ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2219/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 258 din 24 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 3884/117/2006, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC N.D.C. SRL. A fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul L.A.T. în contradictoriu cu pârâta SC N.D.C. SRL ca fiind înaintată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul L.A.T. în contradictoriu cu pârâții Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj și Autoritatea de Sănătate Publică a Județului Cluj ca neîntemeiată în privința capetelor de cerere având ca obiect obligarea la despăgubiri materiale și morale, și ca inadmisibilă în privința celorlalte capete de cerere.

Totodată a fost obligat reclamantul să plătească în favoarea pârâtei SC N.D.C. SRL cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 3.000 lei. A fost respinsă cererea formulată de pârâtul Spitalul Clinic de Urgență Cluj, având ca obiect obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că reclamantul L.A.T.

a investit instanța cu soluționarea următoarelor capete de cerere: - să constate că reclamantul a dobândit în timpul operațiunilor de hemodializă la care a fost supus, în perioada noiembrie 2004-iunie 2005, virusul hepatic B (HVB), precum și virusul hepatic C (HVC), fapt care a dus la stabilirea diagnosticului de hepatită cronică; să stabilească faptul că reclamantul a fost infectat nosocomial cu hepatita C; - să constate că față de pârâta de rândul 1 sunt întrunite condițiile răspunderii civile prin nerespectarea obligației de securitate în infectarea reclamantului cu virusul hepatic B, în perioada noiembrie 2004-ianuarie 2005, în cursul tratamentului de hemodializă, prin nesterilizarea sau sterilizarea insuficientă a aparatului de hemodializă, să constate că față de pârâta de rândul II sunt întrunite condițiile răspunderii civile prin nerespectarea obligației de securitate în infectarea reclamantului cu virusul hepatic C, în perioada iunie-iulie 2005, în cursul tratamentului de hemodializă, prin nesterilizarea sau sterilizarea insuficientă a aparatului de hemodializă; - să stabilească atragerea răspunderii civile obiective față de pârâta de rândul I și pârâta de rândul II prin nerespectarea obligației de securitate în infectarea reclamantului cu virusul hepatic B și cu virusul hepatic C, în cursul tratamentului de hemodializă;

- să oblige pârâta de rândul 1 la repararea prejudiciului cauzat reclamantului în cuantum de 6.720 lei daune materiale rezultate din tratamentul hepatitei de tip B și a sumei de 350.000.000 lei cu titlu de daune morale constând în pretium doloris și în pierderea șansei de a beneficia de un transplant de rinichi; - să oblige pârâta de rândul II la repararea prejudiciului cauzat reclamantului, în cuantum de 6.720 RON daune materiale rezultate din tratamentul hepatitei de tip C și a sumei de 525.000.000 RON cu titlu de daune morale constând în pretium doloris și în pierderea șansei de a beneficia de un transplant de rinichi, să constate culpa pârâtei de rând III în nerespectarea obligației de supraveghere a îndeplinirii condițiilor de curățenie și de sterilizare din interiorul unităților spitalicești parate sub rândul I și II; - să oblige pârâta de rândul III la plata, în temeiul răspunderii civile delictuale, la repararea unui prejudiciu moral cauzat reclamantului în sumă de 10.000 RON.

Din modul de formulare a cererilor rezultă că singurele cereri admisibile sunt cele având ca obiect obligarea celor două pârâte la plata despăgubirilor materiale și morale în temeiul răspunderii civile delictuale. Capetele de cerere având ca obiect constatarea unor stări de fapt sunt inadmisibile prin prisma dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. Față de cele expuse s-a verificat îndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale, instituție reglementată de art. 998-999 C. civ., respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și raportul de cauzalitate. Astfel, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., afirmând că a suferit o infecție nosocomială în perioada procedurilor de hemodializă și că aceasta ar constitui premisa atragerii răspunderii civile obiective.

Tribunalul a apreciat că, raportat la datele speței, în realitate, se invocă existența răspunderii civile delictuale subiective, răspundere întemeiată pe ideea de culpă. 1. Fapta ilicită în cauză ar consta, potrivit susținerilor reclamantului, în sterilizarea insuficientă a aparatului de hemodializă.

