AFFAIRE AY ALI c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere (n° 24691/04) dirigită împotriva Republicii Italiene și prin care un cetățean suedez, d. Ay Ali („reclamantul"), a sesizat Curtea la 2 iulie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de d-nele G. Ranaldi și A. Gaito, avocate la Cassino și la Roma respectiv. Guvernul italian („Guvernul") este reprezentat de agentul său, d. I. M. Braguglia, și de co-agentul și co-agentul adjunct, d-nii F. Crisafulli și N. Lettieri.

La 19 octombrie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând-se de art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că ar fi examinate concomitent admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Informat cu privire la cerere, guvernul suedez nu doresc să exercite dreptul pe care-l recunoaște art. 36 § 1 din Convenție. PE FAPT I.

În 1987, în cadrul unei operații de poliție duse în colaborare între poliția suedeză și autoritățile italiene, investigații au fost deschise împotriva reclamantului și a altor persoane pentru trafic internațional de stupefiante.

La 9 martie 1988, o ordinanță de placare în detenție preventivă a fost adoptată împotriva reclamantului; cu toate acestea, aceasta nu a fost executată deoarece autoritățile nu puteau găsi interesatul.

Din informațiile furnizate de autoritățile suedeze rezulta că reclamantul, pus sub învinuire în investigații privind traficul de stupefiante între Italia și Suedia, fusese plasat în detenție preventivă în acest din urmă țară în execuția unei ordonnațe a tribunalului Stockholm din 31 martie 1988. Ulterior, a fost condamnat la o pedeapsă de doisprezece ani de închisoare printr-o hotărâre a curții asizelor Stockholm din 3 mai 1989.

La 23 februarie 1989, judecătorul investigațiilor preliminare al Veroninei a lansat o comisie rogatorie internațională în vederea interogării reclamantului în Suedia.

La 28 februarie 1991, reclamantul a fost trimis în judecată, cu doi membri ai familiei sale, înaintea tribunalului Veroninei. Ei erau acuzați de participare la importarea în Italia a mai multor kilograme de heroină provenind din Turcia.

Acest proces s-a sfârșit cu o sentință din 24 septembrie 1998, condamnând reclamantul la douăzeci de ani de închisoare.

Din dosar rezultă că reclamantul ceruse autorităților suedeze să fie transferat în Turcia pentru a ispășii restul pedepsei sub raportul Convenției privind transferul persoanelor condamnate. A fost extradat în Turcia la 17 martie 1992. La 18 martie 1992, reclamantul a fost pus în libertate în conformitate cu o lege de amnistie intată în vigoare în Turcia.

La 12 iunie 1994, judecătorul investigațiilor preliminare al Veroninei a ordonat ca reclamantul să fie plasat în detenție preventivă în cadrul unei alte proceduri penale, angajate împotriva a optupatru de persoane suspectate de trafic internațional de stupefiante.

Reclamantul fiind de negăsit, autoritățile italiene au estimat că s-ar fi voluntar sustras de la justiție și, la 14 iulie 1994, l-au declarat „în fugă" (latitante). Un avocat din oficiu a fost desemnat pentru a reprezenta reclamantul în procedura înaintea tribunalului Veroninei.

Într-un proces-verbal întocmit la 13 iulie 1994, poliția Veroninei a declarat că a efectuat cercetări la locurile pe care reclamantul le frecventa în mod obișnuit, fără rezultat.

La 5 decembrie 1994, procuratura Veneției a cerut ca reclamantul să fie căutat și în străinătate.

Printr-o sentință din 3 iunie 1998, al cărei text a fost depus la grefia în aceeași zi, tribunalul a condamnat reclamantul la o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare. Sentința s-a sprijinit, printre altele, pe rezultatele investigațiilor autorităților suedeze, așa cum rezulta din ordinanța de trimitere în judecată din 28 februarie 1991 și din comisia rogatorie lansată în cadrul altei proceduri duse împotriva reclamantului.

Avocatul din oficiu, căruia i s-a notificat sentința, a hotărât să nu faci apel, și condamnarea a devenit definitivă la 18 februarie 1999.

La 9 noiembrie 2000, reclamantul, arestat în Lituania în execuția unui mandat de arestare emis de procuratura Veroninei, a fost extradat în Italia.

La 16 noiembrie 2000, reclamantul a formulat înaintea curții de apel Veneția un „apel târziu" al sentinței Tribunalului Veroninei din 3 iunie 1998, susținând că termenii pentru a ataca decizia litigioasă nu începuseră să curgă. Fără a face referință la art. 175 CPP, a introdus în același timp o cerere de ridicare a forcluziunii (istanza di rimessione in termini) susținând că nu fusese informat nici asupra procedurilor deschise împotriva sa, nici asupra condamnării sale.

Printr-o ordinanță din 12 aprilie 2001, curtea de apel a declarat cererea reclamantului inadmisibilă pe motiv că, pe de o parte, nu invocase existența unui caz fortuit sau a forței majore și că, pe de altă parte, s-a voluntar sustras de la justiție, nu putea invoca lipsă de vină din partea sa.

La o dată care nu a fost precizată, reclamantul s-a recurge în casație. În recursul său, susținea că autoritățile italiene greșiseră declarând-o latitante, deoarece știau că era deținut în Suedia de mai mulți ani. Oferea ca dovadă faptul că tribunalul Veroninei luase în considerare în sentința sa actele procesului desfășurat în paralel împotriva sa, încheiat cu sentința din 24 septembrie 1998, din care rezulta în mod clar statutul de deținut în străinătate. Or, aceste circumstanțe mergeau împotriva presupunerii conform căreia s-ar fi voluntar sustras de la justiție și implicau ilegalitatea declarației de „latitanza".

