Silimon și Gross împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 19372/06) împotriva României de către doi resortisanți germani, Dna. Herta Margareta Silimon și Dn. Gerhard Albert Gross („reclamanții"), care au sesizat Curtea la 24 aprilie 2006 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru Protejarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de către Dna. E.J. Prediger, avocat la Brașov. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, Dn. R.H. Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

La 12 decembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând-se de dispozițiile articolului 29 § 3, ea a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Guvernul german, invitat la 18 decembrie 2006 să prezinte observații scrise, nu a manifestat dorința de a exercita acest drept (articolele 36 § 1 din Convenție și 44 din regulament). PE FOND I.

Prin două hotărâri din 27 august 1981 și 8 iulie 1989, invocând decretul nr. 223/1974, statul român a confiscat casa situată la Brașov nr. 8, strada Retezat, compusă din două apartamente. La momentul confiscării, reclamanta era proprietara apartamentului nr. 2 și a unei cote de două treimi din apartamentul nr. 1, iar reclamantul deținea o cotă de o treime din acesta din urmă apartament.

Prin contract de vânzare din 15 iulie 1997, încheiat în temeiul legii nr. 112/1995, societatea comercială RIAL S.R.L. („S.C. RIAL"), gestionar al bunurilor aparținând statului, a vândut casa în cauză soților M., care o ocupau în temeiul unui contract de chirie.

La 19 septembrie 2001, în temeiul legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare preluate în mod abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 („legea nr. 10/2001"), reclamanții au cerut S.C. RIAL restituzione casei sus-menționate.

Într-o dată neprecizată, reclamanții au citat în fața tribunalului de primă instanță din Brașov pe S.C. RIAL., primăria Brașov și soții M. Ei cereau tribunalului să constate caracterul ilegal al confiscării bunului lor pe motiv că decretul nr. 223/1974 violă dispozițiile Constituției în vigoare la acea vreme. Susținând că legea nr. 112/1995 interzice vânzarea mai multor apartamente unei singure persoane, că casa litigioasă era compusă din două apartamente și că la momentul vânzării soții M. au acționat de rea credință, reclamanții cereau, de asemenea, tribunalului să constate că contractul de vânzare din 15 iulie 1997 era frapat de nulitate absolută. În sfârșit, ei cereau tribunalului să ordoneze radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al soților M.

Printr-o sentință din 15 decembrie 2003, tribunalul de primă instanță din Brașov a admis parțial acțiunea reclamanților. Ea a judecat că apropriere a imobilului litigios de stat a fost ilegală și a concluzionat la absența unui titlu valabil al statului asupra bunului litigios. Pe de altă parte, în temeiul articolului 46 din legea nr. 10/2001, tribunalul de primă instanță a respins cererea de constatare a nulității contractului de vânzare sus-menționat, pe motivele că legea nr. 112/1995 nu interzice vânzarea mai multor apartamente chiriaților și că la momentul vânzării achiziitorii au acționat de bună credință. Tribunalul a respins, de asemenea, cererea de radiare din cartea funciară a dreptului de proprietate al soților M.

Reclamanții au contestat această sentință, criticând jurisdicția de primă instanță pentru a fi judecat eronat că soții M. au acționat de bună credință la momentul vânzării.

Printr-o hotărâre din 19 mai 2004, curtea de apel din Brașov a respins contestația reclamanților ca neîntemeiată. Ea a judecat că soții M. au achiziționat imobilul litigios pe baza mențiunilor conținute în cartea funciară, unde statul era înscris ca proprietar, și că bună credința lor nu putea deci fi respingă. Compunerea judecătorilor era formată din judecătorii D.R. și A.P.

Reclamanții au format un recurs împotriva hotărârii sus-menționate, susținând că jurisdicțiile de primă instanță și apel au aplicat eronat legea atunci când au concluzionat la bună credința soților M. Conform legii în vigoare la momentul în care curtea de apel din Brașov a pronunțat hotărârea sa, competența pentru a judeca recursul reclamanților revenea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca urmare a modificărilor aduse codului de procedură civilă prin legea nr. 219/2005 din 6 iulie 2005, curtea de apel din Brașov a devenit competentă să judece recursul format de reclamanți împotriva hotărârii din 19 mai 2004, pronunțată de aceeași jurisdicție.

