AFFAIRE SIMION c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

14.12.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1;Dommage matériel - restitution du bien litigieux, à défaut réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE SIMION c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA SIMION c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 13028/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 decembrie 2006 DEFINITIVF 14/03/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Simion c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președinte Bîrsan Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson Me Ziemele, Berro-Lefevre, judecători și V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 noiembrie 2006, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 13028/03) îndreptată împotriva României, inclusiv o resortisantă a acestui stat, M. Ileana Madeleine Simion a sesizat Curtea la data de martie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 17 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. În 1937, tatăl recurentei a cumpărat o clădire formată dintr-un apartament situat la primul etaj, dintr-un apartament cu birouri și un garaj situat la șezutul dejardin, precum și din anexe. Bunul imobil menționat era situat la nr. 5 rue Herăstrau, București. În 1950, invoca decretul de naționalizare n 92/1950, statul a luat în posesie bunul imobil menționat anterior. Acțiune în revendicare la 27 octombrie 1994, reclamanta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei București. Aceasta a susținut că, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile aparținând anumitor categorii sociale erau scutite de la plata taxei pe valoarea adăugată. naționalizarea și faptul că tatăl său făcea parte dintr-una dintre aceste categorii. Prin hotărârea din 10 octombrie 1995, tribunalul a admis acțiunea reclamantei, a constatat nulitatea deciziei de naționalizare și a ordonat restituirea bunului în favoarea sa. Partea relevantă a hotărârii menționate anterior se citește după cum urmează: (...) Tribunalul constată că reclamanta este proprietara bunului imobil situat la nr. 5 rue Herastreu (...) la București, compus dintr-un apartament situat la primul etaj, dintr-un birou situat la parter, dintr-un garaj situat la subsol, precum și din anexele menționate în titlul de proprietate. 10. La apelul Primăriei, printr-o hotărâre din 13 iunie 1996, tribunalul județ din București a confirmat această hotărâre. La 8 noiembrie 1996, Curtea de Apel de la București a confirmat această hotărâre. Astfel, hotărârea din 10 octombrie 1995 a devenit definitivă. La 9 octombrie 1997, chiar și în mod oficial, Primăria București a pus reclamanta în posesia bunurilor. Vânzarea apartamentului situat la ezi-de-jardin 11. Printr-un contract din 10 aprilie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/95, statul a vândut apartamentul situat în partea de sus a clădirii la C.M.R., care îl ocupa ca chiriaș. Acțiune în anulare a contractului de vânzare a apartamentului situat în partea de sus a Jardin 12. La 19 noiembrie 1997, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță. instanța din București a unei acțiuni în anulare a contractului de vânzare încheiat în favoarea C.M.R. În fața instanței, achizitorul a ridicat excepția de la calitate pentru acțiunea reclamantei, deoarece, în opinia sa, apartamentul situat în partea de sus nu făcea parte din bunurile restituite la 10 octombrie 1995 de către Tribunalul de Primă Instanță din București. 13. La 9 aprilie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins acțiunea recurentei, pe motiv că aceasta nu deținea nici un titlu de proprietate asupra apartamentului în cauză. 14. Cele două părți au solicitat această hotărâre. printr-o hotărâre din 22 Iulie 1999, tribunalul departamental din București a acceptat apelurile, a anulat judecata și a trimis cazul în fața primilor judecători pentru o nouă judecată. 15. În același timp, recurenta sesizează instanța de primă instanță cu privire la o acțiune în rectificarea sistemului de judecată pronunțat la octombrie 1995 de către Tribunalul de Primă Instanță din București. Ea susținea că apartamentul de la parter era de fapt situat în curtea din spate și a cerut instanței să modifice sistemul de judecată în acest sens. 16. Printr-o hotărâre din 19 mai 1999, tribunalul a acceptat cererea sa și a ordonat rectificarea dispozitivului în sensul în care apartamentul situat la parter și nu cel de la parter trebuia returnat reclamantei. În lipsa unui apel, această hotărâre a devenit definitivă. 17. La 14 martie 2000, Tribunalul de Primă Instanță, sesizat cu acțiunea în anulare a contractului de vânzare după trimiterea cauzei de către tribunalul departamental, a primit acțiunea reclamantei și a anulat contractul de vânzare, ordonând, de asemenea, expulzarea C.M.R. din apartamentul menționat anterior. Instanța a hotărât, printre altele, că în momentul în care statul a vândut apartamentul C.M.R. reclamanta era deja proprietarul bunului, în măsura în care și-a înscris dreptul în registrul transcrierilor. Printr-o hotărâre din 14 decembrie 2000, tribunalul departamental din București a primit apelul C.M.R. și a respins acțiunea recurentei ca fiind nefondată. Tribunalul a considerat că, în momentul încheierii contractului de vânzare, cumpărătorul era de bună-credință. reclamanta, C.M.R. și primăria București au formulat recurs împotriva acestei hotărâri. 19. Prin hotărârea din 10 aprilie 2001, care a devenit definitivă, Curtea de Apel de la București a respins recursul Primăriei pentru neplătirea taxei de timbru, a acordat parțial dreptul la recursul recurentei și a respins acțiunea de expulzare a C.M.R. În ceea ce privește acțiunea în anulare a contractului de vânzare, Curtea de Apel a încălcat decizia instanței și a constatat nulitatea contractului. