ÎCCJ, Decizia nr. 416/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1469 din 29 septembrie 2010

a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca

nefondată, plângerea formulată de petenta M.A. împotriva Rezoluției nr. 176/P/2009

din 25 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, și s-a menținut rezoluția

atacată, cu obligarea petentei la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

Rezoluția nr. 176/P/2009 din 25 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a

dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de S.Ș., I.I. - judecătoare

la Tribunalul București, I.L., S.G. - judecătoare la Curtea de Apel București și

T.R.- judecător la Judecătoria Sectorului 1 București

,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

Împotriva acestei

rezoluții, petenta a formulat plângere la procurorul șef al Secției de urmărire

penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin Rezoluția nr. 3083/1465/II-2/2010

din 16 aprilie 2010.

Procurorii au

stabilit că nu se poate reține că magistrații intimați nu și-ar fi îndeplinit

atribuțiile de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, provocând

o vătămare intereselor legale ale petentului .

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petenta a formulat, în termen legal, plângere

împotriva Rezoluției nr. 176/P/2009 din 25 februarie 2010 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin Sentința nr. 1469

din 29 septembrie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

cu motivarea că din lucrările dosarului rezultă că intimații și-au îndeplinit

atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu au comis fapte

care să atragă răspunderea lor penală.

Împotriva acestei

sentințe, petenta M.A. a declarat recurs.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petentă nu este fondat.

Din

analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați S.Ș.,

I.I. - judecătoare la Tribunalul București, I.L., S.G. - judecătoare la Curtea

de Apel București și T.R.- judecător la Judecătoria Sectorului 1 București

,

ar

fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Potrivit

dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat,

pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în

urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia

săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații magistrați

judecători au pronunțat o hotărâre, în concordanță cu probatoriile

administrate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Simpla împrejurare că

petenta este nemulțumită de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv

pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp

cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat că aceștia ar fi

săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție

sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu

,

soluțiile pronunțate

de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor

de atac.

După epuizarea căilor

de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii

ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor

chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât atât instanța

penală sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., nu se poate

substitui instanțelor de control judiciar și în consecință nu se poate pronunța

asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă instanță.

Deoarece din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați și-ar fi

îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu, în mod corect, s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de aceștia.

Criticile recurentei

petente reiau, în esență, aspectele invocate în plângerea penală adresată

primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a și

demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au

dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei

instanțe.

În consecință,

soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentei împotriva Rezoluției

nr. 176/P/2009 din 25 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, este legală

și temeinică.

Înalta Curte, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca

nefondat recursul declarat de petenta M.A. împotriva sentinței primei instanțe.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurenta petentă va fi obligată la plata sumei de 400 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petenta M.A. împotriva sentinței nr. 1469 din 29

septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 4414/1/2010.

Obligă recurenta

petentă la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.