Printr-o hotărâre din 27 octombrie 2005, curtea de apel din Brașov a respins recursul reclamanților, judecând că aceștia nu au reușit să răstoarne prezumția de bună credință care funcționa în favoarea soților M. Compunerea judecătorilor era formată din judecătorii D.M.C., G.B. și R.P.

La cererea reclamanților, procedura administrativă pe care ei au inițiat-o la 19 septembrie 2001 în temeiul legii nr. 10/2001 a fost suspendată în așteptarea unei decizii definitive a tribunalelor în litigiul care i opunea soților M. II.

Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare preluate în mod abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată prin legea nr. 247 publicată în Jurnalul Oficial la 22 iulie 2005. Noua lege lărgește formele de compensare permițând beneficiarilor să aleagă între o compensare sub formă de bunuri și servicii și o compensare sub formă de despăgubire pecuniară echivalentă valorii de piață a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.

Dispozițiile relevante din legea nr. 10/2001 (republicată) așa cum au fost modificate prin legea nr. 247/2005 se citesc astfel: art. 1 "1. Bunurile imobiliare pe care statul (...) le-a preluate în mod abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în temeiul legii nr. 139/1940 privind rechiziții, și care nu au fost încă restituite, vor face obiectul unei restituzii în natură. 2. Dacă restituzione în natură nu este posibilă, trebuie luate măsuri de reparare prin echivalență. Aceasta poate consta din compensare prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul demandantului, sau dintr-o despăgubire pecuniară acordată conform dispozițiilor speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobiliare preluate în mod abuziv. (...)". art. 10 "1) Atunci când clădirile care au intrat în patrimoniul statului în mod abuziv au fost demolate total sau parțial, restituzione în natură se ordonează pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în timp ce măsurile reparatoare prin echivalență vor fi fixate pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate. (...) 8) Valoarea construcțiilor pe care statul le-a preluate în mod abuziv și care au fost demolate este determinată în funcție de valoarea lor vânzabilă la data la care administrația se pronunță asupra cererii, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare pe baza informațiilor la dispoziția evaluatorilor. 9) Valoarea construcțiilor care nu au fost demolate și a terenurilor aferente pe care statul le-a preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură este determinată în funcție de valoarea lor vânzabilă la data la care administrația se pronunță asupra cererii, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare." art. 20 "1) Persoanele cărora li s-au acordat despăgubiri în temeiul legii nr. 112/1995 pot, cu excepția cazului în care imobilul a fost vândut [terților] înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, să solicite restituzione sa în natură, sub condiția să ramburseze suma primită cu titlu de despăgubiri, corectată în funcție de rata inflației. 2) În cazul în care imobilul a fost vândut [terților] în condițiile prevăzute de legea nr. 112/1995 (...), demandantul are dreptul la măsuri de reparare prin echivalență, la înălțimea valorii vânzabile a imobilului, incluzând terenul și construcțiile, determinată conform standardelor internaționale de evaluare. Atunci când demandantul a primit despăgubiri în temeiul legii nr. 112/1995, el are dreptul la diferența dintre valoarea vânzabilă a bunului și suma primită cu titlu de despăgubiri menționate, corectată în funcție de rata inflației. (...)".

Articolele 13 și 16 din titlul VII din legea nr. 247/2005, de asemenea relevante în prezenta cauză, se citesc astfel: art. 13 "1) Pentru a stabili suma finală a despăgubirilor de acordat în conformitate cu prezenta lege, va fi creată o Comisie Centrală a Despăgubirilor, denumită mai jos Comisia Centrală, plasată sub autoritatea Primului-ministru (...)". art. 16 "1) Deciziile emise de autoritățile competente să restituie bunul menționând sume cu titlu de despăgubiri (...) vor fi trimise la secretariatul Comisiei Centrale cel târziu 60 de zile după intrarea în vigoare a prezentei legi. 2) Cererile de restituzione depuse în temeiul legii nr. 10/2001 (...) care nu au primit răspuns la momentul intrării în vigoare a legii vor fi trimise (...) la secretariatul Comisiei Centrale (...) în termen de 10 zile de la data emiterii deciziilor autorităților competente să restituie bunul. 5) Secretariatul Comisiei Centrale va întocmi lista dosarelor menționate la alineele 1 și 2 în care cererea de restituzione în natură a fost respingă. Aceste dosare vor fi apoi transmise autorității responsabile cu evaluarea, care va redacta raportul de evaluare. 6) (...) Autoritatea responsabilă cu evaluarea va redacta raportul de evaluare conform procedurii prevăzute în acest scop și îl va transmite Comisiei Centrale. Raportul va conține suma despăgubirii de acordat. 7) Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va pronunța decizia de acordare a despăgubirii sau va retrimite dosarul pentru o nouă evaluare."

