ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1616/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1616/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 46299/3/2007, la data de 19 decembrie 2007,

reclamantul M.F. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 998 și urm. și art.

1003 alin. (3) C. civ., în contradictoriu cu pârâții M.A.N. și Statul Român,

prin M.F.P. Publice, obligarea acestora la plata unor daune materiale și morale

în cuantum de 5.250.000 lei, reprezentând valoarea prejudiciului suferit de

către reclamant prin contactarea unei afecțiuni „în timpul și din cauza

îndeplinirii obligațiilor militare”.

În motivare, reclamantul

a arătat că a fost incorporat în cadrul forțelor armate la data de 26 iunie 2002

la U.M. X Vânători de Munte Curtea de Argeș, iar apoi a fost detașat la U.M. X

Sfântul Gheorghe.

Înainte de

incorporare a fost verificat și testat din punct de vedere medical, fizic și

psihic cu ocazia analizelor complete efectuate la primirea ordinului de

recrutare și de incorporare și, în considerarea stării de sănătate impecabile

și a condiției sportive deosebite, a fost repartizat la trupele de elită.

În toată perioada în

care a efectuat serviciul militar nu a beneficiat de nicio învoire, permisie

sau concediu și nu a părăsit unitatea decât împreună cu colegii; singurul său

contact cu persoane din afara unității a fost cu ocazia celor trei serii de

vaccinări obligatorii ce i s-au făcut și la care s-a prezentat împreună cu

colegii din pluton.

După o inițială

preselecție a fost repartizat și a efectuat cursuri de bucătar, lucrând la

bucătăria unității militare din Curtea de Argeș, urmând să obțină o diplomă la

terminarea stagiului profesional.

În timpul serviciului

militar, deoarece se simțea rău, acuzând stări de greață, vărsături și o

slăbiciune generală a fost internat și, în urma investigațiilor, a fost

depistat cu virusul H.I.V., grupa IV O.S.M. (A.R.C.), fiindu-i eliberată în

acest sens adeverință de Spitalul Militar Brașov, certificatul medical din 21

noiembrie 2002, în cuprinsul căruia s-a menționat „boală contactată în timpul

și din cauza îndeplinirii obligațiilor militare”, motiv pentru care consideră

că întreaga culpă revine comandantului U.M. X Curtea de Argeș de la acel

moment, în calitate de prepus al M.A.P.

Reclamantul a mai precizat

că a fost clasat inapt și lăsat la vatră, în urma investigațiilor medicale

fiindu-i stabilit un handicap grav cu asistent personal permanent, având

capacitatea de muncă redusă la 10%. Situația fiind definitivă și fără șanse de

supraviețuire, trebuie să beneficieze de un tratament adecvat, cu regim

alimentar corespunzător, susținut cu vitamine și minerale, de condiții bune de

locuit, de îngrijiri speciale, cu includerea ședințelor de psihoterapie, pentru

a putea exista șansa de prelungire a vieții.

A mai menționat

reclamantul că după îmbolnăvire a fost exclus din cercurile de prieteni și

cunoștințe, îndepărtat de către rude, neputându-se integra în societate.

Prin sentința civilă nr.

591 din 23 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și,

totodată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al

reclamantului și, în consecință, acțiunea a fost respinsă ca fiind prescrisă.

Prin Decizia civilă nr.

106/A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și

pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamant

împotriva sentinței de mai sus.

În considerente,

instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, acțiunea civilă

întemeiată pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul general de

3 ani. Acesta se calculează de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta.

Conform susținerilor

părții, în urma investigațiilor efectuate asupra stării de sănătate reclamantul

a fost depistat cu virusul H.I.V., la data de 21 noiembrie 2002 eliberându-i-se

un bilet de externare din Spitalul Militar Brașov, din care rezultă infecția H.I.V.

grupa IV O.M.S. (A.R.C.).

La aceeași dată,

Spitalul Militar Brașov a emis un certificat medical, în temeiul căruia

reclamantul a fost trecut în rezervă și clasat inapt serviciului militar.

În esență, fiind

lăsat la vatră pe acest considerent, la numai 4 luni de la încorporare, se

poate concluziona că, cel mai târziu la data de 21 noiembrie 2002, reclamantul

cunoștea, cu certitudine, elementele necesare atragerii răspunderii delictuale

pentru fapta pretins ilicită a prepusului M.A.P., dată de la care începe să

curgă termenul general de prescripție, care s-a împlinit la 21 noiembrie 2005.