Tribunalul a reținut că raportul de expertiză a stabilit că reclamantul s-a infectat cu virusurile celor două forme de hepatită în perioada 01 octombrie 2004-01 ianuarie 2005. Această perioadă concordă cu rezultatele explorărilor de laborator efectuate anterior datei de 01 octombrie 2004 și care nu evidențiază prezenta virusurilor hepatice, iar perioada 01 octombrie 2004-01 ianuarie 2005 corespunde perioadei de incubație a virusului hepatitei B. Apariția reacțiilor pozitive pentru virusului hepatitei C numai în luna aprilie 2005 se datorează perioadei de incubație mai lungi necesară pentru apariția infecției cu virusului hepatitei C. Expertiza a stabilit de asemenea că nu există elemente științifice pentru a se considera că infectarea cu cele două virusuri s-a produs în mod cert în momente diferite ale intervalului menționat.

În același timp, rezultatele negative pentru infecția cu virusurile hepatitei B și C la soția reclamantului exclud posibilitatea infectării pe cale sexuală intrafamilială a reclamantului. Referitor la aparatele de dializă s-a stabilit că, în ipoteza în care dializa a fost realizată cu aparatele de hemodializă Gambro AK 90 S, AK 95, AK Ultra, AKA 200, aceste aparate necesită pentru punerea în funcțiune efectuarea unor timpi de dezinfecție obligatorii, care nu pot fi evitați în nici un mod. Neefectuarea dezinfecției aparatului conform protocolului face imposibilă punerea sa în funcțiune. Pe de altă parte, urmarea procedurii obligatorii exclude posibilitatea infectării cu virusurile hepatice. Potrivit raportului întocmit la Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București., Comisia desemnată a arătat că, în lipsa altor acte medicale față de expertiza anterioară, se mențin concluziile primei expertize.

Părțile nu au formulat obiecțiuni după comunicarea raportului de nouă expertiză. Având în vedere faptul că, potrivit concluziilor raportului de expertiză, infectarea reclamantului cu virusurile hepatitei B și C a avut-o în perioada 01 octombrie 2004-01 ianuarie 2005, se constată că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC N.D.C. SRL. Constatarea se impune deoarece în perioada anterior menționată tratamentul de hemodializă la care a fost supus reclamantul s-a desfășurat la Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj. Așa cum rezultă chiar din petitele acțiunii, reclamantul a solicitat instanței să constate că față de pârâta SC N.D.C.

SRL sunt întrunite condițiile răspunderii civile prin nerespectarea obligației de securitate în infectarea reclamantului cu virusul hepatic C, în perioada iunie – iulie 2005. Raportat la cele ce preced, față de această pârâtă acțiunea a fost respinsă, ca fiind înaintată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Cu ocazia cercetării la fața locului specialiștii prezenți au arătat că programul de dezinfecție al aparatului de hemodializă se poate scurta, dar nu se poate anula, însă și în primul caz se parcurg toate etapele obligatorii. S-a precizat de asemenea că, până la finalizarea acestei proceduri, nu poate fi conectat un alt pacient deoarece aparatul semnalizează. Timpul minim de dezinfectare este prevăzut în cartea tehnică a aparatului, în funcție de tipul acestuia.

Acest timp minim nu poate fi scurtat. În prezența tuturor părților, unul dintre specialiștii neutri a prezentat în concret modul în care sunt activate funcțiile aparatului de hemodializă. În urma administrării tuturor probelor în cauză s-a reținut că nu s-a dovedit faptul că infectarea reclamantului cu virusul hepatic B și C ar fi avut în loc în timpul procedurilor de hemodializă. În consecință, nu este îndeplinită condiția săvârșirii unei fapte ilicite de către pârâtul Spitalul Clinic de Urgență Cluj. 2. Prejudiciul material pretins de către reclamant este în sumă de câte 6.720 RON față de ambii pârâți – Spitalul Clinic de Urgență Cluj și Autoritatea de Sănătate Publică a Județului Cluj, dar s-a constatat că nu s-a făcut dovada existenței acestor prejudicii în patrimoniul reclamantului.

