ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3403/2011

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul

Biroul Notarilor Publici Asociați R. Timișoara a chemat-o

în judecată pe pârâta SC B.C.R.A.V.I.G. SA, sucursala Timișoara, solicitând

obligarea acesteia din urmă la plata echivalentului în lei, la data plății, a

sumei de 1.250.759 HUF, cu titlu de despăgubire; a dobânzilor legale, calculate

la echivalentul în lei al creanței principale, începând cu data de 1 iunie 2009

până la data plății efective a acesteia; a daunelor morale în valoare de

100.000 lei și a cheltuielilor de judecată.

În

motivarea cererii sale reclamantul a arătat că este proprietarul autoturismului

marca Mercedes S 320 CFI, înmatriculat cu nr. pentru care s-a efectuat

asigurarea facultativă prin contractul de asigurare facultativă CASCO AVA

0495394 din 13 octombrie 2008, că pe durata valabilității contractului de

asigurare autoturismul a fost avariat în trei evenimente diferite, a căror

constatare a fost făcută de pârâtă care a întocmit dosarele de daune,

autoturismul fiind reparat în Ungaria la o unitate autorizată de producătorul

autoturismului, pentru care reclamantul a achitat suma de 1.250.759 HUF, cu

titlu de contravaloare reparații.

În ce

privește daunele morale a invocat stresul inerent blocării sumei de bani care i

se cuvenea și disprețul asigurătorului față de clienții săi, instanța urmând să

sancționeze comportamentul abuziv al pârâtei care și-a creat o poziție

dominantă, contrară legii și moralei.

Prin

sentința comercială nr. 738/PI din 29 iulie 2010, Tribunalul Timiș, secția

comercială și de contencios administrativ, a admis, în parte, cererea formulată

de reclamant, obligând-o pe pârâtă să plătească acestuia echivalentul în lei la

data plății la cursul BNR al sumei de 928.229 HUF, cu titlu de despăgubiri,

suma de 412,12 lei, cu titlu de dobândă legală, calculată la echivalentul în

lei al sumei de 928.229 HUF, pe perioada 31 noiembrie 2009 – 26 februarie 2010

și în continuare a dobânzii legale calculată la echivalentul în lei al

aceleiași sume, începând cu 27 februarie 2010 până la data plății efective și

suma de 2.590,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța a constatat că numai două dintre cele trei

evenimente pot fi analizate în prezenta cauză, respectiv cele privitoare la

avarierea portierei stânga și a barei de protecție spate, reținând că, potrivit

art. 8.1 din contractul părților, constatarea și evaluarea pagubelor este

făcută de către reprezentanții asigurătorului împreună cu asiguratul sau

împuternicitul acestuia, inclusiv prin experți, dacă s-a convenit în acest mod

între părți, iar în speță au fost încheiate procese verbale de constatare doar

cu privire la aceste două evenimente.

Instanța

de fond a mai reținut că, potrivit art. 7.2.5 din contract, reclamantul trebuia

să înștiințeze, în scris, pe pârâtă cu privire la avarierea parbrizului,

obligație neîndeplinită în cauză, care determină aplicarea dispozițiilor art. 7.2.12

din contractul părților în baza căruia pârâta are dreptul să refuze plata

despăgubirilor.

Aplicând

dispozițiile art. 8.7 din contract și constatând că unitatea autorizată de

producătorul autoturismului să facă astfel de reparații a considerat, față de

recomandările producătorului, necesitatea schimbării ușii stânga și a barei de

protecție spate, instanța de fond, în temeiul art. 969 C. proc. civ., art. 9 și

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei

de 928.229 HUF, reprezentând costul pieselor și manopera, rezultate din factura

fiscală și devizul de manoperă.

