ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2746/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2746/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 806/F din

13 octombrie 2011,

Tribunalul București, secția I penală, a respins cererea de revizuire formulată

de revizuientul F.I., ca neîntemeiată, și a obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-au

reținut următoarele:

În

motivarea cererii de revizuire, petentul a invocat cazul de

revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., întrucât s-au descoperit fapte

și împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanțele de judecată, după rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare, arătând că știe de la un alt deținut, M.D.,

că acesta din urmă a comis fapta reținută la pct. 2 din rechizitoriu și că acesta

dorește să facă un autodenunț cu privire la acestea.

Prin referatul din data de 08 aprilie 2011,

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a solicitat respingerea cererii de revizuire

ca inadmisibilă.

Tribunalul a reținut că prin sentința penală

nr. 1063 din 05 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a

II-a penală, în Dosarul nr. 1611/2001, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată

calificarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului F.I. din art. 211

alin. (2) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 20 rap.

la art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen. (pct. 1 R) în art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și art. 20 rap. la art. 192 alin. (2) C. pen.,

cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (pct.

1 R), din art. 211 alin. (2) lit. e) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art.

197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 201 C. pen.

cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen., în art. 211

alin. (2) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 197 alin.

(1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și art. 201 alin. (1) și

alin. (2) C. pen., rap. la art. 200 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37

lit. b) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen.

În

baza prevederilor art. 221 alin. (2) lit. a) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul F.I. la pedeapsa

de 5 ani și 6 luni închisoare (pct. 1 R).

În

baza prevederilor art. 20 rap. la art. 197 alin. (1) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat același inculpat la

pedeapsa de 3 ani închisoare (pct. 1 R).

În

baza prevederilor art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat același inculpatul la pedeapsa

de 5 ani închisoare (pct. 2 R).

În

baza prevederilor art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea

art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 ani

închisoare (pct. 2 R).

În

baza art. 201 alin. (1) și (2) C. pen., rap. la art. 200

alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat același

inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare (pct. 2 R).

În

baza prevederilor art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 C.

pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare sporită cu

2 ani, în final urmând a executa pedeapsa de 8 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art.

71, 64 C. pen.

S-au interzis inculpatului drepturile prev.

de art. 64 lit. a), b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei,

conform art. 65 C. pen.

În

baza prevederilor art. 14, art. 346 C. proc. pen., rap.

la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile către

părțile civile, astfel: 1.000 RON despăgubiri civile și 1.000 RON daune morale către

partea civilă C.D. și 1.000 RON despăgubiri civile către S.I.

S-a constatat că Parchetul de pe lângă

Tribunalul București a consemnat la C.E.C., conform chitanței din 23 august 1999,

suma de 34,2 RON, ridicată de la inculpat, ce a fost pusă la dispoziția părții vătămate

S.I.

În

baza prevederilor art. 188 din Legea nr. 3/1978, a fost obligat

inculpatul la plata sumei de 342,99 RONL despăgubiri către partea civilă Spitalul

Clinic de Urgență, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii

la completa achitare a debitului.

În

baza prevederilor art. 88 C. pen., s-a dedus prevenția inculpatului

din 13 august 1999-17 noiembrie 2001.

În

baza prevederilor art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul

la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare statului, din care 30 RON, onorariul

avocatului din oficiu a fost avansat din fondul Ministerului Justiției.

Hotărârea a rămas definită prin nerecurare

la 20 martie 2003 prin decizia penală nr. 118/A din 27 februarie 2003 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere

de revizuire condamnatul F.I. întemeiată pe dispozițiile art. 394 alin. (1)

lit. a) C. proc. pen. susținând că în legătură cu infracțiunea din data de 15

iulie 1999, numitul M.D. a recunoscut că a violat și tâlhărit o tânără, faptă pentru

care dorește să facă un autodenunț.

Prin încheierea din data de 28 aprilie

2011, Tribunalul București a admis în principiu cererea de revizuire formulată de

revizuent, numai cu privire la pct. 2 din rechizitoriu și prin urmare, s-a dispus

citarea revizuentului și a părții vătămate S.I.

La data de 21 iulie 2011, revizuentului

i-au fost aduse la cunoștință prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., acesta

înțelegând să se prevaleze de dreptul la tăcere.

La data de 15 septembrie 2011, partea vătămată

I.I. (fostă S.) a fost audiată, declarația acesteia fiind consemnată la dosarul

cauzei.

În

susținerea cererii de revizuire, Tribunalul a încuviințat

și administrat proba cu martorii M.D., M.M. și P.F., precum și proba cu înscrisuri,

constând în fotografii extrajudiciare.

Tribunalul a apreciat că cererea de revizuire

a hotărârii mai sus menționate este netemeinică, întrucât pe întreg parcursul procesului

penal, cât și în procedura de soluționare a cererii de revizuire partea vătămată

a declarat neechivoc că F.I. este persoana care a violat-o la data de 15 iulie

1999, declarație care se coroborează cu probele administrate în cursul urmăririi

penale și cercetării judecătorești.

Mai mult a reținut că declarațiile martorilor

audiați în susținerea cererii de revizuire nu sunt de natură să dovedească netemeinicia

hotărârii de condamnare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

revizuentul F.I., solicitând revizuirea totală a sentinței penale în conformitate

cu disp. art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., apreciind că în cauză s-au descoperit

fapte și împrejurări ce nu au fost avute în vedere la pronunțarea acesteia.

A mai solicitat a se avea în vedere și

disp. art. 95 și 96 C. proc. pen., că a fost condamnat doar în baza declarației

părții vătămate care nu s-a coroborat cu alte mijloace de probă, audierea acesteia.