Pe de o parte, este de necontestat faptul că reclamantul a efectuat o serie de cheltuieli pentru tratamentul presupus de infectarea sa cu virusul hepatic de tip B și C, dar în cauză nu s-a făcut, în concret, dovada acestor cheltuieli. Referitor la prejudiciul moral în sumă de 525.000.000 RON și 350.000.000 RON, s-a constatat că acesta a fost pretins față de susținerea reclamantului în sensul că a pierdut șansa de a beneficia de un transplant de rinichi și pe noțiunea de pretium doloris. Tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada faptului că reclamantul ar fi înscris pe o listă de așteptări în vederea efectuării transplantului, așa cum a afirmat, iar pe de altă parte, nu s-a depus la dosarul cauzei nici un act medical din care să rezulte imposibilitatea acestei operațiuni.

În altă ordine de idei, condiția existenței prejudiciului trebuia să fie îndeplinită alături de existența faptei ilicite, care nu s-a dovedit, așa cum rezultă din cele ce preced. 3. Constatarea anterioară se impune și față de celelalte două condiții ale răspunderii civile delictuale și anume culpa și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Față de considerentele expuse în privința faptei ilicite, Tribunalul apreciază că nu sunt îndeplinite cele două condiții enunțate. Pentru considerentele arătate și având în vedere dispozițiile art. 998-999 C. civ. și ale art. 111 C. proc. civ., tribunalul a constatat că acțiunea formulată de reclamantul L.A.T.

în contradictoriu cu pârâții Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj și Autoritatea de Sănătate Publică a Județului Cluj, este neîntemeiată în privința capetelor de cerere având ca obiect obligarea la despăgubiri materiale și morale, și inadmisibilă în privința celorlalte capete de cerere, și a fost astfel respinsă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul L.A.T. solicitând admiterea acestuia cu modificarea în totalitate a hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii. Prin decizia nr. 83/A din 4 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a fost respins ca nefondat apelul reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a rețiunut următoarele: Începând cu luna mai 2005, apelantul a efectuat tratamentul cu hemodializă în cadrul unității operatorului medical privat N., iar în iunie 2005 a fost depistat pozitiv la testul virusului hepatitei C. Posibilitatea infectării cu VHC în intervalul mai 2005 (data preluării de către N. a Centrului de Dializă Ambulatorie din cadrul Spitalului de urgență) - iunie 2005 este cât se poate de obiectivă, dat fiind că perioada de incubație a virusului VHC este de 14 - 180 zile. Sub acest aspect, din moment ce intimata N. a eșuat în a proba că reclamantul a contactat virusul hepatic C anterior datei de 11 mai 2005, consideră că această unitate de tratament este responsabilă, având așadar calitate procesuală pasivă.

Mai mult, buletinul de analize aflat la dosarul cauze în vol. I, fila 204 a apărut la un an după introducerea cererii de chemare în judecată, fiind o probă preconstituită pro causa. Deși a solicitat contra-proba - în speță dovada efectuării în realitate a acelui serviciu de către laboratorul de analize S.R., proba a fost respinsă în mod nejustificat.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N. a Centrului de Dializă Ambulatorie din cadrul Spitalului de urgență, curtea a reținut că acest motiv de apel nu este fondat deoarece conform raportului întocmit de Institutul de medicină legală Cluj-Napoca (fila 56-58, 62 vol. III dosar fond), infectarea cu virusul hepatic B si C a avut loc în perioada 01 octombrie 2004-01 ianuarie 2005. Referitor la greșita respingere a capetelor sale de cerere, instanța de apel a reținut că așa cum reiese și din structura logică a acțiunii, petitele 1-5 și 8 nu au fost intenționate ca petite autonome din punct de vedere juridic. A solicitat constatarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale nicidecum pentru a obține o hotărâre judecătorească în sensul constatării întrunirii lor, ci pentru a intui petitele propriu-zise de angajare a răspunderii intimatelor și de obligare a lor la plata de daune-interese.

