ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1811/2010

Asupra recursului

penal de față;

Pe baza actelor și

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 14 ianuarie 2009 petentul P.V. s-a

adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea cu o plângere penală

îndreptată împotriva numitei V.A., de profesie avocat, solicitând tragerea la

răspundere penală a acesteia pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

288, 289, 290, 291, 292 C. pen.

În motivarea

plângerii, petentul a susținut că intimata, în calitate a de apărător al

numitei D.M., în Dosarul civil nr. 9431/2006, a depus o serie de înscrisuri

false, care au produs efecte juridice, instanțele fiind în eroare și astfel

hotărârile pronunțate în cauză - Sentința civilă nr. 3107 din 25 mai 2007 și

Decizia civilă nr. 217/A din 9 octombrie 2008 „au devenit inadmisibile,

nelegale și netemeinice".

În declarația dată în

fața procurorului la 3 februarie 2009 petentul a precizat că înscrisurile

falsificate, la care a înțeles să se refere sunt: 1.contractul de

vânzare-cumpărare nr. X/1991 privind imobilul situat în str. C., depus în

dosarul civil și care indică drept proprietar pe numita P.M., contrar

exemplarului original, în care sunt menționați la rubrica „cumpărător"

P.M. și P.V.;

emisă de Poliția municipiului Râmnicu Vâlcea care privea unele avarii la

autoturismul A., în care fosta soție, D.M., a adăugat pe formularul tip „conducere

sub influența alcoolului" precum și mențiunea „Dosar nr. 212", în

scopul de a-l prezenta ca pe o persoană ce obișnuia să consume băuturi

alcoolice, cercetată de poliție, ceea ce nu corespundea realității. Și acest

înscris, arată petentul, a fost depus în Dosarul civil nr. 9431/2006 al

Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și susținut oral de intimata V.A.

Prin Rezoluția din 27

mai 2009, dată în Dosarul nr. 15/P/2009 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Pitești, în baza art. 228 alin. (4) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a

dispus neînceperea urmăririi penale față de V.A., avocat în cadrul Baroului

Vâlcea pentru comiterea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 288, 289,

290, 291 și 292 C. pen. cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Pentru a adopta

această soluție, procurorul a reținut că din actele premergătoare efectuate în

cauză a rezultat că nu există niciuna dintre infracțiunile reclamate de petent,

intimata nefăcând altceva decât să își îndeplinească atribuțiile sale legale,

legate de asistența juridică a clientei sale, aceasta neavând obligația de a

verifica dacă înscrisurile date de parte cuprind mențiuni nereale.

Prin Rezoluția din 13

iulie 2009, emisă în Dosarul nr. 507/11/2/2009 procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondată plângerea

formulată de petentul P.V. potrivit art. 278 C. proc. pen. împotriva soluției

de neîncepere a urmăririi penale.

Împotriva ambelor

rezoluții petentul P.V. a formulat plângere întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Prin Sentința penală

nr. 17/F din 9 februarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1082/46/2009 Curtea de

Apel Pitești a respins ca nefondată plângerea petentului, pe care l-a obligat

la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că intimata nu se face vinovată de

săvârșirea infracțiunilor reclamate de petent, întrucât aceasta nu a desfășurat

vreo activitate de falsificare, sub forma ștersăturilor ori adăugirilor iar, în

calitate de apărător, nu avea obligația să verifice dacă actele conțin mențiuni

nereale.

În termen legal,

petentul P.V. a declarat recurs împotriva sentinței penale sus-menționate

solicitând, în principal, desființarea acesteia și a celor două rezoluții

atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea completării cercetărilor

penale precum și înlăturarea obligării sale la plata cheltuielilor judiciare

iar, în subsidiar, aplicarea de către instanța de recurs a unei amenzi

administrative intimatei V.A.

După ce prezintă un

istoric al situației de fapt și își exprimă nemulțumirea față de sistemul

judiciar românesc în ansamblu, cu referire concretă la speța de față petentul

arată că și în situația în care s-a stabilit că intimata nu este autorul

falsului, autor fiind clienta acesteia, D.M., organul de cercetare trebuia să

aprofundeze cercetările cu privire la infracțiunea de uz de fals, întrucât

înscrisurile false au fost depuse la dosar și susținute cu vehemență de

intimată, că aceasta a făcut afirmații nereale atât cu ocazia concluziilor

orale cât și în întâmpinarea depusă în același dosar civil, inducând în eroare

instanța, cu un minim de diligență profesională intimata ar fi trebuit să

realizeze falsul înscrisurilor pe care clienta să i le-a predat în vederea

depunerii la dosar.

