ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1998/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1998/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 502 de la 03

decembrie 2010. pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul cu nr. 11306/63/2009,

în baza dispozițiilor art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr.

78/2000, a fost condamnat inculpatul L.L. la pedeapsa de 3 ani închisoare, iar

în baza dispozițiilor art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a

executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 5 ani, atrăgându-i-se

atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pe., privind revocarea

beneficiului suspendării, cu aplicarea dispozițiilor art. 71, art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.; în baza dispozițiilor art. 71 alin. (5)

C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata

suspendării executării pedepsei principale.

S-a respins ca nefondată

acțiunea civilă formulată de SC C.E. SA Băilești; în baza dispozițiilor art. 257

alin. (2) C. pen. rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. și art. 19 din Legea nr. 78/2000,

s-a dispus confiscarea sumei de 73.913,21 RON, iar inculpatul L.L. a fost obligat

la plata acestei sume către stat; s-a menținut măsura sechestrului asigurator instituit

asupra autoturismului; s-a admis contestația formulată de soția inculpatului, numita

L.M., și s-a dispus ridicarea sechestrul instituit asupra imobilului coproprietatea

inculpatului și al contestatoarei, situat în Onești, jud. Bacău.

A fost obligat inculpatul

la 5.000 RON cheltuieli judiciare statului, din care 200 RON onorariu avocat oficiu.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că prin rechizitorul nr. 10/P/2006 al Direcției Naționale

Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova, s-a dispus trimiterea în judecată a

inculpatului L.L. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 257 alin. (1) C.

pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în fapt în aceea că,

în perioada august-octombrie 2000 conducerea SC C.E. SA Băilești (reprezentată de

directorul general J.G. și directorul economic B.V.) s-au ocupat de derularea unor

operațiuni de stingere a datoriilor reciproce pe care această unitate economică

le avea cu alți agenți economici prin utilizarea procedurii reglementate de

O.G. nr. 77/1999 modificată prin O.G. nr. 181/1999, H.G. nr. 685/1999 modificată

prin H.G. nr. 804/1999, precum și regulamentul de compensare aprobat prin H.G.

nr. 685/1999.

În mod efectiv, de operațiunile

de stingere a datoriilor s-a ocupat numitul B.V., care, fără să respecte procedura

prevăzută de actele normative în vigoare, după ce SC C.E. SA Băilești a primit în

contul creanțelor pe care societatea le avea față de unii beneficiari care nu achitaseră

mărfurile livrate, procese-verbale de stingere a datoriilor, a predat aceste documente

altor societăți comerciale care, în mod real, nu se regăseau între societățile cu

datorii reciproce, plătind datorii inexistente.

A rezultat că numitul

B.V. a încheiat cu SC V. SRL (reprezentată de V.C.) două acte denumite „minute”,

la datele de 15 august 2000 și respectiv 15 septembrie 2000, prin care, fără niciun

temei legal, transfera creanța de 100.000 RON rezultată din procesul-verbal de compensare

din 15 august 2000 predat la SC L. SA Bacău și respectiv creanțele de 250.660.89

RON și 25.000 RON rezultate din predarea proceselor-verbale din 14 septembrie 2000

la SC C. SA Borzești și din 14 septembrie 2000 la SC L. SA Bacău.

Conform acestor acte intitulate

„minute”, părțile au convenit ca SC V. SRL Botoșani să primească de la SC C.E.

SA Băilești note de comandă și delegații de ridicare mărfuri pe baza cărora să ridice

de la SC L. SA Bacău și SC C. SA Borzești diverse mărfuri, iar în termen de 30 de

zile de la facturare să achite contravaloarea acestora la SC C.E. SA Băilești.