Nici acest motiv de apel nu a putut fi primit, deoarece dacă nu s-a intenționat constituirea ca petite autonome, ci doar ca explicații ale petitelor propriu zise, atunci cu atât mai mult trebuiau respinse, dar în condițiile în care din modul de redactare al acțiunii și din topica petitelor rezultă că acestea au fost formulate în acest fel intenționat, ca petite, atunci instanța trebuia să se pronunțe asupra acestora iar soluția nu putea fi decât acea a respingerii ca inadmisibile a cererilor având ca obiect constatarea unor stări de fapt, prin prisma dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. În ce privește fapta ilicită pe care o reproșează unităților medicale intimate, s-a arătat că aceasta este reprezentată de sfidarea obligației de securitate ce revine unității spitalicești tradusă prin sterilizarea insuficientă sau defectuoasă a aparaturii de hemodializă.

Astfel, atât în cadrul Spitalului județean, cât și în cadrul N. exista o practică infamă a întreruperii programului automat de curățare și dezinfectare chimică a aparaturii de hemodializă înainte ca acest program să-și finalizeze cursul. Această practică era determinată de numărul mare de pacienți supuși tratamentului prin dializă. Având în vedere că o procedura completă presetată de programul de sterilizare automată a aparatului de dializă durează aproximativ o oră, este evident că o metodă de asepsie abreviată la aproximativ 15 minute nu va putea asigura aceeași garanție de sterilitate. În concluzie, procedurile scurte de curățare și dezinfectare a aparaturii de hernodializă sunt destinate situațiilor excepționale, neputând asigura suprimarea tuturor agenților patogeni.

Prima instanță a reținut însă în mod ușuratic că urmarea protocolului obligatoriu și abreviat de sterilizare - procedură destinată de altfel situațiilor excepționale - exclude posibilitatea infectării cu virusurile hepatic. Dacă o astfel de concluzie este acceptabilă, dincolo de lipsa unei motivări sau justificări a ei de către prima instanță, care este rolul procedurilor normale de sterilizare. În plus, datorită supraaglomerării aparaturii, exista o frecvență ridicată a infecțiilor nosocomiale în rândul pacienților hemodializați. În mod inexplicabil, deși virusul VHC este incurabil, din analiza comparativă a răspunsurilor la interogatoriile luate intimatelor de rând 1 și 2 se poate observa că numărul de bolnavi ce apăreau în evidențele Spitalului județean ca infectați cu VHC nu se regăsește în evidențele N., deși aceasta din urmă a preluat toți pacienții Spitalului județean.

Prin nesterilizarea ori sterilizarea insuficientă a aparaturii de hemodializă, unitățile spitalicești intimate și-au nesocotit obligațiile impuse de legislația în vigoare la nivelul anului 2005 - anul în care apelantul a fost infectat pe cale nosocomială cu virușii VHB și VHC. Susținerile apelantului cu privire la fapta culpabilă constând în sterilizarea insuficientă sau defectuoasă a aparaturii de hemodializă nu a fost dovedită, prin urmare referirile la programul de dializă sau infecția altor pacienți este nerelevant. Prin urmare, curtea a reținut că și dacă aparatul este resetat după procedura descrisă de reclamant, la punerea sa în funcțiune acesta va relua procedura de dezinfecție. Apoi o procedură de dezinfecție chiar abreviată, fiind din categoria procedurilor obligatorii, exclude posibilitatea infecției, potrivit raportului de expertiză indicat mai sus.

Apelantul arată că obținerea stării de sterilitate și menținerea ei până în momentul utilizării aparatului medical reprezintă o obligație de rezultat, neîndeplinirea acestei obligații atrăgând automat răspunderea unității spitalicești, operând în acest caz o prezumție legală de culpă. Curtea a constatat că în prezent O.M.S. nr. 994/2004 a fost abrogat prin O.M.S. nr. 916/2006, dar că la epoca presupusei infecții acesta a fost în vigoare, însă apelantul a reprodus incomplet textul O.M.S. nr. 994/2004 și prin urmare pentru înțelegerea finalității dorite de acest act normativ trebuie menționat și aliniatul ultim al Anexei I din O.M.S. nr. 994/2004 care prevede că „Fiecare caz de infecție nosocomiala trebuie dovedit că se datorează spitalizării sau îngrijirilor medico-sanitare ambulatorii în unități sanitare.“ Cu privire la efectuarea unei noi cercetări la fața locului, critică ce s-a constituit și în cerere în probațiune în fața instanței de apel.

