ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3966/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 C proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

de apel

Prin decizia nr. 447/A din 22 iunie

2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantele P.R. și P.Q.R. împotriva sentinței civile nr. 116 din 01

februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că din interpretarea sistematică a dispozițiilor

art. 50 alin. (2), alin. (2

1

) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie făcută distincția între prețul actualizat

și prețul de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor îndreptățite. Această

distincție funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil,

în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare

(prin anularea sau constatarea nulității lui), cum este cazul în care a fost încheiat

cu rea-credință, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea

titlurilor, ipoteză care presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile

de proprietate.

Nu în toate cazurile

în care chiriașii cumpărători au fost evinși, în sens larg, se impune acordarea

valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată

în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare

chiriașii au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor.

În speță s-a stabilit

în mod irevocabil că buna-credință a cumpărătorilor este exclusă, în condițiile

în care, cu minime diligente, puteau lua cunoștință de cererea de restituire a imobilului,

înregistrată de moștenitorii fostului proprietar anterior încheierii actului de

vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 600 din 14 aprilie

titlu valabil, astfel încât operează motivul de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare

prevăzut de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care cumpărătorii

nu se pot prevala de buna-credință. Aceste aspecte de drept, dezlegate în mod irevocabil

printr-o hotărâre ce se bucură de prezumția de validitate, nu mai pot fi repuse

în discuție.

2.1. Motive

Reclamantele au

declarat recurs, motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

prin care au formulat următoarele critici:

Hotărârea instanței

de apel este nelegală, distincția pe care o face instanța în legătură cu dispozițiile

art. 50 alin. (2) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu are suport legal.

Dacă s-ar fi dorit

ca prețul de piață să se acorde numai în situația contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea legii în general s-ar fi prevăzut în mod expres aceasta.

Or, textul are în vedere numai respectarea Legii nr. 112/1995.

Reaua-credință

a părților contractului de vânzare-cumpărare nu este prevăzută ca motiv de nulitate

de Legea nr. 112/1995 ci de C. civ.

Există autoritate

de lucru judecat în ceea ce privește motivul de nulitate care a stat la baza constatării

nulității contractului de vânzare-cumpărare, respectiv reaua-credință: pentru vânzător,

faptul că există o cerere de restituire formulată de foștii proprietari; pentru

cumpărător, faptul că nu a depus minime diligente înainte de încheierea contractului

de vânzare-cumpărare.

Conform probelor

administrate în cauză, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de

15 noiembrie 1996, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 9 alin.

(1) rap. la art. 14 din Legea nr. 112/1995. Contractul ar fi fost nul dacă ar fi

fost încheiat înăuntrul termenului de 6 luni.

Dispozițiile Legii

nr. 112/1995 nu au fost încălcate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă

nr. 600 din 14 aprilie 2005 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 încheiat

între SC R.V. SA și P.R. și P.A.

În considerentele

hotărârii s-a reținut că imobilul vândut a fost preluat de stat fără titlu valabil,

iar cumpărătorii nu au fost de bună-credință la încheierea contractului. Cunoscând

că locuința deținută în calitate de chiriaș urma a se vinde, în condițiile Legii

nr. 112/1995, P.R. avea obligația să efectueze verificări dacă imobilul făcea obiectul

unei cereri de restituire, verificare pe care cumpărătorul, în cadrul minimelor

diligențe, trebuia să le facă înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Această hotărâre

are autoritate de lucru de judecat în ce privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de reclamanții din prezentul proces, astfel încât nu mai poate fi repusă

în discuție analiza acestei chestiuni.

În aceste condiții,

instanțele de fond au făcut aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legii

materiale aplicabile în cauză, respectiv art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

care reglementează restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, iar nu a prevederilor

art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, așa cum pretind recurentele,

care reglementează restituirea prețului de piață al imobilelor în cazul în care

contractele de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Astfel, prin decizia

civilă nr. 600 din 14 aprilie 2005 s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat,

că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Drept urmare,

față de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, conform cu care foștii

proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute

ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 06 martie

1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice

la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de această

lege și dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 care arată că după

expirarea termenului prevăzut la art. 14, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor

ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot

opta pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului,

imobilul în litigiu nu putea fi vândut.

Vânzarea-cumpărarea

fiind încheiată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, foștii proprietari

pot beneficia numai de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere

cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9

C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul

va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantele P.R. și P.Q.R. împotriva deciziei nr. 447/A din

22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 12 mai 2011.