Funcționarea societății pe acțiuni "Proprietatea" este descrisă în cauza Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

Legea nr. 247/2005 a fost modificată pentru ultima dată prin ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Jurnalul Oficial la 29 iunie 2007 și referitoare la accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile imobiliare preluate în mod abuziv de stat. Potrivit articolului 18¹ din titlul I al ordonanței, atunci când Comisia Centrală a hotărât acordarea despăgubirilor a căror valoare nu depășește 500 000 lei noi români ("RON"), beneficiarii pot alege între acțiuni la "Proprietatea" și acordarea despăgubirilor pecuniare. Pentru sume depășind 500 000 RON, interesații pot cere despăgubiri pecuniare la înălțimea de 500 000 RON și se vor vedea acordate acțiuni la "Proprietatea" pentru diferență. Potrivit articolului 7 din titlul II al ordonanței, în perioada de șase luni de la intrarea în vigoare a ordonanței, Guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare a societății gestionar a "Proprietatea". ÎN DREPT I.

Curtea constată că acest grief nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se lovește de nici un motiv de inadmisibilitate și îl declară deci admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul estimează că este permis reclamanților să obțină o indemnizație în temeiul legii nr. 10/2001 modificată prin legea nr. 247/2005, ceea ce răspunde cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. El consideră că în situații complexe precum cea din speță, unde dispozițiile legislative au impact economic asupra întregii țări, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o putere discreționară nu doar pentru a alege măsurile vizând a asigura respectarea drepturilor patrimoniale ci și pentru implementarea lor. El expune că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, pune principiul acordării de despăgubiri echitabile și necapate, fixate printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituzione sau indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restituzione imobilului nu este posibilă, indemnizarea se face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la înălțimea valorii bunului stabilite prin expertiza. Potrivit Guvernului, noul mecanism instituit de legea nr. 247/2005 asigură o indemnizare efectivă, în conformitate cu cerințele Convenției.

Guvernul estimează că în orice caz un eventual întârziere în acordarea unei indemnități, în contextul unei despăgubiri necapate, nu rupe echilibrul just de menținut între protecția proprietății indivizilor și cerințele interesului general și nu obliga reclamanții să suporte o povară excesivă.

Reclamanții contestă teza Guvernului. Ei reamintesc că tribunalele interne au constatat caracterul ilegal al confiscării bunului lor, în timp ce au confirmat vânzarea aceluiași bun chiriaților. Ei subliniază că această soluție face obstacol ca ei să recupereze posesia bunului lor.

Cât privește posibilitatea de a obține o indemnizație în temeiul legii nr. 10/2001 modificată prin legea nr. 247/2005, reclamanții contestă caracterul real și efectiv al sistemului de compensare instituit de legile sus-menționate, subliniind că Proprietatea nu este încă funcțional.

Curtea observă că reclamanții au obținut o decizie definitivă constatând caracterul ilegal al aproprierii de stat a bunului lor și faptul că acesta nu era proprietar al acestui bun la momentul vânzării sa. Cu toate acestea, tribunalele interne au refuzat anularea vânzării bunului, pe motiv că reclamanții nu au reușit să răstoarne prezumția de bună credință funcționând în favoarea achiziitorilor (§14 de mai sus).

Ținând seama de constatarea tribunalelor interne, necontestată de părți, Curtea estimează că în speța de față, reclamanții sunt titulari ai unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Gabriel c. România, nr. 35951/02, § 25, 8 martie 2007; Florescu c. România, nr. 41857/02, § 27, 8 martie 2007).

Curtea a tratat în numeroase rânduri cazuri ridicând întrebări similare celor din speța de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Gabriel, precitat, §§ 27-32).

După ce a examinat toți elementii care i-au fost prezentați, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nici o dovadă nici argument capabil să conducă la o concluzie diferită în cauza de față. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român reglementând acțiunile în reivindicare imobiliare și restituzione bunurilor naționalității de regimul comunist, vânzarea de stat a bunului altuia terților de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun. Asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizării, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, precitat, §§ 39, 43 și 59).