În desfășurarea activității

infracționale, întrucât nu avea acordul conducerilor celor două societăți comerciale,

V.C. a luat legătura cu inculpatul L.L., despre care știa că se ocupă de „închiderea

de compensări”. Inculpatul L.L. i-a pretins acestuia un „comision” de 25% din valoarea

totală a tranzacțiilor comerciale ce urmau a fi efectuate în baza operațiunilor

de compensare, urmând ca, în schimbul acestei sume, să obțină aprobările necesare

de la conducerile celor două societăți menționate (SC L. SA Bacău și SC C. SA Borzești)

pentru acceptarea proceselor-verbale de compensare cu SC C.E. SA Băilești și să

se ocupe de valorificarea produselor.

Astfel, din declarațiile

date inițial în cauză în cauză de către numitul V.C., coroborate cu declarațiile

date de către numitul B.V., a rezultat că între aceștia și numitul L.L. a avut loc

o întâlnire în toamna anului 2000 la Hotelul D. din municipiul Bacău, ocazie cu

care L.L., după ce a examinat procesele-verbale de compensare prezentate de către

B.V., a pretins un comision de 25% din valoarea totală a tranzacțiilor ce urmau

să se desfășoare, afirmând că poate obține în schimbul acestor bani acordul conducerilor

societăților comerciale menționate în vederea stingerii datoriilor prin compensare.

Conform declarațiilor

numiților V.C. și B.V. date în cursul urmăririi penale, după obținerea acordului

din partea acestora cu privire la plata comisionului, cei doi l-au însoțit pe inculpatul

L.L. la sediul CONEL Filiala Electrica Bacău, unde acesta urma să inițieze procedurile

necesare realizării operațiunilor de compensare. Inculpatul L.L. a intrat în sediu

având documentele de compensare asupra sa, solicitând celor doi însoțitori să-l

aștepte la autoturism, în parcarea din fața instituției, iar la scurt timp s-a reîntors

cu documentele aprobate. De acolo, în aceeași formație, s-au deplasat la SC L.

SA Bacău unde, de asemenea, L.L. a intrat în sediu fără a fi însoțit de cei doi

și după un timp a revenit cu documentele aprobate și semnate de conducerea societăți

comerciale menționate.

Potrivit numitului V.C.,

la aproximativ o lună de la această întâlnire, acesta a primit prin poștă de la

B.V. mai multe procese-verbale de compensare în original, pentru a fi folosite în

vederea obținerii compensărilor în același mod, procese-verbale, care, de asemenea,

au fost predate lui L.L. Conform înțelegerii intervenite între V.C. și L.L., cu

acordul reprezentantului conducerii SC C.E. SA Băilești, inițial, primul a expediat

inculpatului L.L. prin mandate poștale suma de 16.000 RON, evidențiată în contabilitatea

SC V. SRL, iar ulterior, la solicitarea inculpatului, a girat bilete la ordin către

SC S. SRL Onești aparținând lui L.L., acesta încasând în acest mod suma de 73.913,2

RON, care nu a fost evidențiată în contabilitatea societății, fiind însușită în

mod fraudulos de către acesta.

S-a concluzionat că L.L.

a primit de la V.C. suma totală de 89.913,2 RON, pentru obținerea aprobărilor necesare

intermedierii operațiilor de compensare.

Cauza a fost înregistrată

inițial pe rolul Tribunalului Dolj și, în urma probatoriilor administrate, cu prilejul

primei judecări în fond, prin sentința penală nr. 558 din 06 decembrie 2007, s-a

dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea

inculpatului L.L. pentru infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 257

C. pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, motivându-se că probatoriile

administrate nu au dovedit că inculpatul ar fi avut influentă asupra conducerii

unităților care au acceptat compensările prin procesele-verbale tip „Conel” și nici

nu a lăsat să se creadă că ar fi avut vreo influență asupra vreunui funcționar,

iar toată activitatea sa s-a desfășurat în baza unui contract de comision, fiind

deci activitate comercială.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel Departamentul Național Anticorupție și partea civilă SC C.E. SA

Băilești, iar prin decizia penală nr. 145 din 05 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea

de Apel Craiova, s-au respins ambele apeluri.

