ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1811/2010

Asupra recursului penal de față; Pe baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 14 ianuarie 2009 petentul P.V. s-a adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea cu o plângere penală îndreptată împotriva numitei V.A., de profesie avocat, solicitând tragerea la răspundere penală a acesteia pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288, 289, 290, 291, 292 C. pen.

În motivarea plângerii, petentul a susținut că intimata, în calitate a de apărător al numitei D.M., în Dosarul civil nr. 9431/2006, a depus o serie de înscrisuri false, care au produs efecte juridice, instanțele fiind în eroare și astfel hotărârile pronunțate în cauză - Sentința civilă nr. 3107 din 25 mai 2007 și Decizia civilă nr. 217/A din 9 octombrie 2008 „au devenit inadmisibile, nelegale și netemeinice". În declarația dată în fața procurorului la 3 februarie 2009 petentul a precizat că înscrisurile falsificate, la care a înțeles să se refere sunt: 1.contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1991 privind imobilul situat în str. C., depus în dosarul civil și care indică drept proprietar pe numita P.M., contrar exemplarului original, în care sunt menționați la rubrica „cumpărător" P.M.

și P.V.; 2. o autorizație emisă de Poliția municipiului Râmnicu Vâlcea care privea unele avarii la autoturismul A., în care fosta soție, D.M., a adăugat pe formularul tip „conducere sub influența alcoolului" precum și mențiunea „Dosar nr. 212", în scopul de a-l prezenta ca pe o persoană ce obișnuia să consume băuturi alcoolice, cercetată de poliție, ceea ce nu corespundea realității. Și acest înscris, arată petentul, a fost depus în Dosarul civil nr. 9431/2006 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și susținut oral de intimata V.A. Prin Rezoluția din 27 mai 2009, dată în Dosarul nr. 15/P/2009 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în baza art. 228 alin. (4) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de V.A., avocat în cadrul Baroului Vâlcea pentru comiterea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 288, 289, 290, 291 și 292 C. pen.

cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. Pentru a adopta această soluție, procurorul a reținut că din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că nu există niciuna dintre infracțiunile reclamate de petent, intimata nefăcând altceva decât să își îndeplinească atribuțiile sale legale, legate de asistența juridică a clientei sale, aceasta neavând obligația de a verifica dacă înscrisurile date de parte cuprind mențiuni nereale. Prin Rezoluția din 13 iulie 2009, emisă în Dosarul nr. 507/11/2/2009 procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul P.V. potrivit art. 278 C. proc. pen. împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale.

Împotriva ambelor rezoluții petentul P.V. a formulat plângere întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. Prin Sentința penală nr. 17/F din 9 februarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1082/46/2009 Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondată plângerea petentului, pe care l-a obligat la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că intimata nu se face vinovată de săvârșirea infracțiunilor reclamate de petent, întrucât aceasta nu a desfășurat vreo activitate de falsificare, sub forma ștersăturilor ori adăugirilor iar, în calitate de apărător, nu avea obligația să verifice dacă actele conțin mențiuni nereale.

În termen legal, petentul P.V. a declarat recurs împotriva sentinței penale sus-menționate solicitând, în principal, desființarea acesteia și a celor două rezoluții atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea completării cercetărilor penale precum și înlăturarea obligării sale la plata cheltuielilor judiciare iar, în subsidiar, aplicarea de către instanța de recurs a unei amenzi administrative intimatei V.A.

După ce prezintă un istoric al situației de fapt și își exprimă nemulțumirea față de sistemul judiciar românesc în ansamblu, cu referire concretă la speța de față petentul arată că și în situația în care s-a stabilit că intimata nu este autorul falsului, autor fiind clienta acesteia, D.M., organul de cercetare trebuia să aprofundeze cercetările cu privire la infracțiunea de uz de fals, întrucât înscrisurile false au fost depuse la dosar și susținute cu vehemență de intimată, că aceasta a făcut afirmații nereale atât cu ocazia concluziilor orale cât și în întâmpinarea depusă în același dosar civil, inducând în eroare instanța, cu un minim de diligență profesională intimata ar fi trebuit să realizeze falsul înscrisurilor pe care clienta să i le-a predat în vederea depunerii la dosar.

Examinând sentința atacată sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este legală și netemeinică, recursul fiind nefondat, pentru următoarele considerente: În baza actelor premergătoare efectuate în cauză instanța de fond a apreciat în mod corect că activitățile desfășurate de intimată, în calitate de avocat, nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate prin plângerea penală. Astfel, fapta intimatei V.A. de a depune în Dosarul civil nr. 1948/288/2007 (nr. vechi 9431/2006) aflat pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în calitate de avocat al numitei D.M., anumite acte înmânate de către clienta sa în vederea susținerii acțiunii acesteia se circumscrie atribuțiilor sale profesionale și nicidecum laturii obiective ale vreunei infracțiuni.

Împrejurarea că petentul susține că acele acte depuse la dosar de către intimată sunt false nu este suficientă pentru a atrage răspunderea penală a acesteia pentru infracțiunile reclamate. Potrivit art. 288 C. pen. infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale constă în contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură a produce consecințe juridice. Rezultă indubitabil din actele premergătoare efectuate în cauză că intimata nu a executat niciunul din elementele materiale alternative ce intră în latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 288 C. pen., aspect recunoscut de altfel și de către petent în motivele de recurs în care arată că autorul falsului ar fi fosta sa soție, D.M., dar susține că intimata ar fi trebuit să își dea seama că înscrisurile sunt falsificate și să nu le depună la dosar.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că până la acest moment nu s-a stabilit de către organele de urmărire penală că înscrisurile în discuție (contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1991 și o autorizație emisă de Poliția municipiului Râmnicu Vâlcea) au fost falsificate în vreuna din modalitățile prevăzute de lege (sub acest aspect se fac cercetări împotriva numitei D.M., la plângerea aceluiași petent) iar, pe de altă parte, intimata, în calitatea sa de avocat, nu avea nicio obligație legală de a verifica autenticitatea înscrisurilor primite de la partea pe care o asista în procesul civil. Infracțiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., constă în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice.

Rezultă din economia acestor dispoziții legale că pentru a se reține săvârșirea acestei infracțiuni trebuie să fie îndeplinite cumulativ trei condiții: a) înscrisul folosit să fie fals; b) făptuitorul să fi cunoscut că acel înscris este fals și c) folosirea înscrisului fals să se facă în vederea producerii unei consecințe juridice. Or, în speță, așa cum s-a arătat mai sus, nu s-a stabilit, cel puțin până la acest moment, că înscrisurile depuse de intimată în dosarul civil sunt false și că intimata a cunoscut acest aspect. Cum săvârșirea unei infracțiuni constituie singurul temei al angajării răspunderii penale a unei persoane, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen. și cum actele premergătoare efectuate în cauză dovedesc că activitatea intimatei V.A.

a fost circumscrisă obligațiilor sale profesionale, nefiind puse în evidență date, indicii sau dovezi în sensul existenței faptelor penale reclamate de petent, soluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale este legală, fiind în mod corect menținută de către prima instanță. În ceea ce privește obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat de către instanța fondului, aceasta este consecința soluției pronunțate, aceea de respingere a plângerii formulate de petent. Astfel, potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat se suportă de către persoana căreia i s-a respins ori care și-a retras apelul, recursul sau cererea. Pentru considerente ce preced, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză. În conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petentul P.V. împotriva Sentinței penale nr. 17/F din 9 februarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi, 6 mai 2010.