ÎCCJ, Decizia nr. 473/2011

Ședința publică de la 28 noiembrie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 360

din 9 martie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul T.V. împotriva

rezoluției nr. 20/P/2009 din 17 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, și s-a

menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

rezoluția nr. 20/P/2009 din 17 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a

dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1)

lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de magistrații H.L. și M.M.

– judecători la Curtea de Apel Galați

, sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 266 alin. (1)

și art. 271 C. pen.

Împotriva

acestei rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 8603/4117/II/2/2009

din 4 septembrie 2009.

Procurorii

au stabilit că nu se poate reține că magistrații intimați nu și-ar fi

îndeplinit atribuțiile de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos,

provocând o vătămare intereselor legale ale petentului .

În

temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în

termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 20/P/2009 din 17 iulie 2009 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire

penală și criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin

sentința nr. 360 din 9 martie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, cu motivarea că intimații nu s-au aflat în stare de

incompatibilitate la soluționarea recursului declarat de D.I.I.C.O.T. împotriva

încheierii de ședință din 22 decembrie 2008 a Tribunalului Vrancea, iar deținerea

inculpaților ulterior pronunțării încheierii Tribunalului Vrancea s-a făcut cu

respectarea dispozițiilor legale care prevăd că, în acest caz recursul este

suspensiv de executare, starea de arest durând până la pronunțarea hotărârii

instanței de recurs sau până la încetarea de drept a măsurii.

Împotriva

acestei sentințe, petentul T.V. a declarat recurs.

Examinând

hotărârea atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.,

Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din

analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați H.L.

și M.M. – judecători la Curtea de Apel Galați

,

ar fi săvârșit acte

cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de

art.

246, art. 247, art. 266 alin. (1) și art. 271 C. pen.

Potrivit dispozițiilor

art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat, pe baza

probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma

examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii

vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații

magistrați judecători au pronunțat o hotărâre, în concordanță cu probatoriile

administrate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Simpla împrejurare că

petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv

pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp

cât, din actele premergătoare urmăririi penale nu a rezultat că aceștia ar fi

săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție

sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile

pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin

intermediul căilor de atac.

După epuizarea căilor

de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii

ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor

chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât atât instanța

penală sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., nu se poate

substitui instanțelor de control judiciar și, în consecință, nu se poate pronunța

asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă instanță.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că susținerile petentului, în sensul

că intimații s-au aflat în situație de incompatibilitate deoarece au soluționat

un recurs împotriva unei încheieri de revocare a măsurii arestării preventive,

nu pot fi reținute, având în vedere că potrivit dispozițiile art. 48 pct. 1

lit. a) C. proc. pen., judecătorul este incompatibil a judeca, dacă în cauza

respectivă a soluționat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a

arestului preventiv în cursul urmăririi penale, ceea ce nu include și

activitatea procesuală desfășurată de magistrat cu ocazia judecării

recursurilor împotriva acestui tip de cauze.

Pe de altă parte,

potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (3) C. proc. pen., recursul declarat

împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea unei măsuri

preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a măsurii arestării

preventive nu este suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că recursul

declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea arestării

preventive este suspensiv de executare, în sensul că starea de arest durează

până la pronunțarea hotărârii instanței de recurs sau până la încetarea de

drept a măsurii.

Deoarece

din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați

ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor

prevăzute de

art. 246, art. 247, art. 266 alin. (1) și

art. 271 C. pen.

,

în mod corect, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia.

În consecință, soluția

primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluției nr. 20/P/2009

din 17 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică.

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat

de petentul T.V. împotriva sentinței primei instanțe.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul T.V. împotriva sentinței nr. 360 din 9

martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 8301/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2011.