Printr-o hotărâre din 4 decembrie 2003, al cărei text a fost depus la grefia la 11 februarie 2004, Curtea de Casație a respins reclamantul. A remarcat că nu prezentase argumentele sale referitoare la detenția în străinătate în cererea sa de ridicare a forcluziunii, ci doar în recursul în casație, adică dincolo de termenul de zece zile prevăzut de art. 175 § 3 CPP. Din aceasta rezulta că aceste argumente nu putuseră fi examinate de curtea de apel Veneția și, prin urmare, scăpau controlului Curții Supreme. II.

Jurisprudența internă aplicând această dispoziție este descrisă în hotărârea Sejdovic (Sejdovic c. Italia [GC], n° 56581/00, §§ 23‑24, 1 martie 2006). Înaintea Curții, Guvernul a făcut referință, de asemenea, la hotărârile Curții de Casație n°s 19363 și 25041 din 2005, unde aceasta a formulat următoarele principii: „Ridicarea forcluziunii (...) este reglementată de art. 175 § 2 CPP și vizează să remedieze lipsă de cunoștință efectivă [a sentinței] de către acuzat, atunci când aceasta nu este rezultatul unui comportament intenționat (doloso), a cărui existență eventuale trebuie corespunzător motivată de judecător. Din aceasta rezulta că această ipoteză are caracter autonom în raport cu dispoziția generală a articolului 175 § 1 CPP, care este, dimpotrivă, subordonată dovezii unui impediment datorat unui caz de forță majoră (caso fortuito o forza maggiore)." „În materie de ridicare a forcluziunii, noțiunea de 'cunoștință reală' a actului trebuie înțeleasă în sensul unei cunoștințe sigure (sicura consapevolezza) a existenței sale și a unei informații precise (precisa cognizione) cu privire la datele sale (autoritate, dată, obiect), legată de luarea unei informații sigure și la comunicarea unui act formal (în cazul de față, notificarea mandatului de arestare), care permite identificarea fără echivoc a momentului în care această cunoștință a avut loc, ducând la posibilitatea de a cunoaște conținutul integral al actului [pe care se dorește] atacat și punctul de plecare al termenului de zece zile pentru introducerea cererii de ridicare a forcluziunii."

La 22 aprilie 2005, Parlamentul a aprobat legea n° 60 din 2005, care a convertit într-o lege un decret-lege n° 17 din 21 februarie 2005. Legea n° 60 din 2005 a fost publicată în gazeta oficială (Gazzetta ufficiale) n° 94 din 23 aprilie 2005. A intrat în vigoare ziua următoare.

Legea n° 60 din 2005 a modificat art. 175 CPP. Noul text al alineatelor 2 al acestei dispoziții este redactat după cum urmează: „În caz de condamnare prin lipsă (...), termenul de a ataca sentința este redeschis, la cererea acuzatului, cu excepția cazului în care acesta a avut cunoștință efectivă (effettiva conoscenza) a procedurii [deschise împotriva sa] sau a sentinței (provvedimento) și a voluntar renunțat să comparară sau să atace sentința. Autoritățile judiciare efectuează orice verificare necesară pentru aceste scopuri."

Legea n° 60 din 2005 a introdus, de asemenea, la art. 175 CPP, un alineat 2 bis, redactat după cum urmează: „Cererea indicată la alineatele 2 este introdusă, sub pedeapsă de inadmisibilitate, în treizeci de zile după data la care acuzatul a avut cunoștință efectivă a sentinței. În caz de extrădare din străinătate, termenul pentru prezentarea cererii începe să curgă de la momentul în care acuzatul este livrat [autorităților italiene] (...)" PE DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze. A. Pe admisibilitate 1. Excepția Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne

Guvernul afirmă că reclamantul nu s-a prevalat în mod corespunzător de remediul care i se oferea în dreptul intern. Afirmă că reclamantul ar fi putut beneficia de redeschiderea termenului de apel al condamnării pronunțate in absentia, cu condiția să respecte regulile fixate de art. 175 CPP. Observă că reclamantul nu indicase voința sa de a se prevala de art. 175 CPP înaintea curții de apel, ci doar înaintea Curții de Casație. Plecând de aici, Guvernul cere Curții să respingă cererea pentru neepuizarea căilor de recurs interne.

Reclamantul contestă acest argument. Sustine că recursul introdus înaintea curții de apel Veneția la 16 noiembrie 2000 afirma clar faptul că nu fusese informat asupra condamnării împotriva sa și indica voința sa de a obține redeschiderea termenului de apel.

Curtea reamintește de la bun început că în cauza Sejdovic (a se vedea hotărârea citată mai sus) Curtea (Marea Cameră) estimase că o cerere de ridicare a forcluziunii în temeiul articolului 175 §§ 2 și 3 CPP, așa cum era în vigoare la época arestării reclamantului, era oricum condamnată să eșueze, în special din cauza dificultăților întâmpinate pentru a satisface una din cele două condiții legale prealabile acordării ridicării forcluziunii, și anume dovezi că nu refuzase voluntar să ia cunoștință a actelor procedurii și nu încercase să se sustragă de la justiție.