Pentru atât cât Guvernul susține că le este permis să obțină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) pe baza legii nr. 10/2001, la înălțimea valorii bunului stabilite prin expertiza, Curtea reitera constatarea sa anterioară conform căreia Proprietatea nu funcționează în prezent într-o manieră capabilă să conducă la acordarea efectivă a unei indemnități reclamanților (a se vedea, printre altele, cauzele Radu, precitat, §§ 32-34, Gabriel, precitat, § 21 și Săvulescu c. România, nr. 1696/03, § 30, 12 iulie 2007). De mai mult, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suportat din cauza unei absențe prelungite a indemnizării de către persoane care, cum sunt reclamanții, și-au văzut bunurile lipsit (Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006, și Florescu, precitat, § 32).

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în speța de față, punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamanților asupra casei litigioase, combinată cu absența indemnizării de mai mult de doi ani, le-a făcut să suporte o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. De aceea, a existat în speța de față o încălcare a acestei dispoziții. II.

Curtea constată că situația contestată de reclamanți este rezultatul modificării regulilor de competență ale tribunalelor, aduse prin legea nr. 219 din 6 iulie 2005. Ea estimează că faptul că curtea de apel din Brașov s-a pronunțat asupra două căi de atac în aceeași procedură nu pune o problemă sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție, în măsura în care compunerile judecătorilor au fost diferite (Diennet c. Franța, hotărâre din 26 septembrie 1995, seria A nr. 325-A, p. 16, § 38; Parohia greco-catolică Ticvaniul Mare c. România, (decizie), nr. 2534/02, 24 octombrie 2006).

Rezultă că acest grief este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Cât privește prejudiciul material, reclamanții solicită în mod principal restituzione casei vândute de stat terților. În cazul în care statul nu ar putea-o restituii, interesații cer o sumă echivalentă valorii vânzabile a bunului care, potrivit raportului de expertise prezentat Curții, s-ar ridica la 220 000 EUR.

Guvernul contestă evaluarea valorii bunului făcută de expertul desemnat de reclamanți. În acest sens, el subliniază că această sumă ține seama nu numai de valoarea casei vândute de stat, ci și de valoarea unui teren de 524,48 m² atenant casei în cauză și care nu face obiectul prezentului litig. Potrivit raportului de expertise prezentat de Guvern, valoarea casei s-ar ridica la 112 058 EUR.

Curtea reamintește că a concluzionat la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza vânzării de stat a casei situate la Brașov nr. 8, strada Retezat terților de bună credință, combinată cu absența totală a indemnizării. Curtea observă, de asemenea, că vânzarea în cauză nu se referea la terenul atenant acestui imobil.

Curtea estimează, în circumstanțele spețelor de față, că restituzione casei litigioase ar plasa reclamanții cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu aceea în care ar fi fost dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

În lipsa procedurii de restituzione de către statul pârât în termenul de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că el va trebui să verse reclamanților, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a casei.

Ținând seama de informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și de elementii furnizați de părți, Curtea estimează valoarea vânzabilă actuală a bunului la 120 000 EUR.

De aceea, statuând în echitate, după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea alocă reclamanților suma de 120 000 EUR. b) Prejudiciu moral

Reclamanții solicită, de asemenea, 100 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru suferința endurată de la confiscarea ilegală a bunului lor.

Guvernul estimează această sumă excesivă și susține că o constatare a încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 ar constitui în sine o reparare satisfăcătoare a prejudiciului moral susținut.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamanților o stare de incertitudine și suferințe care nu pot fi compensate de constatarea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ea estimează că suma de 4 000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suportat de reclamanți. B. Cheltuieli și speze

Reclamanții nu au formulat nici o cerere în această privință.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și spezelor decât în măsura în care a solicitat-o. De aceea, în speța de față, Curtea nu acordă reclamanților nici o sumă în această privință. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit de a baza rata dobânzilor moratorii pe rata de interes a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cât privește grieful tras din art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru rest; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Hotărăște a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanților casa situată la Brașov nr. 8, strada Retezat, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; b) că în lipsa unei asemenea restituzii, statul pârât trebuie să verse, în solidar, reclamanților, în același termen de trei luni, 120 000 EUR (o sută douăzeci de mii de euro) pentru prejudiciu material; c) că în orice caz, statul pârât trebuie să verse, în solidar, reclamanților, în același termen de trei luni, 4 000 EUR (patru mii de euro) pentru prejudiciu moral; d) că convine să se adauge la sumele sus-menționate orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit; e) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 februarie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 19372/06) dirigée contre la Roumanie par deux ressortissants allemands, M me Herta Margareta Silimon et M. Gerhard Albert Gross (« les requérants »), qui ont saisi la Cour le 24 avril 2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e E.J. Prediger, avocat à Brașov. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R.H. Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 12 décembre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

Le gouvernement allemand, invité le 18 décembre 2006 à présenter des observations écrites, n'a pas manifesté le souhait d'exercer ce droit (articles 36 § 1 de la Convention et 44 du règlement). EN FAIT I.