Curtea, a respins cererea în probațiune privind cercetarea la fața locului, dat fiind faptul că elementele nou invocate nu au acest caracter, de element nou, datorită faptului că din probele administrate în prima instanță, respectiv cărțile tehnice ale aparatelor depuse la dosar, a rezultat că partea avea deja anterior administrării acestei probe cu cercetarea la fața locului informațiile despre care susține că le-a aflat abia ulterior cercetării, prin urmare putea să solicite efectuarea oricărei operațiuni în timpul primei deplasări la fața locului dacă avea convingerea că aceasta este utilă în cauză. Cât timp nu a solicitat aceasta deși avea toate informațiile rezultă că nu era convins de utilitatea acelei operațiuni la acel moment și prin urmare proba nu este util a fi repetată în prezent.

Cu privire la proba testimonială curtea a reținut la termenul din data de 22 octombrie 2010 (fila 105 dosar apel) că reclamantul dorește doar să dovedească faptul că mai există și alte persoane care efectuează dializa sunt infectate cu hepatita B și C și că aceste persoane pacienți ai intimatelor, dar aceste aspecte pot fi dovedite cu acte medicale din care să rezulte că aceștia au efectuat dializa în cadrul unităților intimatelor și au fost infectați cu hepatita B și C în perioada efectuării dializei, motiv pentru care respinge această probă.

Cu privire la respingerea de către instanța fondului a obiecțiunilor ridicate la raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauza, având în vedere că nu s-a indicat viciul suferit prin modul de efectuare al expertizei sau modul de administrare a probei la instanța de fond, s-a dispus efectuarea doar unei expertize medico-legale din ale cărei concluzii rezultă că în lipsa unor documente medicale din perioada de referință nu se poate răspunde obiectivului reclamantului. Ca o concluzie, s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada faptului pozitiv, al infectării cu virusul hepatitei B și C în cadrul procedurii de dializă, și de asemenea nu a exclus toate celelalte posibilități de transmitere indicate în avizul sus-arătat (fila 178 dosar apel), pentru a se putea prezuma că doar în cadrul procedurii de dializă s-ar fi putut transmite infecția.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a formulat recurs reclamantul L.A.T., solicitând admiterea recursului, și pe cale de consecință, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și a acțiunii introductive; În susținerea motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii. A considerat că principiile răspunderii medicale, insuficient conturate în practica judecătorească română, nu au fost corect abordate de instanțele de fond și apel. Astfel, actul medical la care a fost supus recurentul a fost fără îndoială unul defectuos. Aparatura medicală, deși era înzestrată tehnic să excludă posibilitatea infecțiilor nosocomiale, nu era suficient sterilizată datorită celor care o operau.

Cu cât programul de sterilizare era prescurtat, cu atât puteau fi preluați mai mulți pacienți; dat fiind că pentru fiecare pacient tratat centrul de dializă primea sume considerabile din fondurile C.A.S., acest interes prevala în fața garanției de securitate a actului medical. A arătat că, instanța de apel a nesocotit, în ceea ce privește aplicarea corectă a legii, următoarele acte normative: Legea nr. 270/2003 a spitalelor, Legea drepturilor pacientului nr. 46 din 21 ianuarie 2003, Ordinul M.S. nr. 386 din 7 aprilie 2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003, Ordinul M.S. nr. 994 din 10 august 2004 privind aprobarea Normelor de supraveghere și control al infecțiilor nosocomiale în unitățile sanitare, Ordinul M.S.

nr. 1718 din 23 decembrie 2004 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a unităților de dializă publice și private. Cu privire la mersul procedurii de judecată până în prezent, a arătat că deși statistic și potrivit cunoștințelor generale, infectarea cu viruși hepatici prin dializă are o probabilitate ridicată, sistemul legal și judiciar român neagă orice posibilitate practică a victimei de a obține reparații nebeneficiind astfel de garanțiile implicate de art. 2 din C.E.D.O. Recurentul a arătat că în cursul judecății în fond a contestat veridicitatea buletinului de analize prezentat de intimate, potrivit căruia la data preluării activității de dializă de către intimata de rând 2 reclamantul era deja infectat.