Ulterior, s-a declarat

recurs de către Departamentul Național Anticorupție și SC C.E. SA Băilești, iar

prin decizia penală nr. 127 din 27 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursurile, a casat atât sentința instanței de fond cât și decizia Curții

de Apel Craiova și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Primind cauza spre rejudecare,

instanța de fond a înregistrat-o sub nr. 11306/63/2009, iar pe baza materialului

probatoriu existent la dosar, a constatat în esență că toate susținerile făcute

de inculpat pe parcursul cercetării judecătorești, atât la prima judecată în fond,

cât și cu prilejul rejudecării, cu privire la relația sa cu V.C. (în sensul că nu

a făcut decât să valorifice diverse mărfuri pe care le avea firma lui V.C. și că

suma de 73.913,2 RON ar reprezenta plata acestor servicii), au fost contrazise de

declarațiile date inițial chiar de inculpat în faza de urmărire penală, de declarația

martorului V.C. dată în faza de urmărire penală și, cu unele oscilații, chiar în

instanță, precum și declarația dată de martorul B.V., audiat nemijlocit în instanță.

Relevante însă pentru

dovedirea activității inculpatului (care, în perioada august-octombrie 2000 a pretins

și primit un comision de 25% din valoarea tranzacțiilor, pentru a mijloci obținerea

compensărilor pentru recuperarea SC C.E. SA Băilșeti a unor creanțe transferate

către SC L. SA Bacău și SC C. SA Borzești, traficând deci influența asupra conducerii

acestor societăți, pentru a fi semnate procesele-verbale de compensare), au fost

și înscrisurile de la dosarul de urmărire penală, respectiv nota de constatare întocmită

de specialistul Direcției Naționale Anticorupție și raportul de expertiză contabilă.

Ca atare, prima instanță

a apreciat că, în cauză, nu există nicio dovadă care să susțină varianta inculpatului

în sensul că ar fi convenit în realitate să valorifice mărfuri pentru societatea

lui V.C. și că, pentru această activitate de livrare de mărfuri ar fi perceput acel

comision de aproximativ de 73.900 RON, aceste venituri nefiind evidențiate în contabilitatea

firmei inculpatului SC S. SRL Onești, în condițiile în care inculpatul era asociat

unic și administrator al acestei firme și putea desfășura legal activități de intermediere

a comercializării bunurilor, iar susținerea inculpatului în sensul că a preferat

să lucreze în calitate de persoană fizică, acest aspect - dacă ar fi real - s-a

apreciat că a fost făcut tot în mod clandestin, pentru a crea surse de venituri

ilicite.

Față de toate aceste considerente,

instanța de fond a reținut că starea de fapt reținută în rechizitoriu este corectă,

fapta inculpatului (astfel cum a fost descrisă mai sus) întrunind elementele constitutive

ale infracțiunii de trafic de influență în forma prev. de art. 257 alin. (1) C.

pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și, la individualizarea pedepsei

aplicată inculpatului, s-a ținut seama de gradul de pericol social al faptei, dat

de modalitatea de care a fost săvârșită, dar și de circumstanțele personale ale

inculpatului (cu o atitudine sinceră în faza urmăririi penale, cu o bună comportare,

infractor primar, persoană integrată social), elemente în raport de care s-a apreciat

că pedeapsa de 3 ani închisoare cu privire la care s-a dispus suspendarea condiționată

a executării, va fi în măsură să realizeze atât funcția de constrângere, cât și

cea de exemplaritate a pedepsei, la care face referire art. 52 C. pen.

