ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3837/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată la 06 decembrie 2006, ulterior precizată,

reclamanții D.V., D.M., T.D., B.I., M.G. și M.S. au solicitat instanței, în

contradictoriu cu Primarul comunei Mircea Vodă, anularea dispozițiilor din 03

noiembrie 2006 și din 28 noiembrie 2006, emise de pârât, și obligarea acestuia

la restituirea în natură a suprafeței totale de 6.881 m.p., teren situat în

intravilanul localității (rămasă nerestituită din suprafața de 9.280 m.p.,

deținută de autorii lor) din care 3.000 m.p. în curtea școlii generale din

localitate, iar 3881 m.p., prin atribuirea unei alte suprafețe, în compensare.

Totodată, reclamanții au mai

solicitat și obligarea pârâtului la acordarea unui teren în compensare, pentru

cele două construcții demolate, menționate în actul de vânzare-cumpărare și în

actele de expropriere, iar în subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii sub

forma despăgubirilor bănești.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că din totalul terenului de 9.280 m.p., deținut de autorii lor, le-a

fost restituită în temeiul Legii nr. 18/1991, doar o suprafață de 2.399 m.p.,

rămânând de restituit în baza Legii nr. 10/2001, suprafața de 6.881 m.p.

Învestit în primă instanță,

Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 1773 din 16 octombrie

2007, a admis contestația și, anulând parțial dispozițiile atacate, a dispus

restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.201 m.p., astfel cum a fost

delimitat prin anexa la suplimentul de expertiză efectuat în cauză.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că reclamanții au probat dreptul de proprietate al autorilor

lor doar pentru terenul de 4.600 m.p. și construcțiile aflate pe acesta, imobil

cumpărat de la D.A. și D.D. în anul 1929, din care li s-a restituit, în temeiul

Legii nr. 18/1991, suprafața de 2.399 m.p., conform titlului de proprietate,

astfel că în prezent aceștia mai sunt îndreptățiți la acordarea măsurilor

reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar pentru suprafața de 2.201 m.p.

Apelul declarat de reclamanți

împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 269/C din 24 noiembrie

2008 a Curții de Apel Constanța care a schimbat în parte sentința și a dispus

restituirea suprafeței de 3.000 m.p., aflată în curtea școlii din localitate,

astfel cum a fost delimitată conform schiței anexă la raportul de expertiză.

De asemenea, s-a dispus restituirea terenului

de 3.881 m.p. din suprafața totală de 8.000 m.p., conform planului de situație al

Consiliului Local și procesului-verbal încheiat între părți.

Recursul declarat împotriva acestei hotărâri

a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, care, prin decizia nr. 10015 din 09 decembrie 2009, a

casat hotărârea atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe de apel spre rejudecare.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

supremă a reținut în esență că instanța de control judiciar a lăsat nesoluționat

apelul comunei Mircea Vodă, prin care se aduceau critici în privința terenului de

2.201 m.p., restituit în natură și amplasat în curtea școlii generale din comună,

ceea ce constituie o violare a dispozițiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ. și pune

în discuție incidența nulității prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând

încălcarea legii fie prin aplicarea greșită a acesteia, fie prin abdicarea de la

litera și spiritul său.

S-a mai reținut, totodată, necesitatea

adâncirii probatoriului referitor la suprafața de 4.680 m.p., în legătură cu care

reclamanții nu dețin actele de proprietate ale autorilor lor, suportul probator

pe care Curtea de apel și-a fundamentat soluția fiind insuficient.

În rejudecare, Curtea de Apel Constanța,

secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia

nr. 323 din 14 iunie 2011, a admis apelul formulat în cauză de Primarul comunei

Mircea Vodă și, schimbând în parte sentința, a anulat în parte dispoziția din 03

noiembrie 2006 emisă de pârât, pe care l-a obligat să acorde reclamanților teren

în compensare în suprafață de 2.641,20 m.p. din totalul de 8.000 m.p., menționați

în procesul-verbal din 29 septembrie 2008.

A respins cererea de restituire în natură

a terenului de 2.201 m.p., pe vechiul amplasament.