Par deux décisions des 27 août 1981 et 8 juillet 1989, invoquant le décret nº 223/1974, l'Etat roumain confisqua la maison sise à Brașov au n o 8, rue Retezat, composée de deux appartements. Au moment de la confiscation, la requérante était la propriétaire de l'appartement nº 2 et d'une quote-part de deux tiers de l'appartement nº 1, et le requérant détenait une quote-part d'un tiers de ce dernier appartement.

Par un contrat de vente du 15 juillet 1997, conclu en vertu de la loi n o 112/1995, la société commerciale RIAL S.R.L. (« la S.C. RIAL »), gérante des biens appartenant à l'Etat, vendit la maison en question aux époux M., qui l'occupaient en vertu d'un contrat de bail.

Le 19 septembre 2001, en vertu de la loi nº 10/2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l'Etat entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 (« loi n o 10/2001 »), les requérants demandèrent à la S.C. RIAL la restitution de la maison susmentionnée.

A une date non précisée, les requérants assignèrent devant le tribunal de première instance de Brașov la S.C. RIAL., la mairie de Brașov et les époux M. Ils demandaient au tribunal de constater l'illégalité de la confiscation de leur bien au motif que le décret nº 223/1974 violait les dispositions de la Constitution en vigueur à l'époque. Faisant valoir que la loi n o 112/1995 prohibait la vente de plusieurs appartements à une seule personne, que la maison litigieuse était composée de deux appartements, et qu'au moment de la vente, les époux M. avaient été de mauvaise foi, les requérants demandaient également au tribunal de constater que le contrat de vente du 15 juillet 1997 était frappé de nullité absolue. Enfin, ils demandaient au tribunal d'ordonner la radiation du livre foncier du droit de propriété des époux M.

Par un jugement du 15 décembre 2003, le tribunal de première instance de Brașov accueillit en partie l'action des requérants. Il jugea que l'appropriation par l'Etat de l'immeuble en litige avait été illégale et conclut à l'absence d'un titre valable de l'Etat sur le bien litigieux. En revanche, en vertu de l'article 46 de la loi n o 10/2001, le tribunal de première instance rejeta la demande de constatation de la nullité du contrat de vente susmentionné, aux motifs que la loi nº 112/1995 ne prohibait pas la vente de plus d'un appartement aux locataires, et qu'au moment de la vente, les acquéreurs avaient été de bonne foi. Le tribunal rejeta également la demande de radiation du livre foncier du droit de propriété des époux M.

Les requérants firent appel de ce jugement, faisant grief à la juridiction en premier ressort d'avoir jugé à tort que les époux M. avaient été de bonne foi au moment de la vente.

Par un arrêt du 19 mai 2004, la cour d'appel de Brașov rejeta comme mal fondé l'appel des requérants. Elle jugea que les époux M. avaient acheté l'immeuble litigieux sur la foi des mentions contenues dans le livre foncier, où l'Etat était inscrit comme propriétaire, et que leur bonne foi ne pouvait dès lors être écartée. La formation de jugement était composée des juges D.R. et A.P.

Les requérants formèrent un recours contre l'arrêt précité, alléguant que les juridictions en première instance et d'appel avaient fait une mauvaise application de la loi lorsqu'elles avaient conclu à la bonne foi des époux M. Selon la loi en vigueur au moment où la cour d'appel de Brașov rendit son arrêt, la compétence pour trancher le recours des requérants relevait du ressort de la Haute Cour de cassation et de justice.

A la suite des modifications apportées au code de procédure civile par la loi n o 219/2005 du 6 juillet 2005, la cour d'appel de Brașov devint compétente à statuer sur le recours formé par les requérants contre l'arrêt du 19 mai 2004, rendu par la même juridiction.