În ceea ce privește acțiunea

civilă formulată de SC C.E. SA Băilești, prin care s-a solicitat să fie obligat

inculpatul să le restituie suma de 89.913,6 RON (ce a fost primită de acesta de

la V.C. pentru a-și trafica influența în vederea obținerii aprobărilor din partea

SC L. SA Bacău și SC C. SA Borzești privind acele procese-verbale de stingerea datoriilor

prin compensare), s-a constatat de către instanța de fond că cererea nu este fondată,

în cauză dovedindu-se că atunci când inculpatul a perceput acest comision din valoarea

tranzacțiilor, pentru a obține aprobarea proceselor-verbale de compensare pentru

ca SC C.E. SA să își recupereze astfel unele datorii, directorul acestei societăți

de la aceea vreme (J.G.) a fost consultat telefonic și și-a dat acordul, dispunând

să se plătească acest comision, așa cum a rezultat din declarația martorului B.V.

Totodată, în baza dispozițiilor

art. 257 alin. (2) C. pen. rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. și art. 19 din Legea

nr. 78/2000, s-a considerat necesară confiscarea sumei de 73.913,2 RON, inculpatul

L.L. fiind astfel obligat la plata acestei sume, către stat.

Instanța de fond a constatat

și că, dintr-o eroare s-a menționat în cuprinsul rechizitoriului că inculpatul ar

fi primit pentru activitatea infracțională desfășurată suma de 89.913,2 RON, deoarece,

în realitate, suma primită este cea menționată mai sus, respectiv 73.913,2 RON.

În ceea ce privește sechestrul

asigurător instituit asupra bunurilor inculpatului (un apartament situat în Onești

și asupra autoturismului), prima instanță a apreciat că se impune menținerea măsurii

sechestrului doar asupra autoturismului și ridicarea sechestrul asigurător instituit

asupra apartamentului, cu consecința admiterii în speță a contestației formulată

de soția inculpatului, numita L.M., deoarece instituirea și menținerea sechestrului

asigurător asupra întregului apartamentului (care este coproprietate inculpatului

și a soției sale) nu ar avea temei legal, câtă vreme soția inculpatului nu apare

în proces ca parte responsabilă civilmente și nici nu a fost obligată în solidar

cu inculpatul la plata vreunei despăgubiri. Nu în ultimul rând, instanța de fond

a avut în vedere în acest sens că răspunderea penală este personală și, ca atare,

nu pot fi indisponibilizate decât bunurile celui ce urmează a fi tras la răspundere

penală.

Împotriva acestei hotărâri,

a declarat apel atât Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova,

cât și inculpatul L.L.

Direcția Națională Anticorupție

- Serviciul Teritorial Craiova a criticat sentința pronunțată de instanța de fond

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Primul motiv de apel invocat

a privit nelegalitate sentinței, referitor la ridicarea măsurii sechestrului asigurător

instituit asupra bunurilor inculpatului. În acest sens, s-a susținut că instanța

de fond a procedat la ridicarea măsurii sechestrului instituit asupra imobilului-casă

de locuit, situat în Onești, jud. Bacău, deși, în vederea recuperării sumei de bani

care a făcut obiectul infracțiunii deduse judecății, se impunea menținerea măsurii

asigurătorii. În condițiile ridicării sechestrului asigurător, s-a susținut că executarea

măsurii confiscării sumei de bani se va realiza cu dificultate.

Cel de-al doilea motiv

de apel a criticat nelegalitatea sentinței pronunțate de instanța de fond cu referire

la neaplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi inculpatului,

cu atât mai mult cu cât acesta a săvârșit infracțiunile pentru care a fost trimis

în judecată și a condamnat de instanța de fond în calitatea pe care o deținea, de

administrator la o societate comercială.

Ultimul motiv de nelegalitate

a privit confiscarea specială a sumei de bani de la inculpat, susținându-se că se

impunea confiscarea a 89.913,2 RON și nu 73.913,2 RON, cum s-a procedat prin sentința

apelată.