A respins contestația formulată împotriva

dispoziției din 28 noiembrie 2006.

A menținut restul dispozițiilor sentinței,

privitor la pretențiile respinse și la cheltuielile de judecată în fond.

A respins, totodată, apelul formulat

de reclamanți, împotriva sentinței civile nr. 1773 din 16 octombrie 2007 a Tribunalului

Constanța.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de trimitere a reținut, în esență, că expertiza efectuată în cauză a clarificat

faptul că suprafața de 2.201 m.p. se suprapune în prezent peste o parte a terenului

de sport al școlii generale din localitate (respectiv 585 m.p. din 3.000 m.p.) și

peste cel aferent grupurilor sanitare ale unității de învățământ.

Ca atare, se arată, împrejurarea că pe

suprafața de 2.201 m.p., din terenul expropriat, nu sunt edificate construcții cu

caracter definitiv, nu o definește ca fiind „liberă” și susceptibilă de a fi restituită

în natură, soluția primei instanțe fiind dată cu greșita interpretare a legii și

cu ignorarea probelor ce atestă afectațiunea de utilitate publică a bunului.

Totodată, s-a reținut că din toate probele

administrate, inclusiv registrul funciar, nu rezultă că autorii reclamanților ar

fi deținut o suprafață de teren mai mare decât cea reținută de Tribunal.

În cauză, au declarat recurs în termen

legal, reclamanții D.V., D.M., T.D., B.I., M.I., M.G. și M.S., care, făcând trimitere

la temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea din apel,

după cum urmează:

- probele administrate în cauză crează

prezumția relativă că terenul aflat în proprietatea autorilor reclamanților era

în suprafață de 9.280 m.p., pe care se aflau două case de locuit și „acareturile”

gospodărești;

- în mod greșit s-a respins proba cu

martori și nu au fost avute în vedere declarațiile notariale ale vecinilor B.R.I.,

I.D. și P.G., care atestă că întreaga suprafață de 9.300 m.p. intravilan a aparținut

până la expropriere lui B.D., împreună cu cele două case și anexele;

- au fost depuse la dosar pentru termenul

din 15 noiembrie 2010 două adrese de la Arhivele Naționale și procesul-verbal din

07 mai 1949 privind bunurile moșierilor expropriați, la pct. 4 regăsindu-se B.D.,

precum și bunurile de valoare ridicate din moșiile expropriate;

- motivarea instanței de fond că unitatea

de măsură a terenului este donum-ul, iar nu hectarul, nu poate fi primită, întrucât

din toate extrasele Registrului agricol al Primăriei Medgidia, rezultă clar că toate

terenurile erau măsurate în hectare, iar nu în donum-uri;

- greșit nu s-au restituit în natură

cei 3.000 m.p., aflați în curtea școlii, în condițiile în care această măsură reparatorie

nu ar afecta desfășurarea procesului de învățământ, întrucât terenul nu este folosit

de elevii școlii.

Recursul se privește ca nefondat, urmând

a fi respins în considerarea celor ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 23 al Legii

nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate și în

cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexă

la notificare, odată cu aceasta sau în termen de cel mult 24 de luni de la intrarea

în vigoare a legii, ulterior termenul fiind prelungit până la data de 14 martie

2003.

Întrucât textul nu conține prevederi

speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite,

respectiv a calității sale de moștenitor al fostului proprietar, regulile de drept

comun întâlnite în materia acțiunii în revendicare imobiliară, sunt cele aplicabile.

Din economia textului rezultă că dreptul

de proprietate și calitatea de moștenitor a persoanelor îndreptățite se dovedesc

doar cu înscrisuri, sintagma acte doveditoare făcând trimitere la orice înscris

constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect

translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumție relativă de

proprietate în favoarea persoanei ce îl invocă.

În dovedirea calității de persoană îndreptățită,

potrivit legii, pot fi folosite și orice alte înscrisuri care se întregesc cu înscrisurile

originare sau, după caz, le prezumă juris tantum.