Curtea reamintește, în plus, că dacă este adevărat că orice reclamant trebuie să fi dat jurisdicțiilor interne ocazia pe care art. 35 § 1 o dorește în principiu să menajeze statelor contractante, și anume să evite sau să remediere încălcările susținute (Cardot c. Franța, sentință din 19 martie 1991, seria A n° 200, p. 19, § 36), dispoziții articolului 35 din Convenție nu prescriu epuizarea decât a recursurilor care sunt deopotrivă legate de încălcările incriminate, disponibile și adecvate.

În consecință, chiar dacă se presupune că reclamantul nu respectase regulile de procedură fixate de dreptul intern, așa cum dorește Guvernul, excepția de neepuizare nu ar putea fi reținută. 2. Alte motive de inadmisibilitate

Curtea constată că grievul nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, de altfel, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarat admisibil. B. Pe fond

Guvernul subliniază că reclamantul, contrar afirmațiilor sale înaintea autorităților interne, nu era deținut în Suedia în perioada în care a fost declarat latitante. De fapt, fusese pus în libertate doi ani mai devreme și imediat expulzat în Turcia. De aceea, autoritățile italiene s-au găsit în imposibilitatea obiectivă de a localiza pe inculpat.

Reclamantul susține că cercetările întreprinse de Stat pentru a-l localiza au fost insuficiente. Cu indiferență de durata detenției sale în Suedia, susține că autoritățile italiene au limitat cercetările la teritoriul italian, în ciuda faptului că din dosarul său rezulta că se afla în străinătate.

Principiile generale privind procesul prin lipsă sunt enunțate în hotărârea Sejdovic (a se vedea hotărârea citată mai sus, §§ 81‑95).

Aplicând aceste principii în cazul de față, Curtea observă că la 12 iunie 1994, GIP al Veroninei a ordonat plasarea în detenție preventivă a reclamantului. Având în vedere că acesta a devenit de negăsit, a fost declarat „în fugă" (latitante) (paragrafele 13 și 14 mai sus). Un avocat a fost desemnat din oficiu pentru a reprezenta reclamantul și actele procedurii, inclusiv sentința de condamnare, au fost notificate acestui avocat. Guvernul nu contestă că reclamantul a fost judecat prin lipsă și că înainte de arestare nu primise nicio informație oficială cu privire la acuzații sau data procesului.

Prin urmare, se pune întrebarea dacă, în absența primirii unei notificări oficiale, reclamantul poate fi considerat ca având o cunoștință a procedurilor și procesului suficientă pentru a-i permite să hotărască să renunțe la dreptul de a comparară sau de a se sustrage de la justiție.

În cazuri anterioare de condamnare prin lipsă, Curtea estimase că a informa pe cineva cu privire la procedurile intentate împotriva sa constituie un act juridic de o asemenea importanță, încât trebuie să îndeplinească condiții de formă și fond menite să garanteze exercitarea efectivă a drepturilor acuzatului, și că o cunoștință vag și neoficială nu ar putea fi suficientă (T. c. Italia c. Italia, sentință din 12 octombrie 1992, seria A n° 245‑C, p. 42, § 28, Somogyi c. Italia, n° 67972/01, § 75, CEDO 2004‑IV, și Hu c. Italia, n° 5941/04, §§ 41‑45, 28 septembrie 2006). Curtea nu ar putea cu toate acestea exclude că anumite fapte dovedite ar putea demonstra fără echivoc că acuzatul știe că o procedură penală este dirigită împotriva sa și cunoaște natura și cauza acuzației și că nu intenționează să participe la proces sau intenționează să se sustragă procedurilor. Aceasta ar putea fi cazul, de exemplu, atunci când un acuzat declară în mod public sau în scris că nu dorește să dea curs interpelărilor de care a luat cunoștință din surse altele decât autoritățile, sau atunci când reușește să fugă o încercare de arestare (a se vedea, în special, Iavarazzo c. Italia (decizie), n° 50489/99, 4 decembrie 2001), sau încă atunci când sunt aduse la cunoștința autorităților piese care dovedesc fără echivoc că are cunoștință a procedurii în curs împotriva sa și a acuzațiilor care o apasă (Sejdovic citată mai sus, § 99).

Potrivit Curții, asemenea circumstanțe nu se găsesc dovedite în cazul de față. Simplă absență a acuzatului din locurile pe care le frecventa în mod obișnuit nu ar putea fi suficientă în acest sens. De altfel, nu rezultă că cercetări să fi fost efectuate în străinătate.

În aceste condiții, Curtea estimă că nu a fost demonstrat că reclamantul avea o cunoștință suficientă a procedurilor și acuzațiilor împotriva sa. De aceea, nu poate concluziona că încearse să se sustragă de la justiție sau că renunțase în mod neechivoc la dreptul de a comparară la ședință.

Rămâne de verificat dacă dreptul intern i oferea, la un grad suficient de certitudine, o posibilitate de a obține un nou proces în prezența sa. Pe acest punct, Curtea nu poate decât să reia observațiile pe care le-a deja expus cu privire la excepția de neepuizare a căilor de recurs interne (paragrafele 33‑35 mai sus). Reamintește concluziile sale potrivit cărora, dincolo de îndoielile privind neepuizarea în cazul de față, cererea de ridicare a forcluziunii nu ar fi fost în măsură să garanteze posibilitatea de a fi prezent și de a se apăra în cursul unui nou proces. Guvernul nu susținuse înaintea Curții că reclamantul dispunea de alte mijloace pentru a obține redeschiderea termenului de apel sau ținerea unui nou proces.

