ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5843/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Onești sub nr. 4804/1997, la data de 21 iulie 1997, reclamantul G.E., în nume propriu și ca reprezentant legal al minorilor G.T.E., G.V.I. și G.I.G., a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al orașului Târgu Ocna și SC E. SA Târgu Ocna, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie sau să le plătească contravaloarea apartamentelor nr. a, b și c din imobilul situat în orașul Târgu Ocna, strada V., fostă C., județul Bacău, împreună cu suprafața de teren aferentă. La termenul din 22 decembrie 1997, reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a SC M. SA Târgu Ocna, proprietara actuală a imobilului, ca urmare a cumpărării acțiunilor deținute de Fondul Proprietății de Stat.

În motivare, reclamanții au arătat că imobilul a fost proprietatea autorului lor, numitul G.T., care l-a dobândit prin act autentic în anul 1943, fiind preluat de stat fără titlu. Prin sentința civilă nr. 6517 din 21 decembrie 1998, Judecătoria Onești a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, competent material să judece potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., constatând că valoarea imobilului revendicat, stabilită pe bază de expertiză tehnică, este de 730.512.000 ROL.

Prin sentința civilă nr. 232 din 30 iunie 2000, Tribunalul Bacău, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta SC M. SA; a admis în parte acțiunea, numai față de pârâta SC M. SA, pe care a obligat-o să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul compus din construcții și terenul aferent de 621,775 m.p., situat în Târgu Ocna, strada V. (include apartamentele nr. b, c, e) și nr. a; a respins acțiunea față de pârâții Consiliul Local al Orașului Târgu Ocna și SC E. SA Târgu Ocna, pentru lipsa calității procesuale pasive. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele: Imobilele revendicate în cauză au fost dobândite prin vânzare-cumpărare în anul 1943, de către numitul G.I.T., decedat în anul 1981. Așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 21 septembrie 1981, de pe urma acestuia a rămas ca moștenitoare legală acceptantă a succesiunii G.G., în calitate de fiică.

În anul 1996 a decedat și G.G., de pe urma căreia au rămas ca moștenitori reclamanții din dosar, respectiv G.E., în calitate de soț supraviețuitor, G.T.E., G.V.I. și G.I.G., în calitate de fii. Prin hotărârea nr. 167 din 20 februarie 1997 emisă de Comisia Județeană Bacău pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, a fost respinsă cererea formulată de G.G. privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat de la G.T., situat în Târgu Ocna, strada V., cu motivarea că trecerea în proprietatea statului s-a realizat prin Decretul nr. 218/1960 care, conform art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 11/1997, nu reprezintă just titlu. Expertizele tehnice efectuate în cauză au concluzionat că actualul restaurant „O." a fost edificat pe infrastructura și structura vechiului imobil din strada V. (fostă C.), apartamentele nr. a-c.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, așa cum a fost motivată de pârâtă, nu este fondată, întrucât în cauză nu este vorba de instituția reprezentării succesorale, ce nu este aplicabilă soțului supraviețuitor. În speță, este vorba de transmiterea dreptului defunctei G.G. către moștenitorii săi legali - copiii în concurs cu soțul supraviețuitor, aceasta fiind în viață la data deschiderii succesiunii după tatăl ei, or una din condițiile reprezentării este ca cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local Târgu Ocna și SC E. SA Târgu Ocna este întemeiată, având în vedere că de esența acțiunii în revendicare este ca proprietarul neposesor să solicite bunul de la posesorul neproprietar, care în speță este SC M. SA Târgu Ocna.

Pe fond, cum reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat și cum preluarea acestuia de către stat a fost fără titlu valabil, se impune admiterea acțiunii în revendicare și obligarea pârâtei SC M. SA, care îl deține în prezent, la restituirea lui în deplină proprietate și posesie reclamanților. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC M. SA, arătând că reclamantul G.E. nu are calitate procesuală activă, întrucât nu o poate reprezenta pe soția sa predecedată, că în mod greșit s-a reținut că imobilul a fost preluat de la stat în temeiul Decretului nr. 218/1960, în realitate preluarea realizându-se în temeiul Decretului nr. 111/1951, astfel încât statul a avut un titlu valabil constituit, și că pârâta este proprietara imobilului actual în temeiul unor acte juridice a căror anulare nu s-a cerut.