În speță, prin probele administrate,

reclamanții nu au reușit să facă dovada împrejurării, susținută pe tot parcursul

litigiului, că autorii lor ar fi deținut întreaga suprafață de 9.280 m.p., din intravilanul

localității, respectiv două terenuri de cca. 4.600 m.p. fiecare, pe care ar fi fost

edificate cele două construcții.

Astfel, înscrisurile depuse atestă fără

echivoc că la data exproprierii operată prin Decretul nr. 8371949, B.G. și B.D.

dețineau în proprietate o suprafață de 4.600 m.p., achiziționată prin act autentic

în anul 1929 și cele două construcții cu destinația de case de locuit, împreună

cu anexele gospodărești.

Nici procesul-verbal întocmit la 07 mai

1949 și nici adresele Arhivelor Naționale la care se face referire, nu menționează

date privind întinderea suprafeței aferentă construcțiilor.

Tot astfel, nici din adresele comunicate

instanței de Primăria comunei Mircea Vodă și Primăria Medgidia, precum și Registrele

agricole ale anilor 1943-1949 și respectiv 1951-1955 nu rezultă alte date care să

confirme susținerile recurenților-reclamanți.

Ca atare, actele invocate, precum și

mențiunile din registrul funciar nu pot institui o prezumție relativă de existență

a dreptului de proprietate și de preluare abuzivă a suprafeței în legătură cu care

se pretinde că ar fi fost aferentă construcțiilor.

Cât privește declarațiile notariale depuse

la dosar, instanțele au reținut corect că acestea, prin ele însele, nu pot proba

existența în patrimoniul autorilor reclamanților a dreptului de proprietate și pentru

suprafața suplimentară de 4.680 m.p.

Faptul că anterior perioadei de referință

a Legii nr. 10/2001 și respectiv exproprierii operate prin Decretul nr. 83/1949,

lotul cumpărat în 1929 de autorii reclamantului se învecina, la sud, cu o altă proprietate

a acestora nu prezumă, în lipsa unor alte elemente care să delimiteze suprafața

învecinată, că lotul dobândit anterior era egal cu cel cumpărat de la vânzătorii

D.

Cât privește unitatea de măsură a terenului,

la care s-au raportat instanțele, recurenții sunt într-o vădită confuzie întrucât,

printr-o argumentare judicioasă, cu trimitere la evidența arhivistică, instanța

de trimitere a arătat că unitatea de măsură consacrată în epocă, era hectarul, iar

nu donum-ul (cum chiar reclamanții au afirmat), unitate de măsură uzitată în Dobrogea,

în perioada apartenenței acestei regiuni la Imperiul Otoman.

De altfel, se arată, această susținere

a reclamanților este contrazisă de însuși actul de vânzare-cumpărare încheiat de

soții B. în anul 1929, care indică neechivoc că încă de la acea dată unitatea de

măsură uzitată inclusiv în raporturile juridice translative de drepturi dintre persoanele

fizice, era metrul pătrat, subdiviziune a hectarului.

Nefondată este și critica referitoare

la respingerea greșită a cererii de restituire în natură a terenului de 2.201 m.p.,

pe vechiul amplasament.

Astfel, expertiza efectuată în cauză

a relevat că această suprafață se suprapune în parte peste terenul de sport al școlii

generale din comună și respectiv peste anexe indispensabile desfășurării activităților

acesteia.

Totodată, suprafața, inclusă în domeniul

public al comunei, conform H.G. nr. 94/2002, Anexa nr. 47, se afla la data emiterii

dispozițiilor contestate sub incidența prevederilor art. 166 alin. (4

1

)

și art. 5 din Legea învățământului nr. 84/1995, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 354/2004, imobilul fiind considerat aferent procesului educativ.

Ca atare, chiar dacă legea specială consacră

prevalența restituirii în natură a imobilelor, măsura reparatorie este condiționată

de negrevarea nemișcătorului, instanța reținând corect că dacă pe terenul ce face

obiectul cererii de restituire nu există edificate, această împrejurare nu îl definește

în mod automat, ca fiind „liber” în accepțiunea legii.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul

urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții D.V., D.M., T.D., B.I., M.I., M.G. și M.S. împotriva deciziei

nr. 323 din 14 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

29 mai 2012.