La lumina celor de mai sus, Curtea estimă că reclamantul – care a fost judecat prin lipsă și din care nu a fost demonstrat că încercase să se sustragă de la justiție sau că renunțase în mod neechivoc la dreptul de a comparară – nu i s-a oferit posibilitatea de a obține ca o jurisdicție să hotărască din nou, după ce l-a ascultat respectând drepturile apărării, asupra temeiniciei acuzațiilor aduse împotriva sa.

Plecând de aici, a existat în cazul de față o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 din Convenție. II.

Curtea observă că acest grieful este legat de cel examinat mai sus și că trebuie deci și el declarat admisibil.

Ținând seama de concluzia enunțată la §47 mai sus, nu consideră necesar să se mai pronunțe și asupra întrebării dacă a existat o încălcare a articolului 2 al Protocolului n° 7 (R. R. c. Italia, n° 42191/02, § 64, 9 iunie 2005). III.

Reclamantul cere 50.000 EUR pentru prejudiciul material și o sumă echivalentă pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit.

Guvernul observă că reclamantul nu producese niciun element de dovadă privind daunele suferite. Estimează că, în orice caz, simplul constat al unei încălcări este suficient pentru a compensa prejudiciul susținut.

Curtea reamintește că acordă sume la titlu de satisfacție echitabilă prevăzută de art. 41 atunci când pierderea sau daunele revendicate au fost cauzate de încălcarea constatată, Statul nefiind presupus a vira bani pentru daunele care nu-i sunt imputabile (Perote Pellon c. Spania, n° 45238/99, § 57, 25 iulie 2002, și Bracci c. Italia, n° 36822/02, § 71, 13 octombrie 2005).

În cazul de față, Curtea nu observă vreo relație de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere (Sejdovic citată mai sus, §§ 132‑133).

Cât privește prejudiciul moral, Curtea estimă că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie de la sine o satisfacție echitabilă suficientă (Brozicek c. Italia, sentință din 19 decembrie 1989, seria A n° 167, p. 20, § 48, F.C.B. c. Italia, sentință din 28 august 1991, seria A n° 208‑B, p. 22, § 38, T. c. Italia citată mai sus, p. 43, § 32, și Sejdovic citată mai sus, § 134).

Curtea reamintește că, în cazuri dirigite împotriva Turciei privind independența și imparțialitatea curților de siguranță a statului, a indicat în hotărâri de cameră că, în principiu, redresarea cea mai corespunzătoare ar consta în refacerea trialului reclamantului la cererea acestuia și în timp util (a se vedea, printre altele, Gençel c. Turcia, n° 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003, și Tahir Duran c. Turcia, n° 40997/98, § 23, 29 ianuarie 2004). De remarcat că o poziție similară a fost adoptată în cazuri împotriva Italiei în care constatarea încălcării exigențelor de echitate puse de art. 6 rezulta dintr-o leziune a dreptului de a participa la proces (Somogyi citată mai sus, § 86, și R.R. c. Italia citată mai sus, § 76) și dreptul de a interoga martori ai acuzării (Bracci citată mai sus, § 75). Marea Cameră a făcut-o pe a sa propria abordarea generală adoptată în jurisprudența citată mai sus (Öcalan c. Turcia [GC], n° 46221/99, § 210, 12 mai 2005, și Sejdovic citată mai sus, §§ 125‑126).

Curtea estimă, de aceea, că atunci când o persoană, ca în cazul de față, a fost condamnată ca urmare a unei proceduri marcate de încălcări ale exigențelor articolului 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea interesatului reprezintă, în principiu, un mijloc corespunzător de redresare a încălcării constatate. Cu toate acestea, măsurile de reparare specifice care trebuie luate, după caz, de un Stat pârât pentru a se achita de obligațiile care-i revine în temeiul Convenției depind neapărat de circumstanțele particulare ale cauzei și trebuie definite la lumina hotărârii redată de Curtă în cauza în cauză, ținând corespunzător seama de jurisprudența Curții citată mai sus (Öcalan, loc. cit.).

De altfel, nu aparține Curții indicării modalităților și formei unui eventual nou proces. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniștrilor al Consilului Europei, să aleagă mijloacele de a se achita de obligația sa de a plasa reclamantul, pe cât posibil, într-o situație echivalentă aceleia în care ar fi dacă nu ar fi existat încălcarea exigențelor Convenției (Piersack c. Belgia (articol vechi 50), sentință din 26 octombrie 1984, seria A n° 85, p. 16, § 12), cu condiția ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile conținute în hotărârea Curții și cu drepturile apărării (Lyons și alții c. Regatul Unit (decizie), n° 15227/03, CEDO 2003‑IX). B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul solicită, de asemenea, 14.000 EUR pentru taxele și cheltuielile suportate pentru a remedia încălcarea Convenției la nivel intern.

Guvernul cere respingerea cererii reclamantului.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor decât în măsura în care se găsesc dovedite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cursului. În cazul de față, Curtea consideră excesiv cuantumul solicitat și hotărăsc să acorde 8.000 EUR de acest capă. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră oportun să se bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 din Convenție; 3. Declară că nu este locul să se examineze pe fond grievul bazat pe art. 2 al Protocolului n° 7; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 8.000 EUR (opt mii euro) pentru taxe și cheltuieli, plus orice sumă datorată la titlu de impozit; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Semnat în franceză, apoi comunicat în scris la 14 decembrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 24691/04) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant suédois, M. Ay Ali (« le requérant »), a saisi la Cour le 2 juillet 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es G. Ranaldi et A. Gaito, avocats à Cassino et à Rome respectivement. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par ses coagent et coagent adjoint, MM. F. Crisafulli et N. Lettieri.