Par un arrêt du 27 octobre 2005 , la cour d'appel de Brașov rejeta le recours des requérants, jugeant que ces derniers n'étaient pas parvenus à renverser la présomption de bonne foi qui jouait en faveur des époux M. La formation de jugement était composée des juges D.M.C., G.B. et R.P.

Sur demande des requérants, la procédure administrative qu'ils avaient entamée le 19 septembre 2001 en vertu de la loi n o 10/2001, fut suspendue dans l'attente d'une décision définitive des tribunaux dans le litige qui les opposait aux époux M. II.

La loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l'État entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 a été modifiée par la loi n o 247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes d'indemnisation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une compensation sous forme de biens et services et une compensation sous forme de dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l'octroi de la somme.

Les dispositions pertinentes de la loi n o 10/2001 (republiée) telles que modifiées par la loi n o 247/2005 se lisent ainsi : Article 1 « 1. Les immeubles que l'État (...) s'est approprié abusivement entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, de même que ceux pris par l'Etat en vertu de la loi n o 139/1940 sur les réquisitions, et non encore restitués, feront l'objet d'une restitution en nature. 2. Si la restitution en nature n'est pas possible, il y a lieu d'adopter des mesures de réparation par équivalence. Il peut s'agir de la compensation par d'autres biens ou services (...), avec l'accord du demandeur, ou d'un dédommagement pécuniaire octroyé selon les dispositions spéciales concernant la détermination et le paiement de dédommagements pour les biens immeubles acquis abusivement. (...) » Article 10 « 1) Lorsque les bâtiments tombés dans le patrimoine de l'État d'une manière abusive ont été démolis totalement ou partiellement, la restitution en nature est ordonnée pour le terrain libre et pour les constructions qui n'ont pas été démolies, tandis que des mesures réparatrices par équivalence seront fixées pour les terrains occupés et pour les constructions démolies. (...) 8) La valeur des constructions que l'Etat s'est abusivement appropriées et qui ont été démolies est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l'administration statue sur la demande, établie selon les normes internationales d'évaluation à partir des informations à la disposition des évaluateurs. 9) La valeur des constructions qui n'ont pas été démolies et des terrains y afférents que l'Etat s'est abusivement appropriés et qui ne peuvent pas être restitués en nature est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l'administration statue sur la demande, conformément aux normes internationales d'évaluation. » Article 20 « 1) Les personnes qui se sont vu octroyer des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995 peuvent, sauf dans le cas où l'immeuble a été vendu [à des tiers] avant l'entrée en vigueur de la présente loi, en solliciter la restitution en nature, à charge pour elles de rembourser le montant reçu au titre des dédommagements, corrigé en fonction du taux de l'inflation. 2) Dans le cas où l'immeuble a été vendu [à des tiers] dans les conditions prévues par la loi n o 112/1995 (...), le demandeur a droit à des mesures de réparation par équivalence, à hauteur de la valeur vénale de l'immeuble, incluant le terrain et les constructions, déterminée conformément aux normes internationales d'évaluation. Lorsque le demandeur a reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995, il a droit à la différence entre la valeur vénale du bien et le montant reçu au titre desdits dédommagements, corrigé en fonction du taux d'inflation. (...) »

Les articles 13 et 16 du titre VII de la loi n o 247/2005, également pertinents dans la présente affaire, se lisent ainsi : Article 13 « 1) En vue d'arrêter le montant final des dédommagements à octroyer selon la présente loi, sera créée une Commission centrale des dédommagements, ci-après la Commission centrale, placée sous l'autorité du Premier ministre (...) Article 16 « 1) Les décisions délivrées par les autorités compétentes pour restituer le bien mentionnant des sommes à titre de dédommagement (...) seront envoyées au secrétariat de la Commission centrale au plus tard 60 jours après l'entrée en vigueur de la présente loi. 2) Les demandes de restitution déposées en vertu de la loi n o 10/2001 (...) qui n'ont pas reçu de réponse au moment de l'entrée en vigueur de la loi seront envoyées (...) au secrétariat de la Commission centrale (...) dans un délai de 10 jours à compter de la date de la délivrance des décisions des autorités compétentes pour restituer le bien. 5) Le secrétariat de la Commission centrale dressera la liste des dossiers mentionnés aux alinéas 1 et 2 dans lesquels la demande de restitution en nature a été rejetée. Ces dossiers seront ensuite transmis à l'autorité chargée de l'évaluation, qui rédigera le rapport d'évaluation. 6) (...) L'autorité chargée de l'évaluation rédigera le rapport d'évaluation selon la procédure prévue à cet effet et le transmettra à la Commission centrale. Le rapport contiendra le montant du dédommagement à octroyer. 7) Sur la base du rapport d'évaluation, la Commission centrale prononcera la décision d'octroi de dédommagement ou renverra le dossier pour une nouvelle évaluation. »

Le fonctionnement de la société par actions « Proprietatea » est décrit dans l'affaire Radu c. Roumanie (n o 13309/03, §§ 18 ‑ 20, 20 juillet 2006).