Deși există indicii serioase că acel act a fost contrafăcut (a apărut la un an după începerea judecății), instanțele nu au găsit de cuviință să-l pună la îndoială. În optica instanțelor de fond și apel pentru a angaja răspunderea unităților spitalicești intimate, reclamantul ar trebui să dovedească fapte negative - că nu a contactat virusul pe altă cale - și aspecte imposibile în stadiul actual al tehnicii - momentul exact al infectării și condițiile de infectare. Altfel spus, prin atitudinea sa, instanța de apel sfidează dreptul la viață și sănătate al reclamantului și nu îi pune la dispoziție susținerea jurisdicțională acolo unde legea și știința sunt depășite. În unitățile de dializă în care recurentul a urmat acest tratament frecvența infecțiilor cu viruși hepatici era extrem de ridicat.

Prezenta acțiune a fost introdusă pentru a face publică această problemă, pentru conștientizarea actului medical defectuos și pentru a atrage răspunderea unităților medicale implicate. Din păcate presiunile făcute asupra celorlalți pacienți infectați, dependenți de tratamentul oferit de intimate, i-a determinat să renunțe la orice mijloc de acțiune. O parte din aceștia au fost propuși ca martori, însă instanțele de fond nu au admis această probă. Întreg probatoriul administrat a fost de altfel vag. Solidaritatea medicală a determinat specialiștii ce au întocmit rapoarte de expertiză în cauză să ofere răspunsuri ambigue, care au evitat să afirme evidentul: virușii hepatici se transmit preponderent prin contactul cu sânge infectat.

Instanța de apel, în reprezentarea forței jurisdicționale, era datoare să afirme și să concretizeze dreptul reclamantului de a obține compensații atunci când, de pe urma unui act medical defectuos, i-a fost compromisă în mod ireversibil sănătatea și nu trebuia să aplice dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. sau ale O.M.S. nr. 994/2004 în mod steril. Instanța era datoare să observe că, în linia de gândire pe care a urmat-o, niciun pacient infectat cu VHC pe cale nosocomială nu va putea vreodată să atragă răspunderea unității spitalicești responsabile. Era datoare să aducă garanții acolo unde legea și nivelul științei nu o face, întrucât respectul vieții și sănătății individului sunt principii mai presus de lege.

Toate indiciile sunt în sensul infectării reclamantului pe cale nosocomială și, cu toate acestea, instanța de apel refuză să atragă răspunderea unităților medicale intimate în lipsa unor probe directe, care sunt imposibil de furnizat. Justiția trebuie să intervină și acolo unde știința este insuficientă. Refuzul instanței de judecată de a atrage răspunderea juridică în lipsa unei probe directe este o denegare de dreptate, cât timp proba directă este imposibilă. Recursul este nul, pentru considerentele la care ne vom referi în continuare: Conform art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.

Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la hotărârea atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ. În speță, nu s-au formulat critici care să facă posibilă încadrarea în acest text de lege. Dezvoltarea criticilor formulate de recurent vizează modul în care instanța de apel a făcut aprecierea probelor cu privire la nereținerea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru nerespectarea obligației de securitate și infectarea sa cu virusurile hapatice B și C, în cursul tratamentului de hemodializă, în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ., precum și nemulțumiri cu caracter personal față de sistemul medical din țară.

O atare critică nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Pe de altă parte, motivul de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Față de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat reclamantul L.A.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul L.A.T. împotriva deciziei nr. 83/A din 4 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2012.