ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2068/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2068/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

426 din 20 martie 2009, Tribunalul București - secția a IV-a civilă a admis

contestația formulată de contestatoarea G.I.R., în contradictoriu cu intimatul

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești; a anulat Ordinul Ministerului

Justiției nr. 595/C din data de 28 februarie 2008, privind dosarul intern nr. 66145/2005;

a dispus restituirea în natură, către reclamantă, a imobilului situat în

Agnita, str. Aurel Vlaicu, județul Sibiu, înscris în Cartea funciară Agnita; a

admis cererea reconvențională formulată de intimatul - reclamant Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești, în contradictoriu cu contestatoarea –

pârâtă, obligând-o să plătească intimatului reclamant suma de 84.516 lei,

reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, reactualizată cu

indicele de inflație, la data plății; a luat act că părțile și-au rezervat

dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.

Pentru a pronunța această

sentință, s-a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, la data de 09 aprilie 2008, contestatoarea G.I.R.

l-a chemat în judecată pe intimatul Ministerul Justiției, formulând contestație

la Ordinul nr. 595/C al Ministerului Justiției, solicitând instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să se dispună anularea Ordinului Ministrul

Justiției nr. 595/C, emis în data de 28 februarie 2008, privind dosarul intern nr.

66145/2005, în legătură cu respingerea cererii de restituire în natură a

imobilului preluat abuziv, conform prevederilor Legii nr. 10/2001; restituirea

în natură a imobilului proprietate personală, situat în Agnita, str. Aurel

Vlaicu, județul Sibiu, înscris în Cartea funciară Agnita.

Pe fond, tribunalul a

constatat că, în mod greșit, s-a respins cererea formulată de reclamantă de a i

se acorda măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură a imobilului

proprietatea sa, care a aparținut autorilor săi, S.M. și S.R.

Tribunalul a

considerat că s-a făcut dovada că petenta G.I.R. este moștenitoarea

adevăraților proprietari. Astfel, imobilul a fost preluat de stat de la S.M.,

căsătorit cu S.R., iar aceștia au avut ca unic fiu pe S.G., decedat în anul

1928, fără a avea descendenți.

La moștenirea lui S.M.

a venit sora acestuia S.S.S., căsătorită M., potrivit certificatului de deces,

emis de Consiliul Local Dumbrăveni, la data de 07 noiembrie 1997.

M.S. a avut doi

copii, M.A.M.N. și M.I.R.

În urma decesului lui

M.M.N., au rămas ca moștenitori M.N. - soție supraviețuitoare și G.I.R.

(născută M.).

În urma decesului

defunctei M.N., la data de 03 august 1998, unică moștenitoare a devenit G.I.R.

(certificat moștenitor din 7 decembrie 2005, emis de Biroul Notarului Public „R.C.”).

S-a făcut astfel

dovada că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, potrivit

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a

constatat că ordinul emis de Ministerul Justiției, ca urmare a soluționării

notificării depuse de petentă, alături de M.Z.M., fratele tatălui său, M.A.M.N.,

decedat la 16 mai 2003, după ce notificarea fusese depusă, nu a fost motivat,

sub temeiul respingerii notificării.

Tribunalul a mai

constatat că, în urma lui M.Z.M., potrivit certificatului de moștenitor din 26

octombrie 2007, emis de Biroul Notarului Public „A.A.R.", întreaga

succesiune a fost culeasă de G.I.R.

Tribunalul a

constatat că, în prezent, în acest imobil, se află sediul Judecătoriei Agnita,

astfel că, potrivit dispozițiilor art. 16 din H.G. nr. 20/2007 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se va restitui

imobilul, cu obligația proprietarei de a-i menține afectațiunea, pe o perioada

cuprinsă între 3 - 5 ani.

La adoptarea soluției

de admitere a cererii reconvenționale, tribunalul a avut în vedere dispozițiile

art. 48 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009.

Împotriva acestei

sentințe, au formulat apel Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești și G.I.R.

Ministerul Justiției

și Libertăților Cetățenești a formulat apel, arătând, în esență, că, în mod

greșit, prima instanță a considerat că reclamanta are calitate de persoană

îndreptățită, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, întrucât aceasta nu a făcut

dovada calității de moștenitor, care se putea face numai prin certificat de

moștenitor sau testament.

G.I.R. a formulat

apel, susținând, în esență, că, greșit, a fost obligată la plata sumei de

84.516 lei, reprezentând cheltuieli - îmbunătățiri aduse imobilului,

reactualizate cu indicele inflației la data plății, întrucât trebuia să rezulte

că aceste îmbunătățiri erau necesare și utile, conform art. 48 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001.