La loi n o 247/2005 a été modifiée en dernier lieu par l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 81 du 28 juin 2007, publiée au Journal Officiel du 29 juin 2007 et portant sur l'accélération de la procédure d'indemnisation pour les immeubles pris abusivement par l'Etat. Selon l'article 18 1 du titre I de l'ordonnance, lorsque la Commission centrale a décidé l'octroi des dédommagements dont le montant ne dépasse pas 500 000 nouveaux lei roumains (« RON »), les bénéficiaires peuvent opter entre des actions à « Proprietatea » et l'octroi des dédommagements pécuniaires. Pour les montants supérieurs à 500 000 RON, les intéressés peuvent réclamer des dédommagements pécuniaires à hauteur de 500 000 RON, et se verront octroyer des actions à « Proprietatea » pour la différence. Selon l'article 7 du titre II de l'ordonnance, dans les six mois à compter de l'entrée en vigueur de l'ordonnance, le Gouvernement devra établir les règles de désignation de la société gérante de « Proprietatea ». EN DROIT I.

Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent d'avoir subi une atteinte à leur droit au respect de leurs biens, en raison des décisions des tribunaux internes qui, tout en constatant l'illégalité de la nationalisation et l'absence de titre valable de l'Etat sur la maison en litige, ont validé sa vente par l'Etat. L'article 1 du Protocole n o 1 dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité et le déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime qu'il est loisible aux requérants d'obtenir une indemnité en vertu de la loi n o 10/2001 modifiée par la loi n o 247/2005, ce qui répond aux exigences de l'article 1 du Protocole n o 1. Il considère que dans des situations complexes telles qu'en l'espèce, où les dispositions législatives ont un impact économique sur l'ensemble du pays, les autorités nationales doivent bénéficier d'un pouvoir discrétionnaire non seulement pour choisir les mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux mais également pour leur mise en œuvre. Il expose que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, pose le principe de l'octroi de dédommagements équitables et non plafonnés, fixés par une décision de la commission administrative centrale sur la base d'une expertise, et accélère la procédure de restitution ou d'indemnisation. Cette loi prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fait par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Selon le Gouvernement, le nouveau mécanisme institué par la loi n o 247/2005 assure une indemnisation effective, conforme aux exigences de la Convention.

Le Gouvernement estime qu'en tout état de cause un éventuel retard dans l'octroi d'une indemnité, dans le contexte d'un dédommagement non plafonné, ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété des individus et les exigences de l'intérêt général et n'oblige pas les requérants à supporter une charge excessive.

Les requérants contestent la thèse du Gouvernement. Ils rappellent que les tribunaux internes ont constaté l'illégalité de la confiscation de leur bien, tout en confirmant la vente du même bien aux locataires. Ils soulignent que cette solution fait obstacle à ce qu'ils recouvrent la possession de leur bien.

Quant à la possibilité d'obtenir une indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001 modifiée par la loi n o 247/2005, les requérants contestent le caractère réel et effectif du système de compensation mis en place par les lois précitées, soulignant que Proprietatea n'est pas encore fonctionnel.

La Cour observe que les requérants ont obtenu une décision définitive constatant l'illégalité de l'appropriation par l'Etat de leur bien et le fait que ce dernier n'était pas propriétaire de ce bien lors de sa vente. Nonobstant ce constat, les tribunaux internes ont refusé d'annuler la vente du bien, au motif que les requérants ne sont pas parvenus à renverser la présomption de bonne foi jouant en faveur des acquéreurs (paragraphe 14 ci-dessus).

Compte tenu du constat des tribunaux internes, non réfuté par les parties, la Cour estime qu'en l'espèce, les requérants sont titulaires d'un bien protégé par l'article 1 du Protocole n o 1 ( Gabriel c. Roumanie , n o 35951/02, § 25, 8 mars 2007 ; Florescu c. Roumanie , n o 41857/02, § 27, 8 mars 2007).

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ( Gabriel , précité, §§ 27-32).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilières et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin, précité, §§ 39, 43 et 59).

Pour autant que le Gouvernement fait valoir qu'il leur est loisible d'obtenir des titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ) sur la base de la loi n o 10/2001, à hauteur de la valeur du bien établie par expertise, la Cour réitère son constat antérieur selon lequel Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité aux requérants (voir, parmi d'autres, les affaires Radu , précité, §§ 32-34, Gabriel , précité, § 21, et Săvulescu c. Roumanie , n o 1696/03, § 30, 12 juillet 2007). De surcroît, ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d'une absence prolongée d'indemnisation par les personnes qui, comme les requérants, se sont vu priver de leurs biens ( Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, § 34, 16 février 2006, et Florescu , précité, § 32).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la mise en échec du droit de propriété des requérants sur la maison litigieuse, combiné avec l'absence d'indemnisation depuis plus de deux ans, leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Partant, il y a eu en l'espèce violation de cette disposition. II.

La Cour note que la situation contestée par les requérants est le résultat de la modification des règles de compétence des tribunaux, apportée par la loi n o 219 du 6 juillet 2005. Elle estime que le fait que la cour d'appel de Brașov a statué sur deux voies de recours dans la même procédure ne pose pas de problème au regard de l'article 6 § 1 de la Convention, dans la mesure où les formations des juges ont été différentes ( Diennet c. France , arrêt du 26 septembre 1995, série A n o 325-A, p. 16, § 38 ; Paroisse gréco-catholique Ticvaniul Mare c. Roumanie , (déc.), n o 2534/02, 24 octobre 2006).

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Pour ce qui est du préjudice matériel, les requérants sollicitent à titre principal la restitution de la maison vendue par l'Etat à des tiers. Au cas où l'Etat ne pourrait la restituer, les intéressés réclament une somme équivalant à la valeur vénale du bien qui, selon le rapport d'expertise soumis à la Cour, s'élèverait à 220 000 EUR.

Le Gouvernement conteste l'évaluation de la valeur du bien faite par l'expert désigné par les requérants. A cet égard, il souligne que ce montant prend en compte non seulement la valeur de la maison vendue par l'Etat, mais également la valeur d'un terrain de 524,48 m 2 attenant à la maison en question et qui ne fait pas l'objet du présent litige. Selon le rapport d'expertise soumis par le Gouvernement, la valeur de la maison s'élèverait à 112 058 EUR.

La Cour rappelle qu'elle a conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention en raison de la vente par l'Etat de la maison sise à Brașov au n o 8, rue Retezat à des tiers de bonne foi, combinée avec l'absence totale d'indemnisation. La Cour observe également que la vente en question ne portait pas sur le terrain attenant à cet immeuble.

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution de la maison litigieuse, placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues.

A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser aux requérants, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle de la maison.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur vénale actuelle du bien à 120 000 EUR.

Par conséquent, statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue aux requérants la somme de 120 000 EUR. b) Dommage moral

Les requérants réclament également 100 000 EUR au titre du dommage moral pour la souffrance endurée depuis la confiscation illégale de leur bien.

Le Gouvernement estime ce montant excessif et soutient qu'un constat de violation de l'article 1 du Protocole n o 1 constituerait par lui ‑ même, une réparation satisfaisante du préjudice moral allégué.

La Cour considère que les événements en cause ont pu provoquer aux requérants un état d'incertitude et des souffrances qui ne peuvent pas être compensés par le constat de violation de l'article 1 du Protocole n o 1. Elle estime que la somme de 4 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par les requérants. B. Frais et dépens

Les requérants n'ont formulé aucune demande à ce titre.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie aux requérants aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l'État défendeur doit restituer aux requérants la maison sise à Brașov au n o 8, rue Retezat, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l'État défendeur doit verser, conjointement, aux requérants, dans le même délai de trois mois, 120 000 EUR (cent vingt mille euros) pour dommage matériel ; c) qu'en tout état de cause, l'État défendeur doit verser, conjointement, aux requérants, dans le même délai de trois mois, 4 000 EUR (quatre mille euros) pour préjudice moral ; d) qu'il convient d'ajouter aux sommes susmentionnées tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; e) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 février 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président