Le 19 octobre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

Informé de la requête, le gouvernement suédois n'a pas souhaité exercer le droit que lui reconnaît l'article 36 § 1 de la Convention. EN FAIT I.

En 1987, dans le cadre d'une opération de police menée en collaboration entre la police suédoise et les autorités italiennes, des investigations furent ouvertes à l'encontre du requérant et d'autres personnes pour trafic international de stupéfiants.

Le 9 mars 1988, une ordonnance de placement en détention provisoire fut adoptée à l'encontre du requérant ; cependant, celle-ci ne fut pas exécutée car les autorités ne pouvaient pas trouver l'intéressé.

Il ressortait des renseignements fournis par les autorités suédoises que le requérant, mis en cause dans des investigations portant sur le trafic de stupéfiants entre l'Italie et la Suède, avait été placé en détention provisoire dans ce dernier pays en exécution d'une ordonnance du tribunal de Stockholm du 31 mars 1988. Par la suite, il fut condamné à une peine de douze ans d'emprisonnement par un arrêt de la cour d'assises de Stockholm du 3 mai 1989.

Le 23 février 1989, le juge des investigations préliminaires de Vérone lança une commission rogatoire internationale en vue d'interroger le requérant en Suède.

Le 28 février 1991, le requérant fut renvoyé en jugement, avec deux membres de sa famille, devant le tribunal de Vérone. Ils étaient inculpés de participation à l'importation en Italie de plusieurs kilogrammes d'héroïne provenant de Turquie.

Ce procès se termina par un jugement du 24 septembre 1998, condamnant le requérant à vingt ans d'emprisonnement.

Il ressort du dossier que le requérant demanda aux autorités suédoises à être transféré en Turquie afin d'y purger le restant de sa peine au sens à la Convention sur le transfèrement des personnes condamnées. Il fut extradé vers la Turquie le 17 mars 1992. Le 18 mars 1992, le requérant fut mis en liberté conformément à une loi d'amnistie entrée en vigueur en Turquie.

Le 12 juin 1994, le juge des investigations préliminaires de Vérone ordonna que le requérant fut placé en détention provisoire dans le cadre d'une autre procédure pénale, engagée à l'encontre de quatre-vingt quatre personnes suspectées de trafic international de stupéfiants.

Le requérant étant introuvable, les autorités italiennes estimèrent qu'il s'était volontairement soustrait à la justice et, le 14 juillet 1994, le déclarèrent « en fuite » ( latitante ). Un avocat d'office fut nommé pour représenter le requérant dans la procédure devant le tribunal de Vérone.

Dans un procès-verbal établi le 13 juillet 1994, la police de Vérone déclara avoir accompli des recherches auprès des lieux que le requérant fréquentait habituellement, sans résultat.

Le 5 décembre 1994, le parquet de Venise demanda que le requérant fût cherché aussi à l'étranger.

Par un jugement du 3 juin 1998, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le tribunal condamna le requérant à une peine de vingt ans d'emprisonnement. Il appuya la condamnation, entre autres, sur les résultats des investigations des autorités suédoises tels qu'ils ressortaient de l'ordonnance de renvoi en jugement du 28 février 1991 et de la commission rogatoire lancée dans le cadre de l'autre procédure menée contre le requérant.

L'avocat d'office, à qui le jugement fut notifié, décida de ne pas interjeter appel, et la condamnation devint définitive le 18 février 1999.

Le 9 novembre 2000, le requérant, arrêté en Lituanie en exécution d'un mandat d'arrêt décerné par le parquet de Vérone, fut extradé en Italie.

Le 16 novembre 2000, le requérant forma devant la cour d'appel de Venise un « appel tardif » du jugement du Tribunal de Vérone du 3 juin 1998, soutenant que les délais pour attaquer la décision litigieuse n'avaient pas commencé à courir. Sans faire référence à l'article 175 CPP, il introduisit en même temps une demande en relèvement de forclusion ( istanza di rimessione in termini ) faisant valoir qu'il n'avait été informé ni des poursuites ouvertes à son encontre ni de sa condamnation.

Par une ordonnance du 12 avril 2001, la cour d'appel déclara la demande du requérant irrecevable au motif que, d'une part, il n'avait pas invoqué l'existence d'un cas fortuit ou de force majeure et que, d'autre part, s'étant soustrait volontairement à la justice, il ne pouvait pas invoquer un manque de faute de sa part.

A une date qui n'a pas été précisée, le requérant se pourvut en cassation. Dans son pourvoi, il soutint que les autorités italiennes avaient eu tort de le déclarer latitante , car elles savaient qu'il était détenu en Suède depuis plusieurs années. Il en voulait pour preuve le fait que le tribunal de Vérone avait tenu compte dans son jugement des actes du procès mené parallèlement contre lui, terminé par jugement du 24 septembre 1998, d'où ressortait clairement son statut de détenu à l'étranger. Or, ces circonstances allaient à l'encontre de la présomption selon laquelle il s'était volontairement soustrait à la justice et impliquaient l'illégitimité de la déclaration de « latitanza ».