Reținând

dispozițiile art. 1082 C. civ., instanța a apreciat că pârâta datorează dobânda

legală la suma reprezentând despăgubiri, care curge de la data de 23 noiembrie

2009, care este momentul notificării de punere în întârziere a pârâtei,

cuantumul acestei dobânzi în perioada 23 noiembrie 2009 – 26 februarie 2010

fiind de 414,12 lei, calculată la o paritate a forințului de 100 = 1,5222 lei

și o dobândă 9,5% pe lunile noiembrie – decembrie 2009 și 8% pe lunile ianuarie

– februarie 2010, urmând a curge în continuare până la achitarea debitului

datorat de către pârâtă.

În ceea

ce privește daunele morale, instanța a apreciat că acestea nu sunt justificate,

întrucât răspunderea contractuală exclude și aplicarea răspunderii delictuale -

fundamentul daunelor morale, iar neexecutarea sau executarea defectuoasă a

contractului atrage sancțiunile contractuale și nicidecum daune morale. Faptul

că pârâta nu a răspuns solicitărilor reclamantului se datorează punctului său

de vedere cu privire la soluția tehnică ce se impune în speță, comportament ce

nu poate fi sancționat prin obligarea la plata daunelor morale.

Apelurile

declarate de părți împotriva hotărârii sentinței tribunalului au fost respinse

de către Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia civilă nr. 29

din 25 ianuarie 2011.

Examinând

sentința apelată prin prisma motivelor de apel, cât și în conformitate cu art. 295

C. proc. civ., instanța de apel a reținut că răspunderea pârâtei pentru

acoperirea daunelor suferite de reclamant, ca urmare a avarierii autoturismului

asigurat își are izvorul în contractul de asigurare facultativă pentru avarii

și furt intern CASCO AVA 0495394 din 13 octombrie 2008, tribunalul pronunțând o

hotărâre temeinică și legală, cu respectarea dispozițiilor art. 969, art. 970 C.

civ. și a regulilor speciale cuprinse în Legea nr. 136/1995, admițând corect

acțiunea numai cu privire la evenimentele care au determinat înlocuirea ușii

față-stânga și a barei spate și respingând daunele solicitate de reclamant

pentru evenimentul care ar fi determinat înlocuirea parbrizului, ca urmare a neconformării

acestuia față de prevederile contractuale în ce privește notificarea

evenimentului asigurat.

Instanța

de apel a mai reținut că prevederile art. 8.10 și art. 8.11 din contract nu

interzic efectuarea în străinătate a reparațiilor, câtă vreme costurile se înscriu

în limitele celor practicate în România, la dosar neexistând dovezi din care să

rezulte că aceste limite au fost depășite și că reparațiile efectuate în

străinătate nu sunt de natură să justifice refuzul pârâtei de plată a

despăgubirilor, câtă vreme aceste reparații s-au efectuat la o unitate service

autorizată de producător, în perimetrul Uniunii Europene.

Împotriva

acestei decizii reclamantul Biroul Notarilor Publici Asociați „R.” Timișoara a

declarat recurs, prin care a solicitat modificarea deciziei atacate, admiterea

apelului propriu și, în consecință, admiterea acțiunii în întregime și

obligarea pârâtei la plata sumei de 1.250.759 HUF, cu titlu de despăgubiri.

A

susținut, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C.

proc. civ., că obiectul recursului îl constituie doar suma de 322.530 HUF, care

reprezintă diferența dintre prejudiciul suferit și suma acordată de instanța de

judecată, arătând că a acționat cu bună credință în raporturile juridice cu

pârâta, dar a omis să păstreze copiile tuturor notificărilor făcute acesteia cu

privire la avarierea parbrizului, dar că aceste notificări se află în dosarul

nr. AVA-TM-000190/09 și că asigurătorul nu a contestat dreptul său la

despăgubire, inclusiv pentru parbriz, ci doar cuantumul sumelor pretinse,

precum și faptul că nu ar fi fost necesară și nu ar fi aprobat înlocuirea unor

piese și subansamble la autoturismul avariat; că prin decizia pronunțată

instanța de apel a validat încălcarea de către tribunal a dispozițiilor art. 129

C. proc. civ., rolul activ al instanței neputând să depășească limitele

apărării pârâtei și că, în analiza comportamentului contractual al pârâtei,

„motivările sunt contradictorii”.

