ÎCCJ, Decizia nr. 416/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 1469 din 29 septembrie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta M.A. împotriva Rezoluției nr. 176/P/2009 din 25 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, și s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentei la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin Rezoluția nr. 176/P/2009 din 25 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. neînceperea urmăririi penale față de S.Ș., I.I. - judecătoare la Tribunalul București, I.L., S.G. - judecătoare la Curtea de Apel București și T.R.- judecător la Judecătoria Sectorului 1 București , sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. Împotriva acestei rezoluții, petenta a formulat plângere la procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin Rezoluția nr. 3083/1465/II-2/2010 din 16 aprilie 2010. Procurorii au stabilit că nu se poate reține că magistrații intimați nu și-ar fi îndeplinit atribuțiile de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, provocând o vătămare intereselor legale ale petentului . În temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., petenta a formulat, în termen legal, plângere împotriva Rezoluției nr. 176/P/2009 din 25 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin Sentința nr. 1469 din 29 septembrie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că din lucrările dosarului rezultă că intimații și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu au comis fapte care să atragă răspunderea lor penală. Împotriva acestei sentințe, petenta M.A. a declarat recurs. Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petentă nu este fondat.

Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați S.Ș., I.I. - judecătoare la Tribunalul București, I.L., S.G. - judecătoare la Curtea de Apel București și T.R.- judecător la Judecătoria Sectorului 1 București , ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală. În speță, intimații magistrați judecători au pronunțat o hotărâre, în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Simpla împrejurare că petenta este nemulțumită de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat că aceștia ar fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu , soluțiile pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac. După epuizarea căilor de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât atât instanța penală sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., nu se poate substitui instanțelor de control judiciar și în consecință nu se poate pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă instanță. Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați și-ar fi îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu, în mod corect, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia. Criticile recurentei petente reiau, în esență, aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe.

În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentei împotriva Rezoluției nr. 176/P/2009 din 25 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică. Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de petenta M.A. împotriva sentinței primei instanțe. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petentă va fi obligată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta M.A. împotriva sentinței nr. 1469 din 29 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4414/1/2010. Obligă recurenta petentă la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.