ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2219/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2219/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

258 din 24 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 3884/117/2006,

a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC N.D.C. SRL.

A fost respinsă

acțiunea civilă formulată de reclamantul L.A.T. în contradictoriu cu pârâta SC N.D.C.

SRL ca fiind înaintată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă

acțiunea civilă formulată de reclamantul L.A.T. în contradictoriu cu pârâții Spitalul

Clinic Județean de Urgență Cluj și Autoritatea de Sănătate Publică a Județului Cluj

ca neîntemeiată în privința capetelor de cerere având ca obiect obligarea la

despăgubiri materiale și morale, și ca inadmisibilă în privința celorlalte

capete de cerere.

Totodată a fost

obligat reclamantul să plătească în favoarea pârâtei SC N.D.C. SRL cheltuieli

de judecată parțiale în sumă de 3.000 lei.

A fost respinsă

cererea formulată de pârâtul Spitalul Clinic de Urgență Cluj, având ca obiect

obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție tribunalul a reținut că reclamantul L.A.T. a investit instanța

cu soluționarea următoarelor capete de cerere:

- să constate că

reclamantul a dobândit în timpul operațiunilor de hemodializă la care a fost

supus, în perioada noiembrie 2004-iunie 2005, virusul hepatic B (HVB), precum și

virusul hepatic C (HVC), fapt care a dus la stabilirea diagnosticului de

hepatită cronică; să stabilească faptul că reclamantul a fost infectat

nosocomial cu hepatita C;

- să constate că față

de pârâta de rândul 1 sunt întrunite condițiile răspunderii civile prin

nerespectarea obligației de securitate în infectarea reclamantului cu virusul

hepatic B, în perioada noiembrie 2004-ianuarie 2005, în cursul tratamentului de

hemodializă, prin nesterilizarea sau sterilizarea insuficientă a aparatului de

hemodializă, să constate că față de pârâta de rândul II sunt întrunite

condițiile răspunderii civile prin nerespectarea obligației de securitate în

infectarea reclamantului cu virusul hepatic C, în perioada iunie-iulie 2005, în

cursul tratamentului de hemodializă, prin nesterilizarea sau sterilizarea

insuficientă a aparatului de hemodializă;

- să stabilească

atragerea răspunderii civile obiective față de pârâta de rândul I și pârâta de

rândul II prin nerespectarea obligației de securitate în infectarea reclamantului

cu virusul hepatic B și cu virusul hepatic C, în cursul tratamentului de

hemodializă;

- să oblige pârâta de

rândul 1 la repararea prejudiciului cauzat reclamantului în cuantum de 6.720

lei daune materiale rezultate din tratamentul hepatitei de tip B și a sumei de

350.000.000 lei cu titlu de daune morale constând în pretium doloris și în

pierderea șansei de a beneficia de un transplant de rinichi;

- să oblige pârâta de

rândul II la repararea prejudiciului cauzat reclamantului, în cuantum de 6.720

RON daune materiale rezultate din tratamentul hepatitei de tip C și a sumei de

525.000.000 RON cu titlu de daune morale constând în pretium doloris și în

pierderea șansei de a beneficia de un transplant de rinichi, să constate culpa

pârâtei de rând III în nerespectarea obligației de supraveghere a îndeplinirii

condițiilor de curățenie și de sterilizare din interiorul unităților

spitalicești parate sub rândul I și II;

- să oblige pârâta de

rândul III la plata, în temeiul răspunderii civile delictuale, la repararea

unui prejudiciu moral cauzat reclamantului în sumă de 10.000 RON.

Din modul de

formulare a cererilor rezultă că singurele cereri admisibile sunt cele având ca

obiect obligarea celor două pârâte la plata despăgubirilor materiale și morale

în temeiul răspunderii civile delictuale. Capetele de cerere având ca obiect

constatarea unor stări de fapt sunt inadmisibile prin prisma dispozițiilor art.

111 C. proc. civ.

Față de cele expuse

s-a verificat îndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale, instituție

reglementată de art. 998-999 C. civ., respectiv: fapta ilicită, prejudiciul,

vinovăția și raportul de cauzalitate. Astfel, reclamantul și-a întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., afirmând că a suferit o infecție

nosocomială în perioada procedurilor de hemodializă și că aceasta ar constitui

premisa atragerii răspunderii civile obiective. Tribunalul a apreciat că,

raportat la datele speței, în realitate, se invocă existența răspunderii civile

delictuale subiective, răspundere întemeiată pe ideea de culpă.

cauză ar consta, potrivit susținerilor reclamantului, în sterilizarea

insuficientă a aparatului de hemodializă.