Recursul

este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Examinând

motivele de recurs se constată că în raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., acestea pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C.

proc. civ., recurentul nedezvoltând motivul invocat prevăzut de art. 304 pct. 8

C. proc. civ.

Conform

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea care cuprinde motive contradictorii

poate fi modificată în calea de atac, această ipoteză vizând situațiile când

contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza

acestora în raport cu dispozitivul pe care îl contrazice.

Examinând

considerentele deciziei se constată inexistența unor motive contradictorii,

constatările instanței de judecată cu privire la comportamentul contractual al

pârâtei neconform bunei credințe și art. 970 C. civ., referindu-se la cele două

capete de cerere admise, analizate separat de capătul de cerere privind daunele

rezultate din avarierea parbrizului, care a fost examinat anterior acestora, cu

evidențierea comportamentului neconform al reclamantei față de art. 7.2.5.,

art. 7.2.12.raportate la art. 8.1 din contractul părților.

În

contextul dat, având în vedere că instanța a motivat în fapt și în drept

capătul de cerere privind avarierea parbrizului, neputând a se face o extindere

a concluziei rezultată din analiza celorlalte două capete de cerere asupra

acestei motivări, Înalta Curte constată că susținerea recurentului circumscrisă

motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiată.

În

analiza celui de-al doilea motiv de recurs se rețin dispozițiile art. 129 alin.

(4) C. proc. civ. care prevăd că judecătorul este în drept să le ceară părților

explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice

împrejurări de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în

întâmpinare, iar conform alin. (6) al acestui articol, judecătorii hotărăsc

numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Textele

de lege precitate stabilesc obligații în sarcina judecătorului al cărui rol

activ trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu cele două

principii fundamentale ale procesului civil, respectiv disponibilitatea și

contradictorialitatea, acesta având obligația de a stărui prin toate mijloacele

legale, în scopul de a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza

stabilirii faptelor și aplicării corecte a legii, urmând a se pronunța numai

asupra obiectului dedus judecății ca garanție a respectării principiului

disponibilității procesului civil.

Cadrul

procesual, atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care se

derulează litigiul, este fixat de părți, nefiind permis instanței a se pronunța

în afara limitelor în care a fost investită.

Examinând

motivele de recurs, circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de

dispozițiile art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ., Înalta Curte reține că

acestea nu pot fi primite, întrucât din considerentele hotărârii atacate

rezultă că instanța a înlăturat cu justețe critica lipsei rolului activ al

instanței de fond, considerând că aceasta s-a pronunțat doar asupra obiectului

cererii de chemare în judecată, pe capetele de cerere referitoare la

despăgubiri rezultate din contractul de asigurare, dobândă și daune morale, în

limitele stabilite de reclamant.

Instanța

de apel a considerat corect că tribunalul nu a depășit cadrul procesual prin

faptul de a fi analizat în profunzime capătul de cerere referitor la

despăgubirile solicitate pentru avarierea parbrizului, stabilind corect faptele

și textele de lege aplicabile și constatând că reclamantul nu s-a conformat

dispozițiilor art. 7.2.5 din contractul părților, sub sancțiunea prevăzută de art.

7.2.12 din același contract, și că, prevederile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., care îl obligă pe judecător să ceară explicații și să pună în dezbaterea

părților orice împrejurări de fapt ori de drept pentru aflarea adevărului, chiar

dacă acestea nu sunt menționate în acțiune sau întâmpinare, au fost respectate.

Pentru

aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D

E

Respinge

recursul declarat de reclamantul BIROUL NOTARILOR PUBLICI ASOCIAȚI R.

TIMIȘOARA, împotriva deciziei civile nr. 29 din 25 ianuarie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2

noiembrie 2011

.