ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2068/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 426 din 20 martie 2009, Tribunalul București - secția a IV-a civilă a admis contestația formulată de contestatoarea G.I.R., în contradictoriu cu intimatul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești; a anulat Ordinul Ministerului Justiției nr. 595/C din data de 28 februarie 2008, privind dosarul intern nr. 66145/2005; a dispus restituirea în natură, către reclamantă, a imobilului situat în Agnita, str. Aurel Vlaicu, județul Sibiu, înscris în Cartea funciară Agnita; a admis cererea reconvențională formulată de intimatul - reclamant Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, în contradictoriu cu contestatoarea – pârâtă, obligând-o să plătească intimatului reclamant suma de 84.516 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, reactualizată cu indicele de inflație, la data plății; a luat act că părțile și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.

Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 09 aprilie 2008, contestatoarea G.I.R. l-a chemat în judecată pe intimatul Ministerul Justiției, formulând contestație la Ordinul nr. 595/C al Ministerului Justiției, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se dispună anularea Ordinului Ministrul Justiției nr. 595/C, emis în data de 28 februarie 2008, privind dosarul intern nr. 66145/2005, în legătură cu respingerea cererii de restituire în natură a imobilului preluat abuziv, conform prevederilor Legii nr. 10/2001; restituirea în natură a imobilului proprietate personală, situat în Agnita, str. Aurel Vlaicu, județul Sibiu, înscris în Cartea funciară Agnita.

Pe fond, tribunalul a constatat că, în mod greșit, s-a respins cererea formulată de reclamantă de a i se acorda măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură a imobilului proprietatea sa, care a aparținut autorilor săi, S.M. și S.R. Tribunalul a considerat că s-a făcut dovada că petenta G.I.R. este moștenitoarea adevăraților proprietari. Astfel, imobilul a fost preluat de stat de la S.M., căsătorit cu S.R., iar aceștia au avut ca unic fiu pe S.G., decedat în anul 1928, fără a avea descendenți. La moștenirea lui S.M. a venit sora acestuia S.S.S., căsătorită M., potrivit certificatului de deces, emis de Consiliul Local Dumbrăveni, la data de 07 noiembrie 1997. M.S. a avut doi copii, M.A.M.N.

și M.I.R. În urma decesului lui M.M.N., au rămas ca moștenitori M.N. - soție supraviețuitoare și G.I.R. (născută M.). În urma decesului defunctei M.N., la data de 03 august 1998, unică moștenitoare a devenit G.I.R. (certificat moștenitor din 7 decembrie 2005, emis de Biroul Notarului Public „R.C.”). S-a făcut astfel dovada că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a constatat că ordinul emis de Ministerul Justiției, ca urmare a soluționării notificării depuse de petentă, alături de M.Z.M., fratele tatălui său, M.A.M.N., decedat la 16 mai 2003, după ce notificarea fusese depusă, nu a fost motivat, sub temeiul respingerii notificării.

Tribunalul a mai constatat că, în urma lui M.Z.M., potrivit certificatului de moștenitor din 26 octombrie 2007, emis de Biroul Notarului Public „A.A.R.", întreaga succesiune a fost culeasă de G.I.R. Tribunalul a constatat că, în prezent, în acest imobil, se află sediul Judecătoriei Agnita, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 16 din H.G. nr. 20/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se va restitui imobilul, cu obligația proprietarei de a-i menține afectațiunea, pe o perioada cuprinsă între 3 - 5 ani. La adoptarea soluției de admitere a cererii reconvenționale, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești și G.I.R. Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a formulat apel, arătând, în esență, că, în mod greșit, prima instanță a considerat că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, întrucât aceasta nu a făcut dovada calității de moștenitor, care se putea face numai prin certificat de moștenitor sau testament. G.I.R. a formulat apel, susținând, în esență, că, greșit, a fost obligată la plata sumei de 84.516 lei, reprezentând cheltuieli - îmbunătățiri aduse imobilului, reactualizate cu indicele inflației la data plății, întrucât trebuia să rezulte că aceste îmbunătățiri erau necesare și utile, conform art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Or, toate aceste cheltuieli s-au făcut, în 1995 și 2005, pentru reparație capitală (88.088 lei/ron) și acoperiș (6.346 lei/ron), numai acestea erau necesare imobilului și doar acestea au adus un spor de valoare imobilului. Mai mult, trebuiau stabilite prin expertiză, iar nu calculate pe baza unor factori. Prin decizia civilă nr. 224/A din 25 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a admis apelul declarat de apelanta G.I.R., s-a schimbat, în parte, sentința apelată, s-a admis excepția dreptului material la acțiune, sub aspectul cheltuielilor efectuate, respingându-se capetele de cerere privind amenajarea, precum și reparația acoperișului, indicat la pct. 1 și 4 din centralizatorul de la fila 33 dosar fond, ca prescrise și s-a respins cererea reconvențională, sub aspectul celorlalte cheltuieli, enumerate la pct. 2, 3, 5 și 6 din cererea reconvențională, ca nefondate.