Instanța de apel a

mai reținut că reclamantul nu a făcut nicio dovadă de întrerupere sau

suspendare a cursului prescripției. Chiar dacă la data de 28 martie 2006 a fost

emis un certificat privind încadrarea reclamantului într-un grad de handicap,

Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap nu a făcut decât să

constate, potrivit dispozițiilor art. 87 din Legea nr. 448/2006 privind

protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, gradul de handicap

corespunzător, în temeiul tuturor actelor medicale deținute de parte (rezultate

analize, bilet ieșire din spital, trimitere de la medicul de familie, referatul

medicului specialist).

Astfel, data

certificatului de încadrare în grad de handicap din 28 martie 2006 este fără

relevanță în ceea ce privește termenul de la care curge prescripția dreptului

la acțiune. Comisia de evaluare nu are atribuții în investigarea medicală a

subiecților ori în stabilirea diagnosticului acestora, ci, în baza unor acte

medicale preexistente, decide încadrarea în gradul de handicap pentru ca

titularii să poată beneficia de protecția specială și de drepturile stabilite

în mod legal în beneficiul acestora.

Prin Decizia nr. 289

din 20 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

reclamantului M.F. împotriva deciziei de mai sus, a admis apelul declarat de

acesta împotriva sentinței civile nr. 591 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, a desființat hotărârea primei instanțe și a

trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că obiectul acțiunii deduse judecății îl

constituie obligarea pârâților la plata daunelor materiale și morale, pe

temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmare a infestării reclamantului cu

virusul H.I.V. Maladia provocată de acest virus cunoaște mai multe etape

evolutive, în prima etapă a infestării și, ulterior, în primele luni până la

câțiva ani, mulți dintre bolnavi păstrându-și capacitățile fiziologice și

funcționale și putându-și continua activitatea profesională.

Pe parcursul

evoluției bolii, de la momentul cunoașterii stării de seropozivitate, persoana

în cauză trece prin inevitabile schimbări în plan moral și din punct de vedere

economic, bolnavul neputând aprecia la momentul aflării diagnosticului care

este prejudiciul concret și întinderea acestuia, agravarea stării de sănătate

având drept consecință sporirea treptată a prejudiciului, care echivalează cu

apariția unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine.

Este adevărat că,

potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de

prescripție de 3 ani pentru prejudiciul invocat curge de la data la care cel

păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, însă consecința

infestării cu virusul H.I.V. s-a concretizat nu numai într-un prejudiciu

determinabil și imediat evaluabil, dar și într-un prejudiciu succesiv, care

este consecința caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala

evoluează, iar consecințele dăunătoare se produc continuu și într-o perioadă

variabilă de timp.

Nu se poate susține

că reclamantul ar fi trebuit să cunoască la data aflării diagnosticului care va

fi întinderea prejudiciului, întrucât evoluția bolii, reacția pacientului la

tratament, nevoile sale materiale și consecințele pe plan moral nu puteau fi

cuantificate la acel moment, situație față de care prescripția începe să curgă

de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută

efectiv.

Reclamantul a

solicitat daune morale și materiale indicând o sumă globală. În raport de

susținerile părții și probele administrate, instanța trebuia să stabilească în

concret în ce constă prejudiciul material și moral invocat, pe ultimii 3 ani

anteriori promovării acțiunii, față de faptul că starea de boală este de natură

să genereze prejudicii succesive în timp.

Față de specificul

situației de fapt descrise în acțiune, instanța trebuia să administreze probele

necesare pentru a se stabili când au fost efectuate cheltuielile pentru

tratament, regim alimentar, condiții de locuit, îngrijiri, ședințe de

psihoterapie, acțiunea neputând fi respinsă ca prescrisă dacă acestea au fost

efectuate în cei trei ani anteriori promovării acțiunii.

Situația este aceeași

în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data

aflării diagnosticului. Din motivarea acțiunii rezultă că prejudiciul moral se

datorează excluderii din societate, situație care nu s-a petrecut în ziua

aflării diagnosticului, ci, ulterior, pe parcursul evoluției bolii, inclusiv în

ultimii 3 ani anteriori înregistrării acțiunii pe rolul instanței.

