ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3633/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3633/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamantul G.P. a solicitat instanței obligarea pârâtei

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul

Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților, de a soluționa cu celeritate dosarul nr. 39767/CC/2009,

potrivit art. 4 din decizia nr. 2/2006/CC, și să transmită acest

dosar unui evaluator autorizat pentru stabilirea valorii de circulație a

imobilului situat în Cluj-Napoca constând din teren 1 jugăr și 79

stânjeni precum și construcțiile înscrise în C.F., respectiv

casă din cărămidă acoperită cu țiglă, cu 3

camere, 1 bucătărie, 1 magazie, 1 tâmplărie, 1 fabrică

metalurgică „Hirsch”, situată în fosta str. Negru Vodă, nr. 1,

identificată inițial în C.F. vechi Cluj nr. 10725 nr. top.6833. De asemenea,

reclamantul a mai solicitat ca în baza evaluării, pârâta să

emită Decizia reprezentând titlu de despăgubiri în echivalent pentru

imobilul menționat, raportat la valoarea stabilită; fără

cheltuieli de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 436 din 7 septembrie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea

formulată de către reclamantul G.P., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

a obligat pârâtul să soluționeze dosarul nr. 39767/CC/2009 având ca

obiect acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005

și să înainteze evaluatorului dosarul pentru întocmirea raportului de

evaluare și să emită, subsecvent, decizia reprezentând titlu de despăgubire.

Pentru a

pronunța această soluție instanța de fond a reținut

că prin sentința civilă nr. 824 din 16 septembrie 2003

pronunțată de Tribunalul Cluj, rămasă definitivă

și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului declarate

de A.V.A.S. de către Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 167/A

din 28 ianuarie 2004, respectiv de către Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia nr. 3.503 din 02 mai 2007, A.V.A.S. a fost

obligată „să stabilească prin decizie valoarea și

modalitatea măsurilor reparatorii corespunzătoare pentru imobilul

situat în Cluj-Napoca, în str. Negru Vodă, nr. 1, identificată

inițial în C.F. vechi Cluj nr. 10725 nr. top.6833, constând din teren 1

jugăr și 79 stânjeni precum și construcțiile înscrise în

C.F., respectiv casă din cărămidă acoperită cu

țiglă, cu 3 camere, 1 bucătărie, 1 magazie, 1

tâmplărie, 1 fabrică metalurgică „Hirsch”.

Prin decizia nr. 443

din 19 decembrie 2007 emisă de A.V.A.S. s-a propus acordarea

măsurilor reparatorii d-lui G.P., decizia fiind înaintată Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în conformitate cu

dispozițiile art. 16 alin. 2 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Reclamantul a

făcut demersuri în vederea obținerii despăgubirilor.

Luând în considerare

intervalul scurs de atunci, precum și faptul că reclamantul a fost

lipsit de prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu,

reținând totodată că dispoziția emisă de AVAS poate fi

asimilată noțiunii de „bun” reglementată de art. 1 alin. (1) din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, instanța de fond a considerat că nu poate fi

primită apărarea pârâtei referitoare la netemeinicia acțiunii

din perspectiva faptului că nu ar fi fost urmată în totalitate

procedura administrativă.

Curtea de apel a

apreciat că, dacă s-ar lua în considerare această poziție,

s-ar ajunge în situația în care pârâta s-ar prevala, cu succes, de propria

culpă, ceea ce este inadmisibil din perspectiva principiilor care guvernează

statul de drept.

Lentoarea procedurii

administrative nu poate fi explicată în mod rezonabil de lipsa

documentelor enumerate în cuprinsul întâmpinării.

Pârâta avea toate

pârghiile administrative pentru a intra rapid în posesia documentelor

solicitate dacă aprecia că înscrisurile ce i-au fost expediate nu

erau suficiente.

Împotriva

hotărârii instanței de fond, pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că instanța de fond, în mod greșit, a reținut

că, în speță, au fost încălcate dispozițiile privind

respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei.

În cauza supusă

judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a

fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de

măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul

aferent Deciziei 2/28 februarie 2006, a fost transmis de APAPS București,

în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul

Comisiei Centrale sub nr. 39767/CC.