Par un arrêt du 4 décembre 2003, dont le texte fut déposé au greffe le 11 février 2004, la Cour de cassation débouta le requérant. Elle releva qu'il n'avait pas présenté ses arguments concernant la détention à l'étranger dans sa demande en relèvement de forclusion, mais seulement dans son pourvoi en cassation, soit au-delà du délai de dix jours prévu par l'article 175 § 3 CPP. Il s'ensuivait que ces arguments n'avaient pas pu être examinés par la cour d'appel de Venise et, par conséquent, échappaient au contrôle de la haute juridiction. II.

L'article 175, deuxième et troisième alinéas, du CPP, prévoit la possibilité d'introduire une demande en relèvement de forclusion. Dans ses parties pertinentes et telle qu'en vigueur à l'époque des faits, cette disposition se lit comme suit : « 1. Le parquet, les parties privées et les défenseurs peuvent demander la réouverture du délai s'ils peuvent prouver qu'ils n'ont pas pu observer les délais ordinaires pour cas fortuit ou de force majeure. 2. En cas de condamnation par défaut (...), l'accusé peut demander la réouverture du délai pour attaquer le jugement, lorsqu'il peut établir qu'il n'a pas eu une connaissance réelle [du jugement] (...) [et] à condition qu'il n'y ait pas eu faute de sa part ou, si le jugement prononcé par défaut a été notifié (...) à son avocat (...), à condition que l'accusé n'ait pas volontairement refusé de prendre connaissance des actes de la procédure. 3. La demande de réouverture du délai doit être introduite, sous peine d'irrecevabilité, dans les dix jours qui suivent la date (...) à laquelle l'accusé a eu connaissance [du jugement]. »

La jurisprudence interne faisant application de cette disposition est décrite dans l'arrêt Sejdovic ( Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, §§ 23-24, 1 er mars 2006). Devant la Cour, le Gouvernement a fait référence également aux arrêts de la Cour de cassation n os 19363 et 25041 de 2005, où celle-ci a formulé les principes suivants : « Le relèvement de la forclusion (...) est réglementé par l'article 175 § 2 du CPP et vise à remédier au manque de connaissance effective [du jugement] par l'accusé, lorsque cette dernière n'est pas le résultat d'un comportement intentionnel ( doloso ), dont l'existence éventuelle doit être dûment motivée par le juge. Il s'en suit que cette hypothèse a un caractère autonome par rapport à la disposition générale de l'article 175 § 1 du CPP, laquelle est, au contraire, subordonnée à la preuve d'un empêchement dû à un cas de force majeure ( caso fortuito o forza maggiore ). » « En matière de relèvement de forclusion, la notion de « connaissance réelle » de l'acte doit être comprise dans le sens d'une connaissance sûre ( sicura consapevolezza ) de son existence et d'une information précise ( precisa cognizione ) quant à ses données (autorité, date, objet), liée à la prise d'une information certaine et à la communication d'un acte formel (en l'espèce, la notification du mandat d'arrêt), qui permet d'identifier sans équivoques le moment où cette connaissance a eu lieu, entraînant la possibilité de connaître le contenu intégral de l'acte [qu'on souhaite] attaquer et le point de départ du délai de dix jours pour l'introduction de la demande en relèvement de forclusion. »

Le 22 avril 2005, le Parlement a approuvé la loi n o 60 de 2005, qui a converti en loi un décret-loi n o 17 du 21 février 2005. La loi n o 60 de 2005 a été publiée au journal officiel ( Gazzetta ufficiale ) n o 94 du 23 avril 2005. Elle est entrée en vigueur le jour suivant.

La loi n o 60 de 2005 a modifié l'article 175 du CPP. Le nouveau texte de l'alinéa 2 de cette disposition est ainsi rédigé : « En cas de condamnation par défaut (...), le délai pour attaquer le jugement est rouvert, à demande de l'accusé, sauf si ce dernier a eu une connaissance réelle ( effettiva conoscenza ) de la procédure [diligentée à son encontre] ou du jugement ( provvedimento ) et a volontairement renoncé à comparaître ou à attaquer le jugement. Les autorités judiciaires accomplissent toute vérification nécessaire à ces fins. »

La loi n o 60 de 2005 a en outre introduit, à l'article 175 du CPP, un alinéa 2 bis , ainsi rédigé : « La demande indiquée à l'alinéa 2 est introduite, sous peine d'irrecevabilité, dans les trente jours qui suivent la date à laquelle l'accusé a eu une connaissance effective du jugement. En cas d'extradition depuis l'étranger, le délai pour présenter la demande commence à courir du moment où l'accusé est délivré [aux autorités italiennes] (...) » EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité 1. Exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement affirme que le requérant ne s'est pas prévalu de façon appropriée du remède qui lui était offert en droit interne. Il affirme que le requérant aurait pu bénéficier de la réouverture du délai d'appel de la condamnation rendue in absentia , à condition qu'il respecte les règles fixées par l'article 175 CPP. Il relève que le requérant n'a pas indiqué sa volonté de se prévaloir de l'article 175 CPP devant la cour d'appel mais seulement devant la Cour de cassation. Partant, le Gouvernement demande à la Cour de rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes.

Le requérant conteste cet argument. Il fait valoir que le recours introduit devant la cour d'appel de Venise le 16 novembre 2000 faisait clairement état du fait qu'il n'avait pas eu connaissance de la condamnation contre lui et indiquait sa volonté d'obtenir la réouverture du délai d'appel.