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 10 aprilie 2001, pe motiv că instanțele inferioare aplicaseră în mod eronat dispozițiile interne relevante privind buna credință a cumpărătorului. 21. Prin hotărârea din 22 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, considerând că C.M.R. era de bună credință în momentul încheierii vânzării, a primit recursul în anulare al procurorului general, a pronunțat hotărârea definitivă a Curții de Apel și a respins acțiunea împotriva hotărârii din 14 decembrie 2000 ca nefondată. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 22. La momentul faptelor, articolele relevante din Codul de procedură civilă dispuneau de art. 330 Procurorul general, fie din oficiu, fie la cererea ministrului justiției, poate formula, în fața Curții Supreme de Justiție, o acțiune în anulare împotriva unei decizii definitive și irevocabile din următoarele motive atunci când instanțele și-au depășit competențele, în cazul în care decizia care face obiectul acțiunii în anulare, a încălcat în esență legea, ceea ce a condus la o soluție eronată pe fond sau în cazul în care această decizie este vădit nefondată. În cazurile prevăzute la art. 330 alineatul (1) și la art. 330 alineatul (2), acțiunea în anulare poate fi formulată în termen de un an de la data la care decizia menționată a devenit definitivă și irevocabilă. 23. Articolele 330 și 330 au fost abrogate prin articolul I alineatul 17 din Ordonanța de urgență a guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003. Recurenta invocă o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile, ca urmare a anulării hotărârii definitive din 10 aprilie 2001. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fondul 26. Guvernul consideră că interferența în dreptul reclamantă la respectarea bunurilor sale rezultate din anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 10 aprilie 2001 a Curții de Apel de la București era compatibilă cu art. 1 din Protocolul 1. Potrivit guvernului, această interferență nu a încălcat echilibrul corect care trebuie păstrat între interesul general și respectarea dreptului de proprietate al reclamantei 27. Guvernul subliniază că reclamanta a avut posibilitatea de a iniția proceduri administrative pentru a primi despăgubiri pentru naționalizarea ilegală a bunurilor. Acesta menționează legile adoptate succesiv de stat după 1989 în ceea ce privește clădirile naționalizate și insistă asupra obiectivelor Legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod cuprinzător acest domeniu, în timp ce a încercat să stabilească un echilibru între cerința de reparare și securitatea rapoartelor juridice și a reamintit, de asemenea, Legea nr. 247/2005, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001, prin instituirea cadrului instituțional și financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei din urmă legi. 28. Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de o largă putere discreționară, nu numai în ceea ce privește alegerea măsurilor de garantare a respectării drepturilor patrimoniale sau de reglementare a dreptului de proprietate, ci și în ceea ce privește timpul necesar pentru punerea lor în aplicare. 244/2005 stabilește principiul acordării de despăgubiri echitabile și nelimitate, stabilite printr-o decizie a Comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea clădirii nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la o În cele din urmă, guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să rupă echilibrul corect dintre protecția dreptului de proprietate și cerințele de interes general. 30. Recurenta contestă teza guvernului și subliniază că confirmarea vânzării proprietății sale, după recunoașterea definitivă a dreptului său de proprietate, a condus la încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale. În ceea ce privește legile de reparații indicate de guvern, reclamanta le consideră ineficiente, deoarece dispunea de o decizie definitivă de restituire a bunurilor sale. 31. Potrivit recurentei, statul nu și-a îndeplinit obligațiile de a asigura un echilibru social în cadrul problemei clădirilor naționalizate, acest lucru fiind accentuat de o practică judiciară confuză și necoerentă. În acest sens, recurenta invocă cauza Paduraru România 63252/00, 98, 1 decembrie 2005). 32. În primul rând, Curtea constată că nu se contestă faptul că recurenta beneficia de un "bine," în sensul jurisprudenței Curții cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1, în temeiul hotărârilor din 10 octombrie 1995 și 10 aprilie 2001 ale Curții de Apel de la București, care și-au recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu (punctele 9 și 19 de mai sus). 33. Comisia consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 10 aprilie 2001 a avut ca efect privarea reclamantei de proprietatea sa, în sensul celei de a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul 1 (a se vedea, mutatis mutandis, SC Masinexport Import Industrial Group SA c. România, n 22687/03, § 44-48, 1 decembrie 2005). 34. O privare de proprietate care intră sub incidența celui de-al doilea standard poate fi justificată numai dacă se demonstrează în special că a intervenit din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice interferență în exercitarea proprietății trebuie să îndeplinească criteriul proporționalității. : Trebuie menținut un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un astfel de echilibru este inerentă întregii convenții. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul respectiv suportă o sarcină specială și exorbitantă (Sporrong și Lönnroth Hotărârea din 23 September 1982, seria A pp. 26-28, §§ 69-74, și Brumărescu România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, § 78). 