În consecință, în

rejudecare instanța trebuie să stabilească dacă, din totalul pagubei materiale

și morale invocate prin acțiune, cel puțin o parte se localizează, ca moment al

producerii, în intervalul termenului general de prescripție, iar, în caz

afirmativ, pentru prejudiciul astfel localizat, urmează a se analiza

îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, ce constituie aspecte

de fond ale pricinii.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 46299/3/2007*

la data de 21 mai 2012.

Reclamantul a depus

la dosar cerere precizatoare cu privire la cuantumul daunelor solicitate

începând cu luna ianuarie 2005 la zi.

Prin sentința civilă nr.

291 din 15 februarie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins acțiunea reclamantului în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.

Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă și a respins acțiunea în contradictoriu cu M.A.N., ca neîntemeiată.

Referitor la

calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin M.F.P. Publice, s-a reținut

că acțiunea reclamantului, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 și art. 1000

alin. (3) C. civ., nu precizează care este raportul juridic dedus judecății

care să angajeze răspunderea civilă delictuală a acestei entități, ce are o

atare calitate doar în cazurile reglementate de lege.

Cât privește M.A.N.,

s-a apreciat că are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât reclamantul

pretinde că s-ar fi infectat cu virusul H.I.V. în timpul serviciului militar,

fiind depuse la dosar biletul de ieșire din Spitalul Militar Brașov, din care

rezultă că acesta este inapt serviciului militar (cu scoatere din evidență),

precum și certificatul medical emis de Spitalul Militar Brașov, din care reiese

că boala a fost contactată în timpul și din cauza îndeplinirii obligațiilor

militare.

Pe fond, tribunalul a

reținut, cu privire la prejudiciu ca element esențial al răspunderii delictuale

și ca rezultat al încălcării dreptului subiectiv la sănătate și chiar la viață,

că din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar a rezultat că reclamantul a

suferit un astfel de prejudiciu ca urmare a infectării sale cu H.I.V.

Împrejurarea că

reclamantul suferă de o boală gravă care i-a atras calificarea acestuia într-un

grad de handicap cu asistent personal, potrivit certificatului emis de

Consiliul Local sector 1 sub nr. 616/28 martie 2006, precum și faptul că acesta

nu și-a mai găsit un loc de muncă, fiindu-i afectat nivelul de trai și chiar

existența sa, dar și modificarea atitudinii familiei și prietenilor atunci când

au aflat că este infectat cu virusul H.I.V., au fost de natură a crea

reclamantului atât un prejudiciu material, cât și un prejudiciu moral.

Deși din cuprinsul

certificatului medical eliberat de Spitalul Militar Brașov rezultă că boala a

fost contactată în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, din

raportul de expertiză efectuat de către I.N.B.I. Dr. Matei Balș reiese că „nu

există relație de cauzalitate între infectarea cu H.I.V. și efectuarea

stagiului militar”, momentul infectării cu H.I.V. fiind mult anterior înrolării

în armată.

Din adresa emisă de I.N.T.S.

- Laboratorul Central de Referință pentru Infecțiile Transmisibile prin Transfuzie

adresată D.L.A.J. a M.A.P. a rezultat că, potrivit testului serologic,

respectiv al reactivității în W.B. (cel care i s-a făcut și reclamantului), se

poate afirma că la data depistării, respectiv 17 octombrie 2002, infecția cu

H.I.V. - 1 era mai veche de 4 luni, putând data și de 5 - 10 ani.

Potrivit raportului

de expertiză medicală efectuat la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și

Tropicale Dr. Victor Babeș, a rezultat că „în privința stabilirii relației de

cauzalitate între activitățile corespunzătoare stagiului militar și infectarea

cu H.I.V. nu există date care să ateste posibilitatea infectării cu H.I.V. a

reclamantului, în timpul efectuării acestui stagiu.”

Ca atare, tribunalul

a constatat că, în afara certificatului medical emis de Spitalul Militar Brașov

și care nu a avut la bază o expertiză medicală de specialitate, întregul

material probator, precum și comportamentul reclamantului anterior încorporării

sale, așa cum acesta a fost reținut de către Comisia Medicală de la I.N.B.I. -

Matei Balș, conduc la ideea că acesta s-ar fi infectat cu virusul H.I.V.

anterior datei la care a fost încorporat pentru satisfacerea serviciului

militar - 26 iunie 2002.