Or, toate aceste

cheltuieli s-au făcut, în 1995 și 2005, pentru reparație capitală (88.088

lei/ron) și acoperiș (6.346 lei/ron), numai acestea erau necesare imobilului și

doar acestea au adus un spor de valoare imobilului. Mai mult, trebuiau

stabilite prin expertiză, iar nu calculate pe baza unor factori.

Prin decizia civilă nr.

224/A din 25 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a admis apelul declarat de

apelanta G.I.R., s-a schimbat, în parte, sentința apelată, s-a admis excepția

dreptului material la acțiune, sub aspectul cheltuielilor efectuate,

respingându-se capetele de cerere privind amenajarea, precum și reparația

acoperișului, indicat la pct. 1 și 4 din centralizatorul de la fila 33 dosar

fond, ca prescrise și s-a respins cererea reconvențională, sub aspectul

celorlalte cheltuieli, enumerate la pct. 2, 3, 5 și 6 din cererea

reconvențională, ca nefondate.

Prin aceeași decizie,

a fost respins, ca nefondat, apelul exercitat de apelantul Ministerul Justiției

și Libertăților Cetățenești.

Cu privire la apelul

formulat de G.I.R., Curtea a expus următoarele argumente:

Prin apelul formulat,

G.I.R. a criticat admiterea cererii reconvenționale în totalitate, susținând,

în esență, că suma a fost acordată fără probatorii convingătoare, iar simpla

existență a facturilor nu impunea aceasta.

De altfel, și la

fond, au fost contestate anumite sume, cu ocazia dezbaterilor (fila 164 verso

dosar fond - încheiere de dezbateri).

Or, sub acest aspect,

apelul este întemeiat.

Analizând actele

dosarului, s-a reținut că, pentru anumite sume, operează prescripția, (punctele

1 și 4 din centralizatorul aflat la fila 33 din dosarul de fond),, fiind

depășiți cei trei ani prevăzuți de Decretul nr. 167/1958, iar o discuție s-ar

putea face numai pentru că apelanta a fost de acord, chiar în apel, cu plata

sumei de 8.088 lei/ron, făcută în 1995, pentru reparație capitală sau cea de

6.346 lei/ron, făcută în 2005, privind reparația acoperișului.

Celelalte cheltuieli

nu s-au stabilit că erau utile și necesare imobilului, ci, în lipsă de dovezi,

au fost cheltuieli „voluptorii”.

Împotriva deciziei

civile nr. 224/A din 25 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a formulat recurs

pârâtul-reclamant Ministerul Justiției, solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, respingerea apelului

reclamantei și admiterea apelului formulat de Ministerul Justiției, în sensul

modificării sentinței civile nr. 426 din 20 martie 2009 a Tribunalului București, prin respingerea cererii reclamantei, ca neîntemeiată.

Recurentul a

considerat că, în cauză, sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., texte, potrivit cărora se poate cere modificarea

unei hotărâri, în situația în care aceasta nu cuprinde motivele pe care se

sprijină și atunci când a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

I. Prin motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut că

instanța de apel nu enumeră care sunt temeiurile de drept și de fapt, pentru

care a reținut că soluția instanței de fond este corectă.

Totodată, instanța de

apel nu a reținut niciun argument, pentru care a respins apărările Ministerului

Justiției, privind intervenția, în cauză, a prescripției extinctive, în ceea ce

privește pretențiile exprimate pe calea cererii reconvenționale.

Astfel, Curtea de

Apel București s-a limitat în a reține că, pentru a dovedi calitatea de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001,

„certificatul de moștenitor sau testamentul nu sunt imperativ cerute” de acest

act normativ, precum și că, „sub aspectul dovezilor, legea permite și alte

probe, cum a făcut și contestatoarea”, fără a indica temeiul cuprins în Legea nr.

10/2001 sau în alt act normativ, care ar permite dovedirea calității de

persoană îndreptățită prin alte probe, care sunt aceste „alte probe” permise de

Legea nr. 10/2001 și care au fost, în concret, probele făcute de contestatoare

în speță.

Or, deși, potrivit art.

295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii

de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță, Curtea de Apel București nu a reținut niciun argument, în drept sau

în fapt, pentru care soluția primei instanțe este corectă, prin prisma

criticilor formulate de Ministerul Justiției, prin motivele de apel.

În ceea ce privește

respingerea, ca prescrise, în parte, a pretențiilor formulate de Ministerul

Justiției, având ca obiect îmbunătățirile aduse imobilului în litigiu, s-a

arătat că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția

începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a

cere executarea silită, moment care coincide cu cel al obligării la restituirea

în natură a imobilului.

Aceste apărări,

consemnate în încheierea de ședință din 11 martie 2010, au fost înlăturate,

fără niciun argument, Curtea de Apel București reținând că „au fost depășiți

cei trei ani prevăzuți de Decretul nr. 167/1958”, fără să analizeze care este

momentul la care a început să curg termenul de prescripție.