Tribunalul a reținut

că raportul de expertiză a stabilit că reclamantul s-a infectat cu virusurile

celor două forme de hepatită în perioada 01 octombrie 2004-01 ianuarie 2005.

Această perioadă concordă cu rezultatele explorărilor de laborator efectuate

anterior datei de 01 octombrie 2004 și care nu evidențiază prezenta virusurilor

hepatice, iar perioada 01 octombrie 2004-01 ianuarie 2005 corespunde perioadei

de incubație a virusului hepatitei B. Apariția reacțiilor pozitive pentru

virusului hepatitei C numai în luna aprilie 2005 se datorează perioadei de

incubație mai lungi necesară pentru apariția infecției cu virusului hepatitei

C. Expertiza a stabilit de asemenea că nu există elemente științifice pentru a

se considera că infectarea cu cele două virusuri s-a produs în mod cert în

momente diferite ale intervalului menționat. În același timp, rezultatele negative

pentru infecția cu virusurile hepatitei B și C la soția reclamantului exclud

posibilitatea infectării pe cale sexuală intrafamilială a reclamantului.

Referitor la

aparatele de dializă s-a stabilit că, în ipoteza în care dializa a fost

realizată cu aparatele de hemodializă Gambro AK 90 S, AK 95, AK Ultra, AKA 200,

aceste aparate necesită pentru punerea în funcțiune efectuarea unor timpi de

dezinfecție obligatorii, care nu pot fi evitați în nici un mod. Neefectuarea

dezinfecției aparatului conform protocolului face imposibilă punerea sa în

funcțiune. Pe de altă parte, urmarea procedurii obligatorii exclude

posibilitatea infectării cu virusurile hepatice.

Potrivit raportului

întocmit la Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București.,

Comisia desemnată a arătat că, în lipsa altor acte medicale față de expertiza

anterioară, se mențin concluziile primei expertize. Părțile nu au formulat

obiecțiuni după comunicarea raportului de nouă expertiză.

Având în vedere

faptul că, potrivit concluziilor raportului de expertiză, infectarea

reclamantului cu virusurile hepatitei B și C a avut-o în perioada 01 octombrie 2004-01

ianuarie 2005, se constată că este întemeiată excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei SC N.D.C. SRL. Constatarea se impune deoarece în

perioada anterior menționată tratamentul de hemodializă la care a fost supus

reclamantul s-a desfășurat la Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj. Așa cum rezultă chiar din petitele acțiunii, reclamantul a solicitat instanței să

constate că față de pârâta SC N.D.C. SRL sunt întrunite condițiile răspunderii

civile prin nerespectarea obligației de securitate în infectarea reclamantului

cu virusul hepatic C, în perioada iunie – iulie 2005.

Raportat la cele ce

preced, față de această pârâtă acțiunea a fost respinsă, ca fiind înaintată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Cu ocazia cercetării

la fața locului specialiștii prezenți au arătat că programul de dezinfecție al

aparatului de hemodializă se poate scurta, dar nu se poate anula, însă și în

primul caz se parcurg toate etapele obligatorii. S-a precizat de asemenea că,

până la finalizarea acestei proceduri, nu poate fi conectat un alt pacient

deoarece aparatul semnalizează. Timpul minim de dezinfectare este prevăzut în cartea

tehnică a aparatului, în funcție de tipul acestuia. Acest timp minim nu poate

fi scurtat. În prezența tuturor părților, unul dintre specialiștii neutri a

prezentat în concret modul în care sunt activate funcțiile aparatului de

hemodializă.

În urma administrării

tuturor probelor în cauză s-a reținut că nu s-a dovedit faptul că infectarea

reclamantului cu virusul hepatic B și C ar fi avut în loc în timpul

procedurilor de hemodializă. În consecință, nu este îndeplinită condiția

săvârșirii unei fapte ilicite de către pârâtul Spitalul Clinic de Urgență Cluj.

material pretins de către reclamant este în sumă de câte 6.720 RON față de

ambii pârâți – Spitalul Clinic de Urgență Cluj și Autoritatea de Sănătate

Publică a Județului Cluj, dar s-a constatat că nu s-a făcut dovada existenței

acestor prejudicii în patrimoniul reclamantului. Pe de o parte, este de

necontestat faptul că reclamantul a efectuat o serie de cheltuieli pentru

tratamentul presupus de infectarea sa cu virusul hepatic de tip B și C, dar în

cauză nu s-a făcut, în concret, dovada acestor cheltuieli.