A mai constatat

tribunalul că nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte existența unei

fapte ilicite săvârșite de către M.A.N. sau de către prepusul său, comandantul

U.M. X Curtea de Argeș, de la momentul la care reclamantul a fost încorporat și

nici existența unui raport de cauzalitate între prejudiciul creat, și de

necontestat, prin îmbolnăvirea cu H.I.V. a lui M.F. și vreo faptă a acestui

pârât.

Ca atare, în lipsa

existenței faptei ilicite, potrivit art. 998 - 999 și 1000 alin. (3) C. civ.,

nu se poate reține nici existența vinovăției față de acest pârât.

Prin Decizia civilă nr.

209/A din 30 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

reclamantului împotriva hotărârii mai sus arătate.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a constatat că la dosar există două rapoarte

medico-legale, precum și concluziile Comisiei Medicale din cadrul I.N.B.I.

Matei Balș, care conduc la ideea că reclamantul s-ar fi infectat cu virusul H.I.V.

anterior datei la care acesta a fost încorporat pentru satisfacerea serviciului

militar.

De asemenea, a

reținut că susținerea că instanța de fond nu a dat valoare juridică unei

expertize efectuate de I.N.B.I. Dr. Matei Balș, în care se precizează că nu

există date certe care să poată stabili cu certitudine momentul infectării cu H.I.V.,

nu poate fi primită, întrucât ulterior această concluzie a fost înlăturată de

Comisia Medicală de la I.N.B.I. Matei Balș. Totodată, la dosar există și

concluziile Spitalului de Boli Infecțioase și Tropicale Dr. Matei Balș, iar

institutul de specialitate a concluzionat că „la data depistării, respectiv 17

octombrie 2002 - infecția H.I.V. - era mai veche de 4 luni, putând data și de

5-10 ani”.

Or, sarcina probei

revenea reclamantului, conform art. 1169 C. civ., care, însă, nu a înlăturat concluzia

potrivit căreia infecția cu H.I.V. exista anterior încorporării sale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul M.F., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

7, 8, 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, recurentul a arătat că instanța de apel se află într-o gravă

confuzie cu privire la actele și probele administrate în cauză.

Astfel, această

instanță reține că la dosar există deja două rapoarte medico-legale, precum și

concluziile Comisiei Medicale din cadrul I.N.B.I. Matei Balș. În realitate, dat

fiind specificul afecțiunii și imposibilității efectuării unei expertize

medico-legale la I.N.M.L., instanța de fond a cerut inițial părerea Comisiei

Medicale din cadrul I.N.B.I. Matei Balș și, ulterior, admițând obiecțiunile

formulate, Spitalului Clinic de Boli Infecțioase și Tropicale Dr. V. Babeș.

Într-o atare eroare,

instanța de apel nu a avut nicidecum în vedere „contraexpertiza”, respectiv

raportul efectuat ulterior de Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Tropicale

Dr. V. Babeș, care contrazice prima opinie exprimată de experți. În apel,

reclamantul a criticat și neluarea în calcul de către prima instanță a

concluziilor expertizei efectuate la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și

Tropicale Dr. V. Babeș, însă instanța a reținut în mod eronat, în opinia

recurentului, că partea reclamantă a susținut concluziile expertizei „Matei

Balș”.

Recurentul a mai

arătat că nici instanța de fond, nici cea din apel nu au observat că, deși la

momentul descoperirii afecțiunii sale, prin adresa din 21 martie 2008, I.N.T.S.

- L.C.R. - I.T.T., primind proba de ser a reclamantului și diagnosticând-o cu

anti H.I.V. 1 Pozitiv, a cerut recoltarea unei probe de control, conform

reglementărilor în vigoare, intimatul nu a mai trimis niciodată o nouă probă.

Or, conform studiilor în domeniu, era obligatorie retestarea și efectuarea

testului Western - Blot. A doua testare nu numai că ar fi confirmat ori

infirmat diagnosticul inițial, dar ar fi dat și informații suplimentare cu

privire la gradul infectării și la posibilul moment al producerii acesteia.

Elocvente în acest

sens sunt Buletinul de Analiză Serologică (fila 97 dosar), precum și răspunsul

pe care M.A.N. l-a primit de la L.C.R.-I.T.T.