Or, potrivit art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., printre elementele pe care trebuie să le

cuprindă orice hotărâre judecătorească, se află motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, precum și cele, pentru care s-au

înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii

constituie o garanție pentru părțile din proces și singurul mijloc prin care se

dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

II. Cu referire la

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a

considerat că, în mod greșit, instanța fondului și instanța de apel au reținut

că, în cauză, contestatoarea a făcut dovada calității de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001.

În acest sens, art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește, în mod expres, că, de prevederile

prezentei legi, beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanele fizice îndreptățite, iar dovada calității de moștenitor, legal sau

testamentar, nu se poate face decât prin certificat de moștenitor, respectiv

testament.

În ceea ce privește

prescripția extinctivă, nu s-ar putea afirma că, în speță, dreptul la acțiune

curge de la data efectuării lucrărilor de îmbunătățire, întrucât există

identitate între partea care a efectuat lucrările și partea care le folosește,

ajungându-se astfel la situația în care prescripția ar opera împotriva

aceleiași părți, căreia îi și profită, întrucât Ministerul Justiției a efectuat

respectivele lucrări, în calitate de titular al dreptului de administrare al

terenului, și în virtutea obligației legale de a gestiona bugetul instanțelor

de judecată, astfel încât nu se putea îndrepta împotriva instanței de judecată,

pentru care au fost făcute investițiile, câtă vreme activitatea acesteia din

urmă este finanțată, tot din bugetul gestionat de Ministerul Justiției.

Pentru aceste motive,

dreptul de a cere restituirea acestor cheltuieli se naște de la data la care

Ministerul Justiției este obligat la restituirea în natură a imobilului, acesta

fiind momentul de la care partea, care a efectuat lucrările de îmbunătățire, nu

se mai bucură de acestea.

În plus, pretențiile

în valoare de 6345,94 RON, privind cheltuielile cu reparația acoperișului

Judecătoriei Agnita, efectuate în anul 2005 (poziția 4 din centralizator), au

fost respinse, ca prescrise, deși contravaloarea acestei reparații a fost

plătită prin ordinul de plată, emis la data de 20 decembrie 2005, iar cererea

reconvențională a fost înregistrată la dosarul cauzei, în data de 19 iunie 2008,

astfel încât, chiar acceptând teza instanței de apel, că, în cauză, operează

prescripția extinctivă, restituirea acestor cheltuieli a fost cerută în

termenul de prescripție.

În același sens, s-a

arătat că, pentru a respinge, ca nefondate, pretențiile privind celelalte

cheltuieli, instanța de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada că erau utile și

necesare imobilului, „ci, în lipsă de dovezi, au fost cheltuieli voluptorii”.

Or, față de natura și

scopul acestor cheltuieli, rezultă, fără dubiu, că nu pot avea caracterul unor

cheltuieli voluptorii sau de agrement, despre care vorbește art. 1346 C. civ.,

și care au ca scop înfrumusețarea lucrului, întrucât au reprezentat cheltuieli

pe care Ministerul Justiției le-a efectuat în vederea satisfacerii unui interes

general, respectiv funcționarea corespunzătoare a instanței, în temeiul unor

acte normative.

Întrucât, în perioada

exercitării dreptului de administrare, Ministerul Justiției a efectuat aceste

lucrări de îmbunătățiri și construcții necesare și utile unei normale folosințe

a imobilului cu destinație de instituție publică, respectiv instanță

judecătorească, în situația în care se va dispune restituirea bunului,

autoritatea care a avut imobilul în administrare dobândește un drept de creanță

împotriva proprietarului acelui bun, bun a cărui valoare a crescut, ca urmare a

lucrărilor necesare și utile efectuate.

Intimata G.I.R. a

depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte apreciază că

recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

În conformitate cu art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce reglementează conținutul obligatoriu al

hotărârilor judecătorești, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților.

Înalta Curte

apreciază, însă, că trebuie realizată o distincție între motivarea sumară a

unei hotărâri, motivarea contradictorie și absența oricărei motivări, aceste

specii ale nemotivării putând determina consecințe juridice diferite.

În acest punct,

trebuie reamintit că motivarea hotărârii reprezintă o garanție procesuală a

procesului echitabil, reglementat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Astfel, instanța de

contencios european a statuat, într-o jurisprudență constantă, că dreptul la un

proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta

observațiile pertinente pentru cauza lor, iar acest drept nu poate fi

considerat efectiv, concret, decât dacă aceste observații sunt, în mod real,

ascultate, adică, în mod corect, examinate de către instanța sesizată.

În acest sens, deși art.