Examinând sentința

atacată sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte apreciază că acesta este legală și netemeinică, recursul

fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

În baza actelor

premergătoare efectuate în cauză instanța de fond a apreciat în mod corect că

activitățile desfășurate de intimată, în calitate de avocat, nu întrunesc

elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate prin plângerea penală.

Astfel, fapta

intimatei V.A. de a depune în Dosarul civil nr. 1948/288/2007 (nr. vechi

9431/2006) aflat pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în calitate de avocat al

numitei D.M., anumite acte înmânate de către clienta sa în vederea susținerii

acțiunii acesteia se circumscrie atribuțiilor sale profesionale și nicidecum

laturii obiective ale vreunei infracțiuni. Împrejurarea că petentul susține că

acele acte depuse la dosar de către intimată sunt false nu este suficientă

pentru a atrage răspunderea penală a acesteia pentru infracțiunile reclamate.

Potrivit art. 288 C.

pen. infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale constă în

contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod,

de natură a produce consecințe juridice.

Rezultă indubitabil

din actele premergătoare efectuate în cauză că intimata nu a executat niciunul

din elementele materiale alternative ce intră în latura obiectivă a

infracțiunii prevăzute de art. 288 C. pen., aspect recunoscut de altfel și de

către petent în motivele de recurs în care arată că autorul falsului ar fi

fosta sa soție, D.M., dar susține că intimata ar fi trebuit să își dea seama că

înscrisurile sunt falsificate și să nu le depună la dosar.

Înalta Curte

constată, pe de o parte, că până la acest moment nu s-a stabilit de către

organele de urmărire penală că înscrisurile în discuție (contractul de

vânzare-cumpărare nr. X/1991 și o autorizație emisă de Poliția municipiului

Râmnicu Vâlcea) au fost falsificate în vreuna din modalitățile prevăzute de

lege (sub acest aspect se fac cercetări împotriva numitei D.M., la plângerea

aceluiași petent) iar, pe de altă parte, intimata, în calitatea sa de avocat,

nu avea nicio obligație legală de a verifica autenticitatea înscrisurilor

primite de la partea pe care o asista în procesul civil.

Infracțiunea de uz de

fals, prevăzută de art. 291 C. pen., constă în folosirea unui înscris oficial

ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei

consecințe juridice.

Rezultă din economia

acestor dispoziții legale că pentru a se reține săvârșirea acestei infracțiuni

trebuie să fie îndeplinite cumulativ trei condiții: a) înscrisul folosit să fie

fals; b) făptuitorul să fi cunoscut că acel înscris este fals și c) folosirea

înscrisului fals să se facă în vederea producerii unei consecințe juridice.

Or, în speță, așa cum

s-a arătat mai sus, nu s-a stabilit, cel puțin până la acest moment, că

înscrisurile depuse de intimată în dosarul civil sunt false și că intimata a

cunoscut acest aspect.

Cum săvârșirea unei

infracțiuni constituie singurul temei al angajării răspunderii penale a unei

persoane, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen. și cum actele premergătoare

efectuate în cauză dovedesc că activitatea intimatei V.A. a fost circumscrisă

obligațiilor sale profesionale, nefiind puse în evidență date, indicii sau

dovezi în sensul existenței faptelor penale reclamate de petent, soluția

procurorului de neîncepere a urmăririi penale este legală, fiind în mod corect

menținută de către prima instanță.

În ceea ce privește

obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat de către

instanța fondului, aceasta este consecința soluției pronunțate, aceea de

respingere a plângerii formulate de petent. Astfel, potrivit art. 192 alin. (2)

C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat se suportă de către persoana

căreia i s-a respins ori care și-a retras apelul, recursul sau cererea.

Pentru considerente

ce preced, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

În conformitate cu

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la

plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de petentul P.V. împotriva Sentinței penale nr. 17/F din 9 februarie

2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică azi, 6 mai 2010.