Prin aceeași decizie, a fost respins, ca nefondat, apelul exercitat de apelantul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești. Cu privire la apelul formulat de G.I.R., Curtea a expus următoarele argumente: Prin apelul formulat, G.I.R. a criticat admiterea cererii reconvenționale în totalitate, susținând, în esență, că suma a fost acordată fără probatorii convingătoare, iar simpla existență a facturilor nu impunea aceasta. De altfel, și la fond, au fost contestate anumite sume, cu ocazia dezbaterilor (fila 164 verso dosar fond - încheiere de dezbateri). Or, sub acest aspect, apelul este întemeiat.

Analizând actele dosarului, s-a reținut că, pentru anumite sume, operează prescripția, (punctele 1 și 4 din centralizatorul aflat la fila 33 din dosarul de fond),, fiind depășiți cei trei ani prevăzuți de Decretul nr. 167/1958, iar o discuție s-ar putea face numai pentru că apelanta a fost de acord, chiar în apel, cu plata sumei de 8.088 lei/ron, făcută în 1995, pentru reparație capitală sau cea de 6.346 lei/ron, făcută în 2005, privind reparația acoperișului. Celelalte cheltuieli nu s-au stabilit că erau utile și necesare imobilului, ci, în lipsă de dovezi, au fost cheltuieli „voluptorii”.

Împotriva deciziei civile nr. 224/A din 25 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a formulat recurs pârâtul-reclamant Ministerul Justiției, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, respingerea apelului reclamantei și admiterea apelului formulat de Ministerul Justiției, în sensul modificării sentinței civile nr. 426 din 20 martie 2009 a Tribunalului București, prin respingerea cererii reclamantei, ca neîntemeiată. Recurentul a considerat că, în cauză, sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., texte, potrivit cărora se poate cere modificarea unei hotărâri, în situația în care aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină și atunci când a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

I. Prin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu enumeră care sunt temeiurile de drept și de fapt, pentru care a reținut că soluția instanței de fond este corectă. Totodată, instanța de apel nu a reținut niciun argument, pentru care a respins apărările Ministerului Justiției, privind intervenția, în cauză, a prescripției extinctive, în ceea ce privește pretențiile exprimate pe calea cererii reconvenționale.

Astfel, Curtea de Apel București s-a limitat în a reține că, pentru a dovedi calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, „certificatul de moștenitor sau testamentul nu sunt imperativ cerute” de acest act normativ, precum și că, „sub aspectul dovezilor, legea permite și alte probe, cum a făcut și contestatoarea”, fără a indica temeiul cuprins în Legea nr. 10/2001 sau în alt act normativ, care ar permite dovedirea calității de persoană îndreptățită prin alte probe, care sunt aceste „alte probe” permise de Legea nr. 10/2001 și care au fost, în concret, probele făcute de contestatoare în speță. Or, deși, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, Curtea de Apel București nu a reținut niciun argument, în drept sau în fapt, pentru care soluția primei instanțe este corectă, prin prisma criticilor formulate de Ministerul Justiției, prin motivele de apel. În ceea ce privește respingerea, ca prescrise, în parte, a pretențiilor formulate de Ministerul Justiției, având ca obiect îmbunătățirile aduse imobilului în litigiu, s-a arătat că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, moment care coincide cu cel al obligării la restituirea în natură a imobilului.