În ceea ce privește temeinicia

sentinței, Ministerul Public a susținut că nu au fost respectate criteriile de individualizare

judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, atât referitor la întinderea acesteia,

cât și la modalitatea de executare. S-a invocat în acest sens atitudinea inculpatului

pe parcursul urmăririi penale, dar și a cercetării judecătorești, care a fost oscilantă,

iar consecințele juridice și pe plan social, dar și economic, au fost grave, soldându-se,

printre altele, cu plata de către o societate comercială (respectiv SC C.E. SA Băilești)

a unor datorii care în realitate erau inexistente, de circa 400.000 RON.

În aceste condiții, s-a

apreciat că rolul sancționator și educativ al pedepsei putea fi atins numai prin

executarea acesteia în regim de detenție, prin privarea de libertate a inculpatului,

iar după executarea pedepsei principale, se impunea ca inculpatului să-i fie aplicată

și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Inculpatul a criticat

sentința pentru nelegalitate, susținând că prima instanță a evaluat în mod necorespunzător

materialul probator administrat în cauză, constatând vinovăția sa în săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu consecința confiscării sumei de bani

ce se pretinde că a fost folosită la săvârșirea infracțiunii, în condițiile în care,

din materialul probator administrat în cauză, respectiv din proba testimonială și

din expertiza tehnică contabilă, nu rezultă cu certitudine săvârșirea acestei infracțiuni.

A concluzionat în sensul

că instanța avea obligația să își întemeieze convingerea vinovăției sale pe bază

de probe certe și sigure, „iar în condițiile în care probele în acuzare nu au un

caracter cert, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului”,

se impunea a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea

inculpatului”.

S-a solicitat astfel de

către inculpat admiterea apelului, desființarea sentinței și achitarea sa în baza

art. 11 pct. 2 lit. a) rap la art. 10 lit. b) C. proc. pen., iar în subsidiar, achitarea

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Prin decizia penală

nr. 184 din 15 septembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru

cauze cu minori, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova

și a desființat sentința apelată, în parte, sub aspectul laturii penale.

În baza art. 257

alin. (2) C. pen. rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. și art. 19 din Legea nr. 78/2000,

a dispus confiscarea de la inculpatul L.L. a sumei de 89.913,2 RON, sumă ce va fi

achitată de inculpat către stat.

A menținut sechestrul

asigurător instituit asupra bunurilor inculpatului prin procesul-verbal din 16 noiembrie

2006, constând în imobilul situat în municipiul Onești și autoturism.

A menținut celelalte dispoziții

ale sentinței penale apelate.

A respins apelul declarat

de inculpatul L.L. împotriva sentinței penale nr. 502 din 03 decembrie 2010, pronunțată

de Tribunalul Dolj, secția penală.

A obligat apelantul-inculpat

la 60 RON cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Coroborând întregul material

probator administrat în cauză, Curtea a constatat că instanța de fond a evaluat

în mod corespunzător materialul probator și a constatat că sunt întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii de trafic de influență în varianta menționată anterior,

pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului.

S-a arătat că motivele

vizând nelegalitatea sentinței în apelul declarat de Ministerul Public, sunt fondate.

Constatând săvârșită infracțiunea,

precum și existența unui prejudiciu, instanța de fond a dispus în mod nelegal ridicarea

sechestrului asigurător, apreciind că bunul imobil constând în apartamentul proprietatea

inculpatului și a soției acestuia nu poate fi supus unei eventuale executări.

S-a arătat că în mod nelegal

nu s-a dispus aplicarea unei pedepse complementare, care urmează să fie executată

după pedeapsa principală, avându-se în vedere cu deosebire calitatea de administrator

al unei societăți comerciale pe care a deținut-o inculpatul, calitate de care s-a

folosit pentru săvârșirea infracțiunii dedusă judecății.

Având în vedere lipsa

antecedentelor penale, dar și perioada de timp în care a fost săvârșită infracțiunea,

Curtea a apreciat că nu este întemeiată critica vizând netemeinicia sentinței.

Reținând contextul în

care s-a săvârșit fapta, dar cu deosebire timpul scurs de la comiterea acesteia,

s-a apreciat de către instanța de apel că pedeapsa a fost just individualizată atât

în ceea ce privește întinderea, cât și modalitatea de executare.