6 par. 1 din Convenție nu cere instanțelor să dea un răspuns detaliat fiecărui

argument faptic, instanța are obligația de a proceda la un examen efectiv al

mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă esențiale ale părților, cel

puțin pentru a le aprecia pertinența (a se vedea în acest sens, cauza Albină

contra României, hotărârea din 28 aprilie  2005; cauza Dima contra României,

hotărârea din 16 noiembrie 2006).

Procedând la

examinarea particulară a cauzei dedusă judecății, Înalta Curte constată că

argumentele instanței de apel, pentru a pronunța decizia civilă nr. 224/A din 25

martie 2010, s-au rezumat la următoarele:

„Conform actelor

depuse la dosar, corect și bine argumentat de prima instanță a reținut că

numita G.I.R. are calitate de persoană îndreptățită, în accepțiunea Legii nr. 10/2001,

de a cere restituirea imobilului.

Trimiterea că

singurele probe (și mijloace de probe ce trebuiau depuse la dosar) ar fi fost

numai certificatul de moștenitor sau testamentul nu sunt imperativ cerute de

Legea nr. 10/2001 (care este o lege de reparațiune, iar sub aspectul dovezilor,

legea permite și alte probe cum a făcut și contestatoarea) de a face această

dovadă. Nu se mai reține posibilitățile și modalitățile probatorii, Curtea

reținând corect că G.I.R. este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001

(cu modificările și completările ulterioare) și, ca atare, sub acest aspect

soluția de admitere a contestației împotriva Ordinului Ministerului Justiției

și Libertăților Cetățenești nr. 595/C din 28 februarie 2008 este corectă”.

Or, în opinia Înaltei

Curți, această motivare generică, care nu expune propriile argumente si

temeiurile de drept pe care se sprijină, si nici nu enunță care sunt rațiunile

concrete, în virtutea cărora motivarea instanței de fond este însușită de

instanța de apel, nu respectă dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., și nici pe cele ale art. 6 par. 1 din Convenție, determinând o afectare a

procesului echitabil, o vătămare procesuală, ce nu poate fi înlăturată altfel

decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecarea

apelului.

Mai mult, în ceea ce

privește soluționarea apelului, sub aspectul cererii reconvenționale, se poate

constata că, deși însăși instanța de apel consideră că, în cauză, „o discuție

s-ar putea face, numai pentru că apelanta a fost de acord, chiar în apel, cu

plata sumei de 8.088 lei/ron, făcută în 1995, pentru reparație capitală sau cea

de 6.346 lei/ron, făcută în 2005, privind reparația acoperișului”, această

analiză nu mai este realizată, ceea ce nu poate echivala cu analiza tuturor

mijloacelor de apărare ale părților.

În acest context,

instanța de recurs este de acord cu susținerile recurentului, conform cărora

nemotivarea unei hotărâri determină imposibilitatea analizării, în cadrul

căilor de atac, a legalității sau temeiniciei hotărârii, după natura acestor

căi de atac, nemotivarea hotărârii echivalând, în fapt, cu o necercetare a

fondului pricinii, ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

În consecință, în

rejudecarea cauzei, instanța de apel va trebui să stabilească, în soluționarea

cererii principale, care sunt actele ce justifică calitatea de persoană

îndreptățită a reclamantei, în sensul art. 3 al Legii nr. 10/2001 republicată,

respectiv, calitatea reclamantei de moștenitor a foștilor proprietari, S.M. și S.R.,

conform art. 4 alin. (2) al aceluiași normativ, si, în ipoteza in care,

consideră că, în materia restituirii imobilelor ce formează obiectul legii

speciale, funcționează norme derogatorii de la regulile de drept comun, sub

aspectul probațiunii, să enunțe aceste norme, pentru a se putea exercita

controlul judiciar, din perspectiva interpretării si aplicării legii.

În același sens, în

soluționarea cererii reconvenționale, instanța de apel va trebui să stabilească

care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție

extinctivă în cauză, pentru fiecare sumă solicitată, care este semnificația

recunoașterii sumelor de către reclamanta-pârâtă, reprezentând contravaloarea

reparației capitale amenajare si reparatei acoperiș, si să determine natura

juridică a sumelor plătite de pârâtul - reclamant, respectiv cheltuieli necesare

si utile, ori cheltuieli voluptuoarii, în acord cu dispozițiile legale

incidente si, în baza oricăror probe, ce se vor dovedi utile cauzei.

Reținând că analiza

primului motiv de recurs invocat în cauză, privind nemotivarea deciziei

recurate, determină soluția casării cu trimitere, instanța de apel, în

rejudecare, va analiza si celelalte apărări esențiale, formulate de pârâtul –

reclamant, în conținutul motivelor de recurs.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va

admite recursul declarat de pârâtul reclamant Ministerul Justiției împotriva

deciziei civile nr. 224/A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; va casa decizia recurată

și va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva deciziei civile nr. 224/A

din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 martie 2011.