ÎCCJ, Decizia nr. 473/2011

Ședința publică de la 28 noiembrie 2011 Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 360 din 9 martie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul T.V. împotriva rezoluției nr. 20/P/2009 din 17 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, și s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin rezoluția nr. 20/P/2009 din 17 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. neînceperea urmăririi penale față de magistrații H.L. și M.M. – judecători la Curtea de Apel Galați , sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 266 alin. (1) și art. 271 C. pen. Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 8603/4117/II/2/2009 din 4 septembrie 2009. Procurorii au stabilit că nu se poate reține că magistrații intimați nu și-ar fi îndeplinit atribuțiile de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, provocând o vătămare intereselor legale ale petentului . În temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 20/P/2009 din 17 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 360 din 9 martie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că intimații nu s-au aflat în stare de incompatibilitate la soluționarea recursului declarat de D.I.I.C.O.T. împotriva încheierii de ședință din 22 decembrie 2008 a Tribunalului Vrancea, iar deținerea inculpaților ulterior pronunțării încheierii Tribunalului Vrancea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale care prevăd că, în acest caz recursul este suspensiv de executare, starea de arest durând până la pronunțarea hotărârii instanței de recurs sau până la încetarea de drept a măsurii.

Împotriva acestei sentințe, petentul T.V. a declarat recurs. Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat. Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați H.L. și M.M. – judecători la Curtea de Apel Galați , ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 266 alin. (1) și art. 271 C. pen. Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații magistrați judecători au pronunțat o hotărâre, în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale. Simpla împrejurare că petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmăririi penale nu a rezultat că aceștia ar fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac. După epuizarea căilor de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât atât instanța penală sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., nu se poate substitui instanțelor de control judiciar și, în consecință, nu se poate pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă instanță. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că susținerile petentului, în sensul că intimații s-au aflat în situație de incompatibilitate deoarece au soluționat un recurs împotriva unei încheieri de revocare a măsurii arestării preventive, nu pot fi reținute, având în vedere că potrivit dispozițiile art. 48 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., judecătorul este incompatibil a judeca, dacă în cauza respectivă a soluționat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestului preventiv în cursul urmăririi penale, ceea ce nu include și activitatea procesuală desfășurată de magistrat cu ocazia judecării recursurilor împotriva acestui tip de cauze.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (3) C. proc. pen., recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a măsurii arestării preventive nu este suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea arestării preventive este suspensiv de executare, în sensul că starea de arest durează până la pronunțarea hotărârii instanței de recurs sau până la încetarea de drept a măsurii. Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 266 alin. (1) și art. 271 C. pen.

, în mod corect, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia. În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluției nr. 20/P/2009 din 17 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică. Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de petentul T.V. împotriva sentinței primei instanțe. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul T.V. împotriva sentinței nr. 360 din 9 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 8301/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2011.