S-a mai reținut, de asemenea,

că recursul declarat de inculpat este nefondat, fiind îndeplinite elementele constitutive

ale infracțiunii pentru care acesta a fost condamnat.

Împotriva acestei din

urmă decizii au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție - Departamentul Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova

și inculpatul L.L.

Motivul de recurs invocat

de parchet a vizat netemeinicia hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, pedeapsa

aplicată inculpatului fiind greșit individualizată atât ca întindere, cât și ca

modalitate de executare, motiv de recurs ce se circumscrie cazului de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor

s-a arătat că pe de o parte, la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului

instanța de fond nu a ținut seama nici de circumstanțele personale ale inculpatului

și nici de circumstanțele reale ale faptei, iar pe de altă parte că în mod greșit

instanța de fond nu a dispus aplicarea pedepsei complementare inculpatului.

Față de motivele de recurs

detaliate în memoriul depus la dosar, reprezentantul parchetului a solicitat admiterea

recursului, desființarea hotărârii judecătorești pronunțate de instanțele de fond

și apel, solicitând aplicarea unei pedepse inculpatului, cu executare în regim de

detenție.

Inculpatul, în recursul

său, a reiterat motivele formulate în fața instanței de apel ce se circumscriu cazului

de casare prev. de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Analizând legalitatea

și temeinicia deciziei recurate, prin prisma cazurilor de casare invocate, conform

art. 385

6

alin. (2) C. proc. pen., cât și prin prisma dispozițiilor

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., apreciază Înalta Curte că recursurile

declarate sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Cu privire la recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Departamentul

Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova.

La individualizarea pedepsei

aplicate inculpatului în mod corect, instanța de fond a avut în vedere gradul de

pericol social al faptei, modalitatea în care a fost săvârșită dar și circumstanțele

personale ale inculpatului, instanța verificând toate condițiile impuse de art.

72 C. pen.

De asemenea, instanța

de fond a avut în vedere că inculpatul, în faza de urmărire penală, a avut o atitudine

sinceră, că aceasta a avut o bună comportare, fiind infractor primar, că este o

persoană integrată social, apreciind că pedeapsa de 3 ani închisoare cu privire

la care s-a dispus suspendarea condiționată a executării va fi în măsură să realizeze

atât funcția de constrângere, cât și cea de exemplaritate a pedepsei la care face

referire art. 52 C. pen., având ca scop să prevină săvârșirea de noi infracțiuni

și conștientizarea de către inculpat a consecințelor care decurg din încălcarea

prescripțiilor legii penale și lezarea valorilor sociale ocrotite de prevederile

acestei legi.

Se constată, de asemenea,

că în mod corect instanța de fond a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev.

de art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen., apreciindu-se

față de natura și gravitatea faptei că nu se impune și interzicerea dreptului de

a alege și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie

ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul

pentru săvârșirea infracțiunii.

Așa fiind, față de contextul

în care fapta a fost săvârșită, față de timpul scurs de la comiterea acesteia, Înalta

Curte apreciază că pedeapsa aplicată a fost just individualizată de instanța de

fond atât în ceea ce privește întinderea, cât și modalitatea de executare.

Cu privire la recursul

declarat de inculpatul L.L.:

Potrivit disp. art. 257

C. pen., constituie infracțiunea de trafic de influență, primirea ori pretinderea

de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect,

pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau

lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să

facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Fapta inculpatului L.L.,

care a pretins de la numitul V.C. un procent de 25% din valoarea totală a tranzacțiilor

comerciale pe care SC C.E. SA Băilești, urma să le aibă în vederea recuperării unor

creanțe prin metoda compensărilor reciproce cu SC L. SA Bacău și SC C. SA Borzești,

afirmând că are influență asupra conducerilor celor două societăți comerciale pentru

a obține acordul acestora în vederea stingerii datoriilor reciproce prin metoda

compensării primind ca urmare a activităților desfășurate personal suma de 89.913,2

RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență

în forma prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 78/2000.