Prin decizia civilă nr. 108 din 11 decembrie 2000, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, a respins apelul, ca nefondat, sens în care a reținut următoarele: În mod corect, prima instanță a apreciat că în cauză nu se pune problema că reclamantul G.E., soțul supraviețuitor al lui G.G., ar reprezenta pe aceasta la moștenirea tatălui ei, G.T. În realitate, reclamanții sunt moștenitorii lui G.G. care, la rândul ei, a fost fiica moștenitoare a lui G.T., iar calitatea procesuală a tuturor reclamanților este întemeiată pe transmiterea dreptului de a cere restituirea imobilului, prin cele două succesiuni, critica pe acest aspect nefiind fondată. Referitor la titlul statului asupra imobilului în litigiu, sunt de reținut următoarele: G.T.

a dobândit în anul 1943, prin acte autentice de cumpărare, de la doi proprietari diferiți, un număr de trei apartamente situate în același imobil din Târgu Ocna, strada V. În anul 1950, proprietarul a pierdut posesia locuinței de la nr. b în baza Deciziei nr. 66/1950 a Sfatului Popular Regional Târgu Ocna. La mijlocul anilor 1950, proprietarul avea închiriat imobilul de la nr. e Cooperației „Î." Târgu Ocna, care, printr-o conduită abuzivă, a adus celor trei locuințe alipite modificări esențiale, astfel încât proprietarul a somat cooperativa să-i predea măcar materialele rezultate din demolări, somație căreia i s-a dat curs.

În anul 1958, pe când spațiul era deja amenajat ca restaurant de cooperativă, toate cele trei locuințe inițiale sunt considerate un singur imobil cu nr. b și se propune a fi înscris pe listele de naționalizare potrivit Decretului nr. 92/1950, dar situația de drept a proprietății se consideră tranșată prin menționarea preluării imobilului ca efect al Decretului nr. 218/1960. Nu se poate reține susținerea pârâtei conform căreia preluarea s-ar fi realizat în temeiul Decretului nr. 111/1951, preluarea locuinței de la nr. b fiind deja fapt împlinit din anul 1950, iar apoi toate cele trei unități locative distincte sunt considerate ca fiind un singur imobil. În acest sens, situația aflată la dosar evidențiază distinct imobilele preluate prin decizia nr. 66/1950 a Sfatului Popular Târgu Ocna, de cele cărora li s-a aplicat Decretul nr. 111/1951.

Față de cele expuse, rezultă neîndoielnic că imobilul - având la acea dată destinația de locuință - a fost preluat de stat fără titlu. Așa fiind, acțiunea reclamanților își găsește temei în prevederile art. 1 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel cum au fost modificate și completate prin H.G. nr. 11/1998. În acțiunea de față, este de comparat puterea titlurilor de proprietate ale părților, fără a fi necesar, pentru admiterea acțiunii, ca titlul de care se prevalează pârâta să fie desființat. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC M. SA, care a formulat următoarele critici: 1. În mod greșit a reținut instanța de apel că la data preluării imobilul în litigiu avea destinația de locuință, iar destinația de restaurant i-a dat-o cooperativa căreia i-a fost dat în administrare, situație față de care ar fi incidente dispozițiile art. 1 alin. (5) din Normele metodologice ale Legii nr. 112/1995.

Chiar reclamanții, care inițial au solicitat bunul în baza Legii nr. 112/1995, au renunțat la această cale, deoarece imobilul, neavând destinația de locuință, nu intra în domeniul de aplicare al acestui act normativ. Pe de altă parte, din actele dosarului rezultă că în imobilul în litigiu a funcționat restaurantul cunoscut sub numele de „L.I.", situație față de care este eronată motivarea instanței de apel că ar fi incidente dispozițiile art. 1 alin. (5) din Normele metodologice ale Legii nr. 112/1995. 2. În mod greșit a reținut instanța de apel că imobilul în litigiu a fost preluat prin Decretul nr. 218/1960, în realitate bunul fiind preluat în baza Decretului nr. 111/1951, deoarece din conținutul deciziei de preluare nr. 66/1951 rezultă că aceasta a emisă în aplicarea Decretului nr. 111/1951.

Față de această situație, instanța de apel trebuia să aibă în vedere prevederile H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea H.G. nr. 20/1996, care consideră ca fiind preluate cu titlu imobilele ce au trecut în proprietatea statului în baza Decretelor nr. 92/1950, 111/1951, 142/1952, etc. Raportat la prevederile menționate, reclamanții trebuiau să facă dovada că autorul lor nu se încadra printre persoanele vizate de Decretul nr. 111/1951 și că, în consecință, acesta a fost aplicat nelegal. Or, în absența acestor probe, concluzia care se impune este aceea că imobilul a trecut în mod legal în proprietatea statului. 3. În soluționarea prezentei cauze trebuiau avute în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, aplicabile în cauză.