Aceste apărări, consemnate în încheierea de ședință din 11 martie 2010, au fost înlăturate, fără niciun argument, Curtea de Apel București reținând că „au fost depășiți cei trei ani prevăzuți de Decretul nr. 167/1958”, fără să analizeze care este momentul la care a început să curg termenul de prescripție. Or, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., printre elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, se află motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele, pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părțile din proces și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

II. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a considerat că, în mod greșit, instanța fondului și instanța de apel au reținut că, în cauză, contestatoarea a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001. În acest sens, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește, în mod expres, că, de prevederile prezentei legi, beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanele fizice îndreptățite, iar dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar, nu se poate face decât prin certificat de moștenitor, respectiv testament.

În ceea ce privește prescripția extinctivă, nu s-ar putea afirma că, în speță, dreptul la acțiune curge de la data efectuării lucrărilor de îmbunătățire, întrucât există identitate între partea care a efectuat lucrările și partea care le folosește, ajungându-se astfel la situația în care prescripția ar opera împotriva aceleiași părți, căreia îi și profită, întrucât Ministerul Justiției a efectuat respectivele lucrări, în calitate de titular al dreptului de administrare al terenului, și în virtutea obligației legale de a gestiona bugetul instanțelor de judecată, astfel încât nu se putea îndrepta împotriva instanței de judecată, pentru care au fost făcute investițiile, câtă vreme activitatea acesteia din urmă este finanțată, tot din bugetul gestionat de Ministerul Justiției.

Pentru aceste motive, dreptul de a cere restituirea acestor cheltuieli se naște de la data la care Ministerul Justiției este obligat la restituirea în natură a imobilului, acesta fiind momentul de la care partea, care a efectuat lucrările de îmbunătățire, nu se mai bucură de acestea. În plus, pretențiile în valoare de 6345,94 RON, privind cheltuielile cu reparația acoperișului Judecătoriei Agnita, efectuate în anul 2005 (poziția 4 din centralizator), au fost respinse, ca prescrise, deși contravaloarea acestei reparații a fost plătită prin ordinul de plată, emis la data de 20 decembrie 2005, iar cererea reconvențională a fost înregistrată la dosarul cauzei, în data de 19 iunie 2008, astfel încât, chiar acceptând teza instanței de apel, că, în cauză, operează prescripția extinctivă, restituirea acestor cheltuieli a fost cerută în termenul de prescripție.

În același sens, s-a arătat că, pentru a respinge, ca nefondate, pretențiile privind celelalte cheltuieli, instanța de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada că erau utile și necesare imobilului, „ci, în lipsă de dovezi, au fost cheltuieli voluptorii”. Or, față de natura și scopul acestor cheltuieli, rezultă, fără dubiu, că nu pot avea caracterul unor cheltuieli voluptorii sau de agrement, despre care vorbește art. 1346 C. civ., și care au ca scop înfrumusețarea lucrului, întrucât au reprezentat cheltuieli pe care Ministerul Justiției le-a efectuat în vederea satisfacerii unui interes general, respectiv funcționarea corespunzătoare a instanței, în temeiul unor acte normative.

Întrucât, în perioada exercitării dreptului de administrare, Ministerul Justiției a efectuat aceste lucrări de îmbunătățiri și construcții necesare și utile unei normale folosințe a imobilului cu destinație de instituție publică, respectiv instanță judecătorească, în situația în care se va dispune restituirea bunului, autoritatea care a avut imobilul în administrare dobândește un drept de creanță împotriva proprietarului acelui bun, bun a cărui valoare a crescut, ca urmare a lucrărilor necesare și utile efectuate. Intimata G.I.R. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse: În conformitate cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., ce reglementează conținutul obligatoriu al hotărârilor judecătorești, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Înalta Curte apreciază, însă, că trebuie realizată o distincție între motivarea sumară a unei hotărâri, motivarea contradictorie și absența oricărei motivări, aceste specii ale nemotivării putând determina consecințe juridice diferite. În acest punct, trebuie reamintit că motivarea hotărârii reprezintă o garanție procesuală a procesului echitabil, reglementat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța de contencios european a statuat, într-o jurisprudență constantă, că dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pertinente pentru cauza lor, iar acest drept nu poate fi considerat efectiv, concret, decât dacă aceste observații sunt, în mod real, ascultate, adică, în mod corect, examinate de către instanța sesizată.