Dosarul a fost

aprobat pe caz special în ședința Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor din 26 mai 2011, potrivit art. 3 din Decizia nr. 2815/2008,

astfel că petitul 1 din cererea introductivă de instanță a

rămas fără obiect.

Pentru completarea

dosarului de despăgubire nr. 39767/CC, prin adresa nr. 39767/CC din06

septembrie 2011, atașată în copie, s-au făcut demersuri la

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Cluj, Consiliul

Județean Cluj, Primăria municipiului Cluj - Napoca, Direcția

Fondului Imobiliar de Stat - Oficiul Evidențe Imobile, Carte Funciară

și S:C: Carbochim S.A., A.V.A.S. și s-a solicitat identificarea

imobilului și comunicarea situației despăgubirilor încasate cu

ocazia preluării abuzive: cuantumul și data încasării.

Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor nu are atribuții de identificare a

imobilelor, aceasta făcându-se în procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Referitor la etapa

evaluării, aceasta este condiționată de clarificarea problemelor

privind completarea dosarului.

Mai mult,

nesoluționarea în termenul legal al unei cereri sau refuzul nejustificat,

definite de legea contenciosului administrativ, determină nașterea

dreptului la investirea instanței de contencios administrativ, însă

în speța de față nu poate fi vorba de un refuz al Comisiei.

Soluționarea

unei cereri în defavoarea reclamantei sau contrar așteptărilor sale

nu reprezintă, în mod automat, un refuz nejustificat. Caracterul

nejustificat poate să rezulte numai prin raportare la legislația

existentă, cu care refuzul trebuie să fie în contradicție.

În cauza supusă

judecății, trimiterea la evaluare se va face după completarea

dosarului de despăgubire (aspect ce ține și de diligenta

reclamantului).

Prin urmare, nu se

poate reține existența unui refuz nejustificat al Comisiei Centrale

cu privire la soluționarea dosarului privind acordarea despăgubirilor

in favoarea reclamantei,

având

în

vedere

faptul că aceasta nu își exercită cu rea-credință

atribuțiile ce îi revin în cadrul procedurii administrative prevăzute

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.Astfel, pentru a exista un abuz de drept,

atribuțiile conferite de lege trebuie exercitate cu încălcarea

scopului pentru care au fost instituite.

Examinând cauza și

sentința recurată în raport cu actele și lucrările

dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii,

inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Potrivit

dispozițiilor art. 16 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției,

precum și unele măsuri adiacente, "(4) Pe baza situației

juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri,

Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute

la alin. (1) și (2) în privința verificării

legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Secretariatul

Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin.

(1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură

a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului

sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii

raportului de evaluare".

Este real că

legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea și

soluționarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că

durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă

atingere dreptului reclamanților la aceste măsuri reparatorii, ea

trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se

consacră în practică în funcție de anumite situații de

fapt, de greutăți întâmpinate în soluționarea cererilor, de

numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile

instituției ș.a.m.d.

Toate considerentele

care constituie motive de întârziere în soluționarea dosarelor sunt

aspecte care nu sunt imputabile reclamanților, iar până la un punct

nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de

soluționare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce

la însăși negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest

moment nu mai interesează dificultățile întâmpinate de

instituția pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de

obligațiile sale, statul trebuind să găsească soluții

administrative pentru rezolvarea situației.

Omisiunea

legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se

deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea

despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la

ideea ca autoritatea publică să determine ea însăși acest

interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluționarea

unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție

instituită de art. 6 din CEDO, garanție ce privește, în cauzele

de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în

fața instanței de judecată, dar și procedura

preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei

jurisdicții este condiționată în prealabil de parcurgerea

acestei proceduri.

Doctrina

europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil”

este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după

criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie

apreciat  într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în

mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul

său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului

procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce

conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie

civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării

jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii

administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este

precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții

de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se

apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de

criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de

complexitatea speței, comportamentul reclamanților și cel al

autorităților competente.

Susținerile

recurentei privind ordinea de soluționare a dosarelor pot fi reținute

doar în măsura în care urmarea acestei ordini respectă rigorile

termenului echitabil, la care s-a făcut referire mai sus.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că instanța de fond a pronunțat o

hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte

va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

sentinței civile nr. 436 din 7 septembrie 2011 a Curții de Apel Cluj

– Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2012.