preventivă din 22 septembrie 2009 emis de

Tribunalul Arad, în dosarul nr. 4919/108/2009.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și de art. 148 alin. (1) lit. f)

C. proc. pen., constatând că măsura arestării preventive a inculpatului R.O. se

situează pe coordonatele legalității, iar menținerea acesteia este justificată.

S-a apreciat, de

asemenea, că durata arestării preventive se situează în limitele generate de

rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă și din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nefiind depășit termenul

rezonabil, având în vedere specificul probatoriului administrat în cauză.

Împotriva acestei

încheieri a formulat recurs inculpatul R.O. solicitând punerea sa în stare de

libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute

în vedere la luarea măsurii arestării preventive și a fost depășit termenul

unei detenții rezonabile.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art.

385

6

alin. (3) și art. 385

14

C. proc. pen., constată că

acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat

arestarea inițială a inculpatului R.O. se mențin fiind îndeplinită una din

condițiile alternative prevăzute de art. 160

b

alin. (3) C. proc.

pen.

Sub aspectul

dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. GS^ C. proc. pen.,

Înalta Curte constată că probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să

înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile pentru

care au fost arestați și ulterior trimiși în judecată.

Referitor la dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că și acestea sunt întrunite, în sensul că

infracțiunile de săvârșirea cărora este acuzat recurentul inculpat (omor

deosebit de grav și lipsire ilegală de libertate, fapte prev. de art. 174 - 175

alin. (1) lit. i) art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 189 alin. (2) din

C. pen. sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea acestuia

în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

În acest context, se

impune sublinierea că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

special cu referire la unele cauze împotriva Franței (Letellier v. France) s-a

admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei

publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să

justifice o detenție preventivă.

Timpul scurs de la

momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod

semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice

judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea

gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă parte,

acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de

particularitățile cauzei și de diligentele sporite cu care au acționat organele

judiciare.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului stipulează în art. 5 parag. 1 lit. c) necesitatea existenței

unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis

o infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate și

caracterul său nearbitrar.

În Hotărârea Murray

v. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că dacă

sinceritatea și temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile

ale rezonabilității sale, această bănuială nu putea fi privită ca una

rezonabilă decât sub condiția ca ea să fie bazată pe fapte sau informații care

ar stabili o latură obiectivă între suspect și infracțiunea presupusă.

Prin hotărârea

Calejja v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da

naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele

necesare pentru a justifica o condamnare.

În speța dedusă

judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale

ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus

la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului

urmărit de măsura luată.

La acest moment

procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în

libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză,

impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură

preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv

reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot astfel, se

apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin

raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează

pe motive pertinente și suficiente a o justifica.

Pertinența și

suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor

particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen.,

privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare

a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de

care acesta se bucură conform legislației în vigoare.

În consecință în baza

dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. Înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpatului și va menține starea de arest

preventiv a acestuia.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul R.O.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpații la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul R.O. împotriva Încheierii din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 2024/85/2010.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 28 decembrie 2011.