Reține Înalta Curte că

situația de fapt, modalitatea de comitere a faptei, ca și încadrarea juridică a

faptei au fost corect stabilite de instanța fondului care, în mod justificat a apreciat

că sunt întrunite în cauză elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de

influență în forma prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 78/2000.

Din probele administrate

în cauză, respectiv din depozițiile constante ale martorului V.C., date atât pe

parcursul urmăririi penale, cât și a cercetării judecătorești, dar și a lui B.V.,

rezultă cu certitudine că inculpatul L.L. a acceptat propunerea, dar a pretins o

cotă parte de 25% din valoarea totală a tranzacțiilor comerciale care urmau să fie

efectuate pe baza operațiunilor de compensare.

În schimbul acestei sume

de bani, inculpatul s-a angajat să contacteze persoanele cuvenite în vederea obținerii

aprobărilor necesare de la cele două societăți comerciale, respectiv SC L. SA Bacău

și SC C. SA Borzești, cu consecința acceptării proceselor-verbale de compensare

cu SC C.E. SA Băilești.

Verificările efectuate

în cauză, cu deosebire raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul G.G.,

dar și declarația olografă dată de inculpat la 06 martie 2002 în fața organelor

de urmărire penală, pun în evidență modul concret în care a acționat inculpatul,

în sensul celor convenite cu numitul B.V., dar și suma pretinsă și încasată în scopul

activității desfășurate.

Împrejurarea că, ulterior,

pe parcursul cercetării judecătorești, inculpatul a revenit fără nicio motivație

asupra declarației din 06 martie 2002, este lipsită de relevanță, îndeosebi raportat

la concluziile raportului de expertiză contabilă.

Astfel, în varianta I-a

din raportul menționat se consemnează că, în cazul că suma de 73.913,24 RON reprezenta

venituri pentru SC S. SA Onești administrată de inculpat, trebuia ca societatea

să calculeze și să înregistreze impozitul pe profit în sumă de 18.478,31 RON, care

urma să fie virat la bugetul statului.

În situația neînregistrării

acestei sume, bugetul de stat s-a prejudiciat cu suma menționată, consemnându-se

că răspunderea îi revine inculpatului L.L., care a încălcat dispozițiile art. 6

din Legea nr. 82/1991 modificată și completată, precum și dispozițiile O.G. nr.

70/1994 aprobată prin Legea nr. 73/1996.

Față de cele arătate se

constată că nu poate fi primită favorabil solicitarea inculpatului de achitare a

acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) sau d) C.

proc. pen.

Referitor la pedeapsa

aplicată inculpatului reține Înalta Curte că aceasta a fost corect individualizată,

în deplin acord cu criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei reglementată

de disp. art. 72 C. pen.

Este adevărat că fapta

comisă de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social, fiind o infracțiune

de corupție, însă la individualizarea pedepsei s-au avut în vedere și circumstanțele

personale ale inculpatului, care este la primul conflict cu legea penală, având

un comportament pozitiv înainte de săvârșirea infracțiunii, infracțiune în raport

de care s-a apreciat că nu se impune stabilirea unei sancțiuni penale cu executare

în regim de detenție.

Înalta Curte, în propria

analiză apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului este aptă să contribuie la atingerea

scopului preventiv și educativ al pedepsei, neexistând indicii care să impună înăsprirea

sancțiunii penale nici sub aspectul cuantumului nici sub aspectul modalității de

executare.

Față de argumentele mai

sus arătate, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Departamentul Național Anticorupție - Serviciul

Teritorial Craiova și inculpatul L.L.

Văzând și disp. art. 192

alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova și inculpatul L.L.

împotriva deciziei penale nr. 184 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Craiova,

secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul-inculpat

la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8 iunie 2012.