În concret, deși

reclamantul făcea parte din forțele armate, iar responsabilitatea cu privire la

sănătatea acestuia revenea M.A.P., implicit Statului Român, deși un institut de

specialitate - L.C.R.-I.T.T. - solicitase imperativ recoltarea și trimiterea

unei a doua probe, organele de decizie și-au permis să ignore această cerere și

să sfideze prevederile legii.

În speță, în mod

greșit instanța de apel reține și un „comportament al reclamantului anterior

încorporării sale” în conformitate cu cele constatate de Comisia Medicală de la

I.N.B.I. Dr. Matei Balș, cu toate că, în urma obiecțiunilor formulate de

reclamant, încuviințate, s-a aprobat efectuarea unei contraexpertize la

Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Tropicale Dr. V. Babeș.

Prin urmare, după

administrarea unei noi expertize, în mod paradoxal și de neînțeles, instanța de

fond preia acele susțineri ce fuseseră criticate și anulate prin admiterea

celei de-a doua expertize, iar instanța de apel, într-o confuzie totală cu

privire la probele din dosar, reține că „infecția H.I.V. a apelantului exista

anterior încorporării sale”.

Or, această ultimă

frază a considerentelor demonstrează confuzia în care s-a aflat instanța de

apel, cât timp exista un singur act medical - certificatul din 21 noiembrie 2002

eliberat de Spitalul Militar Brașov tocmai în vederea stabilirii legăturii

cauzale a bolii cu îndeplinirea obligațiilor militare. Acest înscris face proba

deplină a existenței elementelor răspunderii civile delictuale, conform art.

998 - 999 C. civ.

În consecință,

recurentul a solicitat admiterea recursului, rejudecarea apelului și, pe fond,

admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată, cu obligarea

intimaților la plata sumelor reprezentând prejudiciul material și moral

suferit.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat pentru următoarele considerente:

În speță, reclamantul

M.F. a solicitat, pe tărâmul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâților

Statul Român prin M.F.P. și M.A.N. la plata de daune materiale și morale

reprezentând valoarea prejudiciului suferit prin contactarea virusului H.I.V.

în timpul și din cauza îndeplinirii obligațiilor militare.

În acest context, în

dovedirea/combaterea pretențiilor deduse judecății s-au administrat proba cu

înscrisuri și expertize medico-legale de specialitate, care să stabilească dacă

reclamantul a fost infectat în timpul executării serviciului militar.

Primul raport de

expertiză medico-legală a fost efectuat de către o comisie medicală din cadrul I.N.B.I.

„Prof. Dr. Matei Balș” (filele 77-78, 88-102, 139 Dosar nr. 46299/3/2007 -

Tribunalul București, secția a IV-a civilă), după care, la cererea

reclamantului, urmare obiecțiunilor formulate, s-a întocmit un nou raport de expertiză

de către Spitalului Clinic de Boli Infecțioase și Tropicale Dr. V. Babeș

(filele 149-150 Dosar nr. 46299/3/2007 - Tribunalul București, secția a IV-a

civilă).

În recurs,

reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva aplicării

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care stipulează că „modificarea sau casarea unor

hotărâri se poate cere (…) numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii”. Acesta a susținut că motivarea

sumară și confuză a hotărârii instanței de apel, prin raportare la probele

administrate în cauză, echivalează cu pronunțarea unei decizii nelegale, ce

trebuie desființată în baza dispozițiilor învederate în cererea de recurs.

Înalta Curte constată

că, într-adevăr, instanța de apel a consemnat în cuprinsul hotărârii atacate

existența la doar a „două rapoarte medico-legale, precum și concluziile

Comisiei Medicale din cadrul I.N.B.I. „Matei Balș”, însă apreciază că această

confuziune ce privește administrarea probelor și aprecierea succesiunii lor nu

atrage incidența prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., text de lege ce nu

are în vedere o eroare cuprinsă în considerente. O astfel de greșeală materială

nu justifică admiterea unui recurs, recurs ce poate viza doar motive ce susțin dispozitivul

hotărârii atacate.

Instanța de control

judiciar, într-o astfel de situație, dacă constată existența unei erori, în

cazul de față o înlocuire de denumire a institutelor medicale ce au efectuat

expertizele medico-legale încuviințate de instanță, poate proceda doar la

rectificarea considerentelor prin motivarea deciziei de respingere a

recursului.