Prin decizia penală nr. 90/A din 15 martie

2012, Curtea de Apel București, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a

respins ca nefondat, apelul declarat de revizuentul F.I. împotriva sentinței penale

nr. 806 din 13 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală,

iar în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat revizuentul la cheltuieli

judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

revizuentul F.I., care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate

și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probelor care nu au

fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei potrivit art. 394 alin. (1)

lit. a) C. proc. pen. din care va reieși nevinovăția sa. A invocat cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

pct. 10 și 17

2

C. proc. pen.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În

ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., recurentul-revizuent a susținut că instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale pentru garantarea drepturilor

sale procesuale.

În

urma verificării actelor și lucrărilor dosarului din apel,

se constată că nu au fost formulate astfel de solicitări asupra cărora instanța

de apel să nu se fi pronunțat în sensul admiterii sau respingerii, arătând de fiecare

dată considerentele ce au stat la baza respectivei soluții, prin urmare, Înalta

Curte constată că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen.

Referitor la cazul de casare prevăzut de

art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., se constată că

este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C.

proc. pen., revizuirea unei hotărâri penale definitive poate fi cerută când s-au

descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea

cauzei.

Acest caz de casare, potrivit art. 394

alin. (2) C. proc. pen., constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau

împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare

a procesului penal ori de condamnare.

Pentru a fi incident acest caz de revizuire,

este necesar ca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare să se fi descoperit

elemente noi, de natură a influența stabilirea situației de fapt și a vinovăției

condamnatului, în sensul că pe baza acestora se ajunge la o soluție diametral opusă

(achitare în loc de condamnare), înlăturându-se pe această cale eroarea judiciară

existentă în hotărârea rămasă definitivă.

Înalta Curte constată că, deși în procedura

de soluționare a cererii de revizuire a fost audiată partea vătămată I.I. (fostă

S.), precum și martorii M.M., P.F. și M.D., declarațiile acestora nu sunt de natură

să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare.

Se constată că partea vătămată, atât în

cursul procesului penal, cât și în procedura de soluționare a cererii de revizuire,

a susținut neechivoc că acesta este persoana care a violat-o la data de 15

iulie 1999, declarație care se coroborează cu probele administrate în cursul urmăririi

penale și cercetării judecătorești.

Astfel, în declarația dată la 15 iulie

1999, partea vătămată descrie fapta căreia i-a fost victimă, precum și pe agresor,

iar în declarația din data de 14 august 1999 arată că „deși aveam tipărit în minte

chipul agresorului, nu am reușit să-l descriu în totalitate, însă la 13 august

1999 am fost chemată la poliție pentru a recunoaște pe agresor dintr-un grup de

persoane. L-am recunoscut fără vreo ezitare pe agresor în persoana învinuitului,

acesta fiind persoana care m-a agresat, violat și tâlhărit”.

Declarația a fost menținută de partea vătămată

în toate ciclurile procesuale, inclusiv în soluționarea cererii de revizuire.

Totodată, la efectuarea recunoașterii din

grup, partea vătămată îl indică pe revizuent, deși grupul era constituit din persoane

cu fizionomii asemănătoare și apropiate ca vârstă și statură.

În

declarația sa, martorul M.D., a descris fapta de viol a cărei

victimă a fost partea vătămată l.I. (fostă S.), însă mai declară că din anul 1999

și până în anul 2009 nu l-a mai întâlnit pe revizuent, deși se cunoșteau de aproximativ

20 ani. În această situație apare neverosimilă susținerea sa că este autorul infracțiunii

pentru care a fost condamnat revizuentul raportat la momentul în care i-a mărturisit

fapta (anul 2009) și data formulării cererii de revizuire (21 decembrie 2010).

Mai mult, atât revizuentul, cât și martorul

M.D., susțin că mărturisirea acestuia din urmă a avut loc în Penitenciarul Galați,

în timp ce ceilalți doi martori audiați, M.M. și P.F., declară că discuția dintre

ei a avut loc în Penitenciarul Focșani.

Se mai constată că instanțele în mod corect

au reținut că în situația în care martorii M.M. și P.F. ar face confuzie cu privire

la penitenciar, din examinarea cauzei rezultă că cererea de revizuire, ca și susținerea

martorului M.D., au fost formulate în vederea obținerii unor deduceri de pedeapsă.

De asemenea, se constată că în mod corect

s-a reținut că din declarațiile martorilor M.M. și P.F. rezultă că discuția a fost

purtată în luna mai 2009, respectiv vara anului 2009, pe când martorul M.D. arată

că s-a confesat revizuentului în perioada septembrie-octombrie 2009, aspect ce relevă

încă odată că declarația a fost dată în scopul de a susține cererea de revizuire

formulată de revizuent, pe care, de altfel, îl cunoaște foarte bine.

Declarațiile martorilor menționați nu atestă

o faptă sau o împrejurare ce nu a fost cunoscută de instanță la soluționarea cauzei,

pe baza căreia să se poată dovedi netemeinicia condamnării, pentru că expresia „fapte

sau împrejurări” are înțelesul de probe propriu-zise, adică de elemente de fapt

cu caracter informativ, cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a

revizuirii.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază

că, în mod legal și temeinic, cererea de revizuire formulată de condamnat a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Așa fiind, recursul declarat de revizuentul

F.I. împotriva deciziei penale nr. 90/A din 15 martie 2012 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală, va fi respins ca nefondat conform art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare

către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de revizuentul F.I. împotriva deciziei penale nr. 90/A din 15 martie 2012 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul-revizuent la plata sumei

de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 10 septembrie 2012.