Referitor la

prejudiciul moral în sumă de 525.000.000 RON și 350.000.000 RON, s-a constatat

că acesta a fost pretins față de susținerea reclamantului în sensul că a

pierdut șansa de a beneficia de un transplant de rinichi și pe noțiunea de

pretium doloris. Tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada faptului că

reclamantul ar fi înscris pe o listă de așteptări în vederea efectuării

transplantului, așa cum a afirmat, iar pe de altă parte, nu s-a depus la

dosarul cauzei nici un act medical din care să rezulte imposibilitatea acestei

operațiuni. În altă ordine de idei, condiția existenței prejudiciului trebuia

să fie îndeplinită alături de existența faptei ilicite, care nu s-a dovedit,

așa cum rezultă din cele ce preced.

anterioară se impune și față de celelalte două condiții ale răspunderii civile

delictuale și anume culpa și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și

prejudiciu. Față de considerentele expuse în privința faptei ilicite,

Tribunalul apreciază că nu sunt îndeplinite cele două condiții enunțate.

Pentru considerentele

arătate și având în vedere dispozițiile art. 998-999 C. civ. și ale art. 111 C.

proc. civ., tribunalul a constatat că acțiunea formulată de reclamantul L.A.T.

în contradictoriu cu pârâții Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj și

Autoritatea de Sănătate Publică a Județului Cluj, este neîntemeiată în privința

capetelor de cerere având ca obiect obligarea la despăgubiri materiale și

morale, și inadmisibilă în privința celorlalte capete de cerere, și a fost

astfel respinsă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul L.A.T. solicitând admiterea acestuia cu

modificarea în totalitate a hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia nr. 83/A

din 4 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a fost respins ca nefondat

apelul reclamantului.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de apel a rețiunut următoarele:

Începând cu luna mai

2005, apelantul a efectuat tratamentul cu hemodializă în cadrul unității

operatorului medical privat N., iar în iunie 2005 a fost depistat pozitiv la testul virusului hepatitei C. Posibilitatea infectării cu VHC în

intervalul mai 2005 (data preluării de către N. a Centrului de Dializă

Ambulatorie din cadrul Spitalului de urgență) - iunie 2005 este cât se poate de

obiectivă, dat fiind că perioada de incubație a virusului VHC este de 14 - 180

zile. Sub acest aspect, din moment ce intimata N. a eșuat în a proba că

reclamantul a contactat virusul hepatic C anterior datei de 11 mai 2005,

consideră că această unitate de tratament este responsabilă, având așadar

calitate procesuală pasivă. Mai mult, buletinul de analize aflat la dosarul cauze

în vol. I, fila 204 a apărut la un an după introducerea cererii de chemare în

judecată, fiind o probă preconstituită pro causa. Deși a solicitat contra-proba

- în speță dovada efectuării în realitate a acelui serviciu de către

laboratorul de analize S.R., proba a fost respinsă în mod nejustificat.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N. a Centrului de Dializă

Ambulatorie din cadrul Spitalului de urgență, curtea a reținut că acest motiv

de apel nu este fondat deoarece conform raportului întocmit de Institutul de

medicină legală Cluj-Napoca (fila 56-58, 62 vol. III dosar fond), infectarea cu

virusul hepatic B si C a avut loc în perioada 01 octombrie 2004-01 ianuarie 2005.

Referitor la greșita

respingere a capetelor sale de cerere, instanța de apel a reținut că așa cum

reiese și din structura logică a acțiunii, petitele 1-5 și 8 nu au fost

intenționate ca petite autonome din punct de vedere juridic. A solicitat

constatarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale nicidecum

pentru a obține o hotărâre judecătorească în sensul constatării întrunirii lor,

ci pentru a intui petitele propriu-zise de angajare a răspunderii intimatelor

și de obligare a lor la plata de daune-interese.