35. Curtea ia notă de faptul că guvernul nu a precizat nici temeiul legal al intervenției în cauză, nici scopul legitim pentru cauza de utilitate publică Cu toate acestea, chiar și ținând cont de faptul că dispozițiile Codului de procedură civilă privind recursul în anulare, astăzi abrogat, ofereau un temei juridic pentru intervenția în litigiu și că aceasta servea unei cauze de utilitate publică, Curtea constată că reclamanta este privată de proprietatea bunului de mai mult de cinci ani și că nu i s-a acordat o despăgubire în această privință în ceea ce privește valoarea reală a bunului. 36. În ceea ce privește procedura prevăzută de legile nr. 10/2001 și 247/2005 care, potrivit guvernului, ar fi putut permite recurentei să obțină o despăgubire pentru apartamentul în cauză ca urmare a naționalizării sale abuzive, Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele cazului, o astfel de procedură ar impune o sarcină specială și exorbitantă. Aceasta subliniază că ar fi excesiv să se solicite recurentei, care beneficia de o hotărâre definitivă de restituire a apartamentului în litigiu în natură, să ia ea însăși inițiativa de a iniția o nouă procedură care, potrivit unor hotărâri recente ale Curții, nu și-a dovedit caracterul efectiv (a se vedea, printre altele, Porteanu c. România, nr 4596/03, §§ 34-35, 16 În plus, Curtea constată că, în urma unei astfel de proceduri, măsurile de despăgubire de care ar beneficia recurenta ar fi destinate să compenseze naționalizarea abuzivă a bunurilor sale și nu intervenția denunțată în speță și nu ar lua în considerare absența prelungită a despăgubirii de la data hotărârii de anulare a Curții Supreme de Justiție (a se vedea, În concluzie, Curtea consideră că încălcarea dreptului recurentei la respectarea proprietăților sale a încălcat, în defavoarea sa, echilibrul corect dintre protecția proprietății și cerințele de interes general. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II privind aplicarea articolului 41 din Convenția 38. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În primul rând, recurenta solicită restituirea casei în cauză sau acordarea a 37 200 EUR. Aceasta a depus un raport de expertiză la dosar. De asemenea, reclamanta solicită 50 000 EUR pentru daune morale pentru frustrare și suferință cauzate de intervenția statului în dreptul său de proprietate. Ea adaugă că soțul ei, S. N. a decedat într-o sală de judecată, în timpul acțiunii în revendicare. 40. Guvernul estimează că valoarea de piață a apartamentului este de 35 480 EUR. Acesta oferă avizul unui expert imobiliar în acest sens. având în vedere cererea de prejudiciu moral, guvernul consideră că acest prejudiciu pretins ar fi compensat suficient printr-o constatare a încălcării și că, în orice caz, recurenta nu a stabilit o legătură de cauzalitate între presupusa încălcare și suferința invocată. În orice caz, Comitetul consideră că pretențiile recurentei sunt excesive în raport cu jurisprudența Curții (Strain altele România, n 57001/00, § 84, 21 iulie 2005). 41. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât în ceea ce privește Convenția de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia. Dacă dreptul intern permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, art. 41 din convenție conferă Curții competența de a acorda o repararea părții vătămate de actul sau omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a convenției; în exercitarea acestei competențe, aceasta dispune de o anumită libertate; adjectivul Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când se pronunță în acest sens, se numără prejudiciul material, și anume pierderile suferite efectiv ca urmare directă a presupusei încălcări, și prejudiciul moral, și anume repararea stării de neliniște, a neplăcerilor și a incertitudinilor care rezultă din această încălcare, precum și a altor daune nemateriale. 43. În plus, în cazul în care diversele elemente care constituie prejudiciul nu sunt adecvate pentru un calcul exact sau în cazul în care distincția dintre prejudiciul material și prejudiciul moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi nevoită să le examineze în ansamblu (Comingersoll c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV). 44. Curtea apreciază, în circumstanțele speței, că restituirea apartamentului în litigiu, astfel cum a fost ordonată prin Hotărârea din 10 aprilie 2001 a Curții de Apel de la București, ar plasa reclamanta cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr 1 nu ar fi fost ignorate. în cazul statului pârât de a proceda la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească persoanei în cauză, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii curente a apartamentului. 45. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și la elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 37 200 EUR. 46. În această privință, Curtea consideră că anularea hotărârii definitive din 10 aprilie 2001 de către Curtea Supremă de Justiție a condus la o încălcare gravă a dreptului recurentei la respectarea bunurilor sale, care constituie un prejudiciu moral. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și hotărând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41 din convenție, aceasta alocă reclamantei 3 În conformitate cu jurisprudența Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care a solicitat acest lucru. În acest caz, Curtea nu acordă recurentei nicio sumă în acest sens. Interese moratoriu 49. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul situat în partea de sus a clădirii situat la București, la nr. 5, rue Herăstreu, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție că, în absența unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în același termen de trei luni, 37 200 EUR (trei mii două sute de euro) pentru daune materiale pe care, în orice caz, statul pârât trebuie să le plătească recurentei 3 000 EUR (trei mii de euro) pentru daune morale d) pe care statul pârât trebuie să le plătească recurentei orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe sumele menționate anterior, sume care vor fi convertite în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 14 decembrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele