ÎCCJ, Decizia nr. 295/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 216 din 12 februarie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea

formulată de petentul C.D. împotriva rezoluției nr. 790/P/2007 din 15

septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

urmărire penală și criminalistică, și s-a menținut rezoluția atacată, cu

obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

rezoluția nr. 790/P/2007 din 15 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a

dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de magistrații I.M., V.L., S.E.,

Ș.A. și D.D.

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 267 și art. 267

1

C. pen.

Împotriva acestei

rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 9901/4827/II/2/2009

din 7 octombrie 2009.

Procurorii au reținut

că măsurile luate de conducerile unităților de penitenciar Jilava și Rahova

referitoare la interzicerea deținerii anumitor bunuri și obiecte sunt

consecința respectării dispozițiilor legale incidente și că au fost luate toate

măsurile pentru transportul deținuților în condiții normale.

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere

împotriva rezoluției nr. 790/P/2007 din 15 septembrie 2009 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 216

din 12 februarie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

cu motivarea că nu există indicii ale săvârșirii de către intimați a

infracțiunilor de supunere la rele tratamente sau tortură, așa cum susține

petentul.

Împotriva sentinței

de respingere a plângerii, petentul C.D. a declarat recurs.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din analiza actelor

premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați I.M., V.L., S.E.,

Ș.A. și D.D.

,

ar fi săvârșit acte cărora să le fie

conferită semnificația juridică a infracțiunilor de supunere la rele tratamente

și tortură.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că susținerile petentului, în sensul

că i-a fost interzisă deținerea unor bunuri de igienă personală și aparatură

electrocasnică, nu sunt reale, având în vedere că potrivit anexei II a Ordinului

Ministrului Justiției nr. 3131/2003 bunurile și obiectele menționate de petent

nu se regăsesc expres în cele care puteau fi primite, păstrate și folosite de

deținuți.

În ceea ce privește

susținerea că în penitenciare nu au fost amenajate spații pentru fumători,

Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor legale, locurile destinate pentru

fumat în penitenciare se stabilesc prin Regulamentul de ordine interioară iar

accesul deținuților în aceste locații este limitat la anumite intervale orare.

Referitor la

susținerea că transportul deținuților la instanțele de judecată se făcea cu

mijloace de transport improprii, Înalta Curte constată că, penitenciarul Rahova

avea în dotare 9 autospeciale pentru transportul persoanelor private de

libertate iar toate acestea erau în stare de funcționare normală.

Deoarece din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați ar fi

săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor

prevăzute de art. 267 și art. 267

1

C. pen., în mod corect s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de acesta.

În consecință,

soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva

rezoluției nr. 790/P/2007 din 15 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, este legală și temeinică.

Înalta Curte, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul C.D. împotriva sentinței primei

instanțe.

Conform art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul C.D. împotriva sentinței nr. 216 din 12

februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 8841/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 mai 2011.