Nici acest motiv de

apel nu a putut fi primit, deoarece dacă nu s-a intenționat constituirea ca

petite autonome, ci doar ca explicații ale petitelor propriu zise, atunci cu

atât mai mult trebuiau respinse, dar în condițiile în care din modul de

redactare al acțiunii și din topica petitelor rezultă că acestea au fost

formulate în acest fel intenționat, ca petite, atunci instanța trebuia să se

pronunțe asupra acestora iar soluția nu putea fi decât acea a respingerii ca

inadmisibile a cererilor având ca obiect constatarea unor stări de fapt, prin prisma

dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.

În ce privește fapta

ilicită pe care o reproșează unităților medicale intimate, s-a arătat că aceasta

este reprezentată de sfidarea obligației de securitate ce revine unității

spitalicești tradusă prin sterilizarea insuficientă sau defectuoasă a

aparaturii de hemodializă. Astfel, atât în cadrul Spitalului județean, cât și

în cadrul N. exista o practică infamă a întreruperii programului automat de

curățare și dezinfectare chimică a aparaturii de hemodializă înainte ca acest

program să-și finalizeze cursul. Această practică era determinată de numărul

mare de pacienți supuși tratamentului prin dializă.

Având în vedere că o

procedura completă presetată de programul de sterilizare automată a aparatului

de dializă durează aproximativ o oră, este evident că o metodă de asepsie

abreviată la aproximativ 15 minute nu va putea asigura aceeași garanție de sterilitate.

În concluzie, procedurile scurte de curățare și dezinfectare a aparaturii de

hernodializă sunt destinate situațiilor excepționale, neputând asigura

suprimarea tuturor agenților patogeni.

Prima instanță a

reținut însă în mod ușuratic că urmarea protocolului obligatoriu și abreviat de

sterilizare - procedură destinată de altfel situațiilor excepționale - exclude

posibilitatea infectării cu virusurile hepatic. Dacă o astfel de concluzie este

acceptabilă, dincolo de lipsa unei motivări sau justificări a ei de către prima

instanță, care este rolul procedurilor normale de sterilizare.

În plus, datorită

supraaglomerării aparaturii, exista o frecvență ridicată a infecțiilor

nosocomiale în rândul pacienților hemodializați. În mod inexplicabil, deși

virusul VHC este incurabil, din analiza comparativă a răspunsurilor la

interogatoriile luate intimatelor de rând 1 și 2 se poate observa că numărul de

bolnavi ce apăreau în evidențele Spitalului județean ca infectați cu VHC nu se

regăsește în evidențele N., deși aceasta din urmă a preluat toți pacienții

Spitalului județean.

Prin nesterilizarea

ori sterilizarea insuficientă a aparaturii de hemodializă, unitățile

spitalicești intimate și-au nesocotit obligațiile impuse de legislația în

vigoare la nivelul anului 2005 - anul în care apelantul a fost infectat pe cale

nosocomială cu virușii VHB și VHC.

Susținerile apelantului

cu privire la fapta culpabilă constând în sterilizarea insuficientă sau

defectuoasă a aparaturii de hemodializă nu a fost dovedită, prin urmare referirile

la programul de dializă sau infecția altor pacienți este nerelevant.

Prin urmare, curtea a

reținut că și dacă aparatul este resetat după procedura descrisă de reclamant,

la punerea sa în funcțiune acesta va relua procedura de dezinfecție. Apoi o procedură

de dezinfecție chiar abreviată, fiind din categoria procedurilor obligatorii,

exclude posibilitatea infecției, potrivit raportului de expertiză indicat mai

sus.

Apelantul arată că

obținerea stării de sterilitate și menținerea ei până în momentul utilizării

aparatului medical reprezintă o obligație de rezultat, neîndeplinirea acestei

obligații atrăgând automat răspunderea unității spitalicești, operând în acest

caz o prezumție legală de culpă.

Curtea a

constatat că în prezent O.M.S. nr. 994/2004 a fost abrogat prin O.M.S. nr. 916/2006,

dar că la epoca presupusei infecții acesta a fost în vigoare, însă apelantul a

reprodus incomplet textul O.M.S. nr. 994/2004 și prin urmare pentru înțelegerea

finalității dorite de acest act normativ trebuie menționat și aliniatul ultim

al Anexei I din O.M.S. nr. 994/2004 care prevede că „Fiecare caz de infecție

nosocomiala trebuie dovedit că se datorează spitalizării sau îngrijirilor

medico-sanitare ambulatorii în unități sanitare.“

Cu privire la efectuarea

unei noi cercetări la fața locului, critică ce s-a constituit și în cerere în

probațiune în fața instanței de apel.