La Cour rappelle d'emblée que dans l'affaire Sejdovic (voir arrêt précité) la Cour (Grande Chambre) a estimé qu'une demande en relèvement de forclusion au titre de l'article 175 §§ 2 et 3 du CPP, tel qu'en vigueur à l'époque de l'arrestation du requérant, était en tout cas vouée à l'échec, notamment en raison des difficultés rencontrées pour satisfaire à l'une des deux conditions légales préalables à l'octroi du relevé de la forclusion, à savoir prouver qu'il n'avait pas volontairement refusé de prendre connaissance des actes de la procédure et qu'il n'avait pas essayé de se soustraire à la justice.

La Cour rappelle en outre que s'il est vrai que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que l'article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants, à savoir éviter ou redresser les violations alléguées ( Cardot c. France , arrêt du 19 mars 1991, série A n o 200, p. 19, § 36), les dispositions de l'article 35 de la Convention ne prescrivent l'épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats.

Par conséquent, même à supposer que le requérant n'ait pas respecté les règles de procédure fixées par le droit interne, comme le veut le Gouvernement, l'exception de non-épuisement ne saurait être retenue. 2. Autres motifs d'irrecevabilité

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement souligne que le requérant, contrairement aux affirmations de celui-ci devant les autorités internes, n'était pas détenu en Suède à l'époque où il fut déclaré latitante . En effet, il avait été mis en liberté deux ans auparavant et aussitôt expulsé en Turquie. Par conséquent, les autorités italiennes se sont trouvées dans l'impossibilité objective de repérer l'inculpé.

Le requérant soutient que les recherches entamées par l'Etat pour le repérer ont été insuffisantes. Abstraction faite de la durée de sa détention en Suède, il allègue que les autorités italiennes ont limité les recherches au territoire italien en dépit du fait qu'il ressortait de son dossier qu'il se trouvait à l'étranger.

Les principes généraux en matière de procès par contumace sont énoncés dans l'arrêt Sejdovic (voir arrêt précité, §§ 81-95).

Faisant application de ces principes dans le cas d'espèce, la Cour note que le 12 juin 1994, le GIP de Vérone ordonna le placement en détention provisoire du requérant. Etant donné que ce dernier était devenu introuvable, il fut déclaré « en fuite » ( latitante ) (paragraphes 13 et 14 ci-dessus). Un avocat fut nommé d'office pour représenter le requérant et les actes de la procédure, y compris l'arrêt de condamnation, furent notifiés à cet avocat. Le Gouvernement ne conteste pas que le requérant a été jugé par contumace et qu'avant son arrestation il n'avait reçu aucune information officielle quant aux accusations ou à la date de son procès.

Dès lors, se pose la question de savoir si, en l'absence de réception d'une notification officielle, le requérant peut être considéré comme ayant eu une connaissance des poursuites et du procès suffisante pour lui permettre de décider de renoncer à son droit de comparaître ou de se dérober à la justice.

Dans de précédentes affaires de condamnation par contumace, la Cour a estimé qu'aviser quelqu'un des poursuites intentées contre lui constitue un acte juridique d'une telle importance qu'il doit répondre à des conditions de forme et de fond propres à garantir l'exercice effectif des droits de l'accusé, et qu'une connaissance vague et non officielle ne saurait suffire ( T. c. Italie c. Italie , arrêt du 12 octobre 1992, série A n o 245-C, p. 42, § 28, Somogyi c. Italie , n o 67972/01, § 75, CEDH 2004-IV, et Hu c. Italie , n o 5941/04, §§ 41-45, 28 septembre 2006). La Cour ne saurait pour autant exclure que certains faits avérés puissent démontrer sans équivoque que l'accusé sait qu'une procédure pénale est dirigée contre lui et connaît la nature et la cause de l'accusation et qu'il n'a pas l'intention de prendre part au procès ou entend se soustraire aux poursuites. Tel pourrait être le cas, par exemple, lorsqu'un accusé déclare publiquement ou par écrit ne pas souhaiter donner suite aux interpellations dont il a eu connaissance par des sources autres que les autorités ou bien lorsqu'il parvient à échapper à une tentative d'arrestation (voir, notamment, Iavarazzo c. Italie (déc.), n o 50489/99, 4 décembre 2001), ou encore lorsque sont portées à l'attention des autorités des pièces prouvant sans équivoque qu'il a connaissance de la procédure pendante contre lui et des accusations qui pèsent sur lui ( Sejdovic précité, § 99).

Selon la Cour, de telles circonstances ne se trouvent pas établies en l'espèce. La simple absence de l'accusé des lieux qu'il fréquentait habituellement ne saurait suffire à cet égard. En outre, il ne ressort pas que des recherches aient été accomplies à l'étranger.

Dans ces conditions, la Cour estime qu'il n'a pas été démontré que le requérant avait une connaissance suffisante des poursuites et des accusations à son encontre. Elle ne peut donc conclure qu'il a essayé de se dérober à la justice ou qu'il a renoncé de manière non équivoque à son droit de comparaître à l'audience.

Il reste à vérifier si le droit interne lui offrait, à un degré suffisant de certitude, une possibilité d'obtenir un nouveau procès en sa présence. Sur ce point, la Cour ne peut que réitérer les observations qu'elle a déjà exposées au sujet de l'exception de non-épuisement des voies de recours internes (paragraphes 33-35 ci-dessus). Elle rappelle ses conclusions selon lesquelles, au-delà des doutes concernant le non-épuisement en l'espèce, la demande en relèvement de forclusion n'aurait pas été en mesure de garantir la possibilité d'être présent et de se défendre au cours d'un nouveau procès. Le Gouvernement n'a pas soutenu devant la Cour que le requérant disposait d'autres moyens pour obtenir la réouverture du délai d'appel ou la tenue d'un nouveau procès.