Ca atare, Înalta

Curte reține că, potrivit expertizei întocmite de I.N.B.I. „Prof. Dr. Matei

Balș”, „nu există relație de cauzalitate între infectarea cu H.I.V. și

efectuarea stagiului militar”. Pe de altă parte, concluziile raportului de

expertiză întocmit de Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Tropicale Dr.V.Babeș

sunt în sensul că „în privința stabilirii relației de cauzalitate între

activitățile corespunzătoare stagiului militar și infectarea cu H.I.V. nu

există date care să ateste posibilitatea infectării cu H.I.V. a reclamantului

în timpul efectuării acestui stagiu”.

În speță, recurentul invocă

necenzurarea concluziilor celui de-al doilea raport medico-legal, însă Înalta

Curte observă că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că sarcina probei

revine celui ce formulează o pretenție în fața instanței de judecată, iar, pe

de altă parte, că în apel s-a analizat și critica legată de valoarea juridică a

expertizei întocmite de Spitalului Clinic de Boli Infecțioase și Tropicale Dr. V.

Babeș. Chiar dacă în considerente se indică greșit instituția ce a efectuat

proba în cauză, concluziile acestei expertize sunt redate în mod clar, astfel

încât nu se poate considera că instanța de apel nu a cenzurat criticile

dezvoltate prin motivele de apel.

În cauză, apelul a

fost respins întrucât reclamantul nu a făcut vreo dovadă care să impună

atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului M.A.N., în acord cu

dispozițiile art. 1169 C. civ.

Cât timp instanța de

apel reține că ceea ce s-a probat în litigiul de față este împrejurarea că

reclamantul s-ar fi infectat cu virusul H.I.V. anterior datei la care acesta a

fost încorporat pentru satisfacerea serviciului militar, rezultă că, în raport

de situația de fapt constată, dispozițiile legale incidente în cauză - art. 998

și următoarele C. civ., au fost în mod legal aplicate. Or, titularul acțiunii trebuia

să facă dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale prin probele

propuse și administrate și numai ulterior putea invoca aplicarea greșită a

legii.

În cazul de față, reclamantul

tinde să inverseze sarcina probei, cu încălcarea dispozițiilor art. 1169 C.

civ., atunci când invocă lipsa de diligență a intimatului M.A.N., cel care nu a

înțeles să trimită o nouă probă serologică, spre analiză, deși această

obligație îi incumba.

Or, în speță, culpa

pârâtului M.A.N. nu este justificată prin nerespectarea de către acesta a reglementărilor

în vigoare privind recoltarea unei noi probe de control, ci, în opinia

reclamantului, prin neadaptarea măsurilor necesare asigurării unei sănătăți

impecabile a părții în cauză pe perioada efectuării stagiului militar.

Drept consecință, față

de cele arătate anterior, Înalta Curte nu consideră necesar a valorifica

criticile recurentului privind admiterea recursului în condițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Înalta Curte mai

reține că, în această etapă procesuală, controlul jurisdicțional este exclusiv

unul de legalitate, iar nu de netemeinicie, dat fiind că pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ. a fost deja abrogat. Prin urmare, criticile referitoare la greșita

interpretare a probelor care a condus la o greșită stabilire a situației de

fapt nu mai formează obiect de recurs în actuala reglementare.

Verificarea

modalității în care instanța de apel a procedat la aprecierea probelor, în

speță a certificatului medical din 21 noiembrie 2002 eliberat de Spitalului

Militar Brașov, implică practic reanalizarea situației de fapt în temeiul

probatoriului deja administrat, caz în care Înalta Curte apreciază că acest

control de netemeinicie a hotărârii recurate excede limitelor impuse de art. 304

C. proc. civ. și nu intră în atribuțiile instanței de recurs.

În speță, recurentul

a făcut trimitere și la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte

reține însă că acțiunea introductivă a dedus judecății raporturi juridice din

sfera răspunderii civile delictuale, părțile litigante neaflându-se niciodată

în raporturi juridice generate de încheierea unui act juridic (negotium iuris),

care să permită formularea critici de nelegalitate întemeiată pe prevederile art.

304 pct. 8 C. proc. civ., în raport de dezlegările și interpretarea dată de

instanțele de fond respectivului act juridic.

Interpretarea dată

probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului

de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății, respectiv a

cazului de modificare prevăzut de textul citat.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, neputând reține aplicarea dispozițiilor art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ., conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul formulat de reclamantul M.F.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.F.

împotriva Deciziei nr. 209/A din 30

septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 mai 2014.