Curtea, a respins

cererea în probațiune privind cercetarea la fața locului, dat fiind faptul că

elementele nou invocate nu au acest caracter, de element nou, datorită faptului

că din probele administrate în prima instanță, respectiv cărțile tehnice ale

aparatelor depuse la dosar, a rezultat că partea avea deja anterior

administrării acestei probe cu cercetarea la fața locului informațiile despre

care susține că le-a aflat abia ulterior cercetării, prin urmare putea să

solicite efectuarea oricărei operațiuni în timpul primei deplasări la fața

locului dacă avea convingerea că aceasta este utilă în cauză.

Cât timp nu a

solicitat aceasta deși avea toate informațiile rezultă că nu era convins de

utilitatea acelei operațiuni la acel moment și prin urmare proba nu este util a

fi repetată în prezent.

Cu privire la proba

testimonială curtea a reținut la termenul din data de 22 octombrie 2010 (fila

105 dosar apel) că reclamantul dorește doar să dovedească faptul că mai există

și alte persoane care efectuează dializa sunt infectate cu hepatita B și C și

că aceste persoane pacienți ai intimatelor, dar aceste aspecte pot fi dovedite

cu acte medicale din care să rezulte că aceștia au efectuat dializa în cadrul

unităților intimatelor și au fost infectați cu hepatita B și C în perioada

efectuării dializei, motiv pentru care respinge această probă.

Cu privire la respingerea

de către instanța fondului a obiecțiunilor ridicate la raportul de expertiză

medico-legală efectuat în cauza, având în vedere că nu s-a indicat viciul

suferit prin modul de efectuare al expertizei sau modul de administrare a

probei la instanța de fond, s-a dispus efectuarea doar unei expertize

medico-legale din ale cărei concluzii rezultă că în lipsa unor documente

medicale din perioada de referință nu se poate răspunde obiectivului

reclamantului.

Ca o concluzie, s-a

reținut că reclamantul nu a făcut dovada faptului pozitiv, al infectării cu

virusul hepatitei B și C în cadrul procedurii de dializă, și de asemenea nu a

exclus toate celelalte posibilități de transmitere indicate în avizul

sus-arătat (fila 178 dosar apel), pentru a se putea prezuma că doar în cadrul

procedurii de dializă s-ar fi putut transmite infecția.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel a formulat recurs reclamantul L.A.T., solicitând

admiterea recursului, și pe cale de consecință, modificarea deciziei atacate în

sensul admiterii apelului și a acțiunii introductive;

În

susținerea motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a

arătat că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

A

considerat că principiile răspunderii medicale, insuficient conturate în

practica judecătorească română, nu au fost corect abordate de instanțele de

fond și apel.

Astfel,

actul medical la care a fost supus recurentul a fost fără îndoială unul

defectuos. Aparatura medicală, deși era înzestrată tehnic să excludă

posibilitatea infecțiilor nosocomiale, nu era suficient sterilizată datorită

celor care o operau. Cu cât programul de sterilizare era prescurtat, cu atât

puteau fi preluați mai mulți pacienți; dat fiind că pentru fiecare pacient

tratat centrul de dializă primea sume considerabile din fondurile C.A.S., acest

interes prevala în fața garanției de securitate a actului medical.

A

arătat că, instanța de apel a nesocotit, în ceea ce privește aplicarea corectă

a legii, următoarele acte normative: Legea nr. 270/2003 a spitalelor, Legea

drepturilor pacientului nr. 46 din 21 ianuarie 2003, Ordinul M.S. nr. 386 din 7

aprilie 2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii drepturilor

pacientului nr. 46/2003, Ordinul M.S. nr. 994 din 10 august 2004 privind

aprobarea Normelor de supraveghere și control al infecțiilor nosocomiale în

unitățile sanitare, Ordinul M.S. nr. 1718 din 23 decembrie 2004 privind

aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a unităților de dializă

publice și private.

Cu

privire la mersul procedurii de judecată până în prezent, a arătat că deși statistic

și potrivit cunoștințelor generale, infectarea cu viruși hepatici prin dializă

are o probabilitate ridicată, sistemul legal și judiciar român neagă orice

posibilitate practică a victimei de a obține reparații nebeneficiind astfel de

garanțiile implicate de art. 2 din C.E.D.O.