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que le requérant – qui a été jugé par contumace et dont il n'a pas été démontré qu'il avait cherché à se soustraire à la justice ou qu'il avait renoncé de manière non équivoque au droit à comparaître – ne s'est pas vu offrir la possibilité d'obtenir qu'une juridiction statue à nouveau, après l'avoir entendu dans le respect des droits de la défense, sur le bien-fondé des accusations portées à son encontre.

Partant, il y a eu en l'espèce violation de l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention. II.

Le requérant se plaint du rejet de sa demande en relèvement de forclusion et de son appel tardif et estime ne pas avoir bénéficié d'un double degré de juridiction. Il invoque l'article 2 du Protocole no 7, qui se lit comme suit : « 1. Toute personne déclarée coupable d'une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L'exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi. 2. Ce droit peut faire l'objet d'exceptions pour des infractions mineures telles qu'elles sont définies par la loi ou lorsque l'intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction ou a été déclaré coupable et condamné à la suite d'un recours contre son acquittement. »

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et qu'il doit donc aussi être déclaré recevable.

Eu égard à la conclusion énoncée au paragraphe 47 ci-dessus, elle ne juge pas nécessaire de se pencher également sur la question de savoir s'il y a eu violation de l'article 2 du Protocole n o 7 ( R. R. c. Italie , n o 42191/02, § 64, 9 juin 2005). III.

Le requérant réclame 50 000 EUR au titre du préjudice matériel et une somme équivalente pour le préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement observe que le requérant n'a pas produit le moindre élément de preuve concernant les dommages subis. Il estime qu'en tout état de cause le simple constat d'une violation suffit à compenser le préjudice allégué.

La Cour rappelle qu'elle octroie des sommes au titre de la satisfaction équitable prévue par l'article 41 lorsque la perte ou les dommages réclamés ont été causés par la violation constatée, l'Etat n'étant par contre pas censé verser de l'argent pour les dommages qui ne lui sont pas imputables ( Perote Pellon c. Espagne , n o 45238/99, § 57, 25 juillet 2002, et Bracci c. Italie , n o 36822/02, § 71, 13 octobre 2005 ) .

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande ( Sejdovic précité, §§ 132-133).

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante ( Brozicek c. Italie , arrêt du 19 décembre 1989, série A n o 167, p. 20, § 48, F.C.B. c. Italie , arrêt du 28 août 1991, série A n o 208-B, p. 22, § 38, T. c. Italie précité, p. 43, § 32, et Sejdovic précité, § 134).

La Cour rappelle que, dans des affaires dirigées contre la Turquie concernant l'indépendance et l'impartialité des cours de sûreté de l'Etat, elle a indiqué dans des arrêts de chambre qu'en principe le redressement le plus approprié consisterait à faire rejuger le requérant à la demande de celui-ci et en temps utile (voir, parmi d'autres, Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003, et Tahir Duran c. Turquie , n o 40997/98, § 23, 29 janvier 2004). Il convient également de noter qu'une position similaire a été adoptée dans des affaires contre l'Italie où le constat de violation des exigences d'équité posées par l'article 6 découlait d'une atteinte au droit de participer au procès ( Somogyi précité, § 86, et R.R. c. Italie précité, § 76) et au droit d'interroger les témoins à charge ( Bracci précité, § 75). La Grande Chambre a fait sienne l'approche générale adoptée dans la jurisprudence citée ci-dessus ( Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 210, 12 mai 2005, et Sejdovic précité, §§ 125-126).

La Cour estime en conséquence que lorsqu'un particulier, comme en l'espèce, a été condamné à l'issue d'une procédure entachée de manquements aux exigences de l'article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure à la demande de l'intéressé représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée. Cependant, les mesures de réparation spécifiques à prendre, le cas échéant, par un Etat défendeur pour s'acquitter des obligations qui lui incombent en vertu de la Convention dépendent nécessairement des circonstances particulières de la cause et doivent être définies à la lumière de l'arrêt rendu par la Cour dans l'affaire concernée, compte dûment tenu de la jurisprudence de la Cour citée ci ‑ dessus ( Öcalan , loc. cit. ).

Par ailleurs, il n'appartient pas à la Cour d'indiquer les modalités et la forme d'un nouveau procès éventuel. L'Etat défendeur demeure libre, sous le contrôle du Comité des Ministres du Conseil de l'Europe, de choisir les moyens de s'acquitter de son obligation de placer le requérant, le plus possible, dans une situation équivalant à celle dans laquelle il se trouverait s'il n'y avait pas eu manquement aux exigences de la Convention ( Piersack c. Belgique (ancien article 50), arrêt du 26 octobre 1984, série A n o 85, p. 16, § 12), pour autant que ces moyens soient compatibles avec les conclusions contenues dans l'arrêt de la Cour et avec les droits de la défense ( Lyons et autres c. Royaume-Uni (déc.), n o 15227/03, CEDH 2003-IX). B. Frais et dépens

Le requérant sollicite également 14 000 EUR pour les frais et dépens encourus pour redresser la violation de la Convention au niveau interne.

Le Gouvernement demande le rejet de la demande du requérant.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, la Cour juge excessif le montant sollicité et décide d'octroyer 8 000 EUR de ce chef. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner au fond le grief tiré de l'article 2 du Protocole n o 7 ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 décembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président