În acest sens, deși art. 6 par. 1 din Convenție nu cere instanțelor să dea un răspuns detaliat fiecărui argument faptic, instanța are obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă esențiale ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (a se vedea în acest sens, cauza Albină contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Dima contra României, hotărârea din 16 noiembrie 2006). Procedând la examinarea particulară a cauzei dedusă judecății, Înalta Curte constată că argumentele instanței de apel, pentru a pronunța decizia civilă nr. 224/A din 25 martie 2010, s-au rezumat la următoarele: „Conform actelor depuse la dosar, corect și bine argumentat de prima instanță a reținut că numita G.I.R.

are calitate de persoană îndreptățită, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, de a cere restituirea imobilului. Trimiterea că singurele probe (și mijloace de probe ce trebuiau depuse la dosar) ar fi fost numai certificatul de moștenitor sau testamentul nu sunt imperativ cerute de Legea nr. 10/2001 (care este o lege de reparațiune, iar sub aspectul dovezilor, legea permite și alte probe cum a făcut și contestatoarea) de a face această dovadă. Nu se mai reține posibilitățile și modalitățile probatorii, Curtea reținând corect că G.I.R. este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 (cu modificările și completările ulterioare) și, ca atare, sub acest aspect soluția de admitere a contestației împotriva Ordinului Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești nr. 595/C din 28 februarie 2008 este corectă”.

Or, în opinia Înaltei Curți, această motivare generică, care nu expune propriile argumente si temeiurile de drept pe care se sprijină, si nici nu enunță care sunt rațiunile concrete, în virtutea cărora motivarea instanței de fond este însușită de instanța de apel, nu respectă dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nici pe cele ale art. 6 par. 1 din Convenție, determinând o afectare a procesului echitabil, o vătămare procesuală, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului.

Mai mult, în ceea ce privește soluționarea apelului, sub aspectul cererii reconvenționale, se poate constata că, deși însăși instanța de apel consideră că, în cauză, „o discuție s-ar putea face, numai pentru că apelanta a fost de acord, chiar în apel, cu plata sumei de 8.088 lei/ron, făcută în 1995, pentru reparație capitală sau cea de 6.346 lei/ron, făcută în 2005, privind reparația acoperișului”, această analiză nu mai este realizată, ceea ce nu poate echivala cu analiza tuturor mijloacelor de apărare ale părților. În acest context, instanța de recurs este de acord cu susținerile recurentului, conform cărora nemotivarea unei hotărâri determină imposibilitatea analizării, în cadrul căilor de atac, a legalității sau temeiniciei hotărârii, după natura acestor căi de atac, nemotivarea hotărârii echivalând, în fapt, cu o necercetare a fondului pricinii, ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. În consecință, în rejudecarea cauzei, instanța de apel va trebui să stabilească, în soluționarea cererii principale, care sunt actele ce justifică calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, în sensul art. 3 al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv, calitatea reclamantei de moștenitor a foștilor proprietari, S.M. și S.R., conform art. 4 alin. (2) al aceluiași normativ, si, în ipoteza in care, consideră că, în materia restituirii imobilelor ce formează obiectul legii speciale, funcționează norme derogatorii de la regulile de drept comun, sub aspectul probațiunii, să enunțe aceste norme, pentru a se putea exercita controlul judiciar, din perspectiva interpretării si aplicării legii.

În același sens, în soluționarea cererii reconvenționale, instanța de apel va trebui să stabilească care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în cauză, pentru fiecare sumă solicitată, care este semnificația recunoașterii sumelor de către reclamanta-pârâtă, reprezentând contravaloarea reparației capitale amenajare si reparatei acoperiș, si să determine natura juridică a sumelor plătite de pârâtul - reclamant, respectiv cheltuieli necesare si utile, ori cheltuieli voluptuoarii, în acord cu dispozițiile legale incidente si, în baza oricăror probe, ce se vor dovedi utile cauzei. Reținând că analiza primului motiv de recurs invocat în cauză, privind nemotivarea deciziei recurate, determină soluția casării cu trimitere, instanța de apel, în rejudecare, va analiza si celelalte apărări esențiale, formulate de pârâtul – reclamant, în conținutul motivelor de recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul reclamant Ministerul Justiției împotriva deciziei civile nr. 224/A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva deciziei civile nr. 224/A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 martie 2011.