Recurentul

a arătat că în cursul judecății în fond a contestat veridicitatea buletinului

de analize prezentat de intimate, potrivit căruia la data preluării activității

de dializă de către intimata de rând 2 reclamantul era deja infectat. Deși

există indicii serioase că acel act a fost contrafăcut (a apărut la un an după

începerea judecății), instanțele nu au găsit de cuviință să-l pună la îndoială.

În

optica instanțelor de fond și apel pentru a angaja răspunderea unităților

spitalicești intimate, reclamantul ar trebui să dovedească fapte negative - că

nu a contactat virusul pe altă cale - și aspecte imposibile în stadiul actual

al tehnicii - momentul exact al infectării și condițiile de infectare.

Altfel

spus, prin atitudinea sa, instanța de apel sfidează dreptul la viață și

sănătate al reclamantului și nu îi pune la dispoziție susținerea

jurisdicțională acolo unde legea și știința sunt depășite.

În unitățile de

dializă în care recurentul a urmat acest tratament frecvența infecțiilor cu

viruși hepatici era extrem de ridicat. Prezenta acțiune a fost introdusă pentru

a face publică această problemă, pentru conștientizarea actului medical

defectuos și pentru a atrage răspunderea unităților medicale implicate. Din

păcate presiunile făcute asupra celorlalți pacienți infectați, dependenți de

tratamentul oferit de intimate, i-a determinat să renunțe la orice mijloc de

acțiune. O parte din aceștia au fost propuși ca martori, însă instanțele de

fond nu au admis această probă.

Întreg

probatoriul administrat a fost de altfel vag. Solidaritatea medicală a

determinat specialiștii ce au întocmit rapoarte de expertiză în cauză să ofere

răspunsuri ambigue, care au evitat să afirme evidentul: virușii hepatici se

transmit preponderent prin contactul cu sânge infectat.

Instanța de apel, în reprezentarea forței

jurisdicționale, era datoare să afirme și să concretizeze dreptul reclamantului

de a obține compensații atunci când, de pe urma unui act medical defectuos, i-a

fost compromisă în mod ireversibil sănătatea și nu trebuia să aplice

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. sau ale O.M.S. nr. 994/2004 în mod steril.

Instanța era datoare să observe că, în linia de gândire pe care a urmat-o,

niciun pacient infectat cu VHC pe cale nosocomială nu va putea vreodată să

atragă răspunderea unității spitalicești responsabile. Era datoare să aducă

garanții acolo unde legea și nivelul științei nu o face, întrucât respectul

vieții și sănătății individului sunt principii mai presus de lege. Toate

indiciile sunt în sensul infectării reclamantului pe cale nosocomială și, cu

toate acestea, instanța de apel refuză să atragă răspunderea unităților

medicale intimate în lipsa unor probe directe, care sunt imposibil de furnizat.

Justiția trebuie să intervină și acolo unde știința este insuficientă. Refuzul

instanței de judecată de a atrage răspunderea juridică în lipsa unei probe

directe este o denegare de dreptate, cât timp proba directă este imposibilă.

Recursul este nul,

pentru considerentele la care ne vom referi în continuare:

Conform art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de

recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute

limitativ în art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc.

civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia

dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă

parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de

judecată al instanței care a pronunțat hotărârea atacată, raportat la motivul

de recurs invocat.

Față de faptul că nu

constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția

pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la

hotărârea atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.

În speță, nu s-au

formulat critici care să facă posibilă încadrarea în acest text de lege.

Dezvoltarea criticilor

formulate de recurent vizează modul în care instanța de apel a făcut aprecierea

probelor cu privire la nereținerea condițiilor răspunderii civile delictuale

pentru nerespectarea obligației de securitate și infectarea sa cu virusurile

hapatice B și C, în cursul tratamentului de hemodializă, în raport de dispozițiile

art. 998-999 C. civ., precum și nemulțumiri cu caracter personal față de

sistemul medical din țară.

O atare critică nu se

încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres

și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar

în recurs.

Față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de

recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în

realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin

raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Pe de altă parte, motivul

de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Față de cele expuse

mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul

declarat reclamantul L.A.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul L.A.T. împotriva deciziei nr. 83/A din 4 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 martie 2012.