Art. 1 din decizia nr. 66/1951, act normativ în baza căruia imobilul a fost preluat de stat, se referă la imobilele care nu sunt administrate de proprietari. După cum rezultă din cuprinsul art. 2 pct. 1 lit. d) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voința proprietarului sau cele considerate a fi abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești în perioada de referință a legii. Față de această situație, reclamanții nu pot beneficia de restituirea în natură a bunului, ci doar de măsuri reparatorii, întrucât imobilul a fost înstrăinat cu plată către pârâtă, fiind aplicabile, totodată, dispozițiile art. 11 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, conform cărora imobilele expropriate și ale căror construcții nu au fost demolate se pot restitui integral în natură persoanelor îndreptățite dacă nu au fost înstrăinate.

Din actele depuse rezultă că pârâta a devenit proprietara imobilului în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu Fondul Proprietății de Stat și Fondul Proprietății Private. Pe de altă parte, așa cum rezultă din expertiza tehnică efectuată în cauză, actualul restaurant „O.", care funcționează în imobilul în litigiu, a fost edificat pe structura și infrastructura vechiului imobil, fiind efectuate, în decursul anilor, reparații, înlocuiri, compartimentări, amenajări, sens în care imobilul s-a transformat, devenind un „imobil nou" în înțelesul Legii nr. 10/2001, situație față de care sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. c) din această lege. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Potrivit art. 1 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G.

nr. 20/2006, modificată prin H.G. nr. 11/1997, „imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun". Norma enunțată consacră, așadar, cu valoare de principiu, calea dreptului comun pentru restituirea imobilelor ce nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, ca lege specială de reparație. Cum la data promovării acțiunii în revendicare ce face obiectul prezentului litigiu - 21 iulie 1997, era în vigoare legea specială de reparație nr. 112/1995, în mod corect instanța de apel a făcut trimitere la art. 1 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, pentru a justifica admisibilitatea demersului judiciar al reclamanților pe dreptul comun.

Astfel, din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 rezultă că intră în domeniul de reglementare al acestei legi imobilele cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului cu titlu. Per a contrario, nevalabilitatea titlului de preluare al statului exclude, de plano, apartenența imobilului la domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995. Prin urmare, în speță, nici nu mai are relevanță destinația imobilului litigios la data preluării, pentru că atâta timp cât titlul statului nu este unul valabil, potrivit celor ce se vor arăta în analiza celui de-al doilea motiv de recurs, imobilul nu intra în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995 și pe cale de consecință, putea face obiectul cererii de restituire pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun, așa cum prevăd dispozițiile normative la care a făcut trimitere instanța de apel.

În contextul arătat, au devenit inutil de analizat criticile propriu-zise referitoare la destinația imobilului litigios la data preluării de către stat. De altfel, ipoteza susținută de recurentă, aceea că imobilul litigios avea o altă destinație decât cea de locuință la data preluării, și anume restaurant, este tot un argument în sensul exceptării bunului de la domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995, care viza numai locuințele, așa încât concluzia trasă de recurentă, în sensul că, față de destinația de restaurant a bunului la data preluării, nu ar fi incidente prevederile art. 1 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, este greșită.

Așa cum s-a arătat deja, prevederile menționate consacră calea dreptului comun pentru restituirea imobilelor ce nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, or tocmai în acest sens s-a reținut incidența lor în cauză de către instanța de apel, respectiv pentru a sublinia admisibilitatea căii procedurale alese de reclamanți, cât timp imobilul revendicat nu intra în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995. În consecință, criticile prin care se contestă incidența în cauză a art. 1 alin. (5) din Normele metodologice ale Legii nr. 112/1995 nu sunt fondate. 2. Nici criticile prin care se susține că preluarea imobilului litigios a fost făcută cu titlu valabil nu sunt fondate.

Este adevărat că din cuprinsul deciziei de preluare nr. 66 din 21 septembrie 1951 a fostului Sfat Popular al orașului Târgu Ocna (Dosar nr. 784/2000 Tribunalul Bacău) rezultă că temeiul preluării imobilelor la care aceasta se referă, printre care și cel litigios, este Decretul nr. 111/1951, mai exact art. 1 lit. d) din acest decret, ipoteza bunurilor fără stăpân. Contrar însă susținerilor recurentei, Decretul nr. 111/1951 nu poate constitui titlu valabil pentru stat în ceea ce privește imobilul litigios, față de nerespectarea la preluare a condițiilor acestui act normativ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951, intrau sub incidența acestui act normativ „bunurile fără stăpân, precum și cele considerate abandonate prin efectul unor legi sau decrete". Prin bunuri fără stăpân în sensul Decretului nr. 111/1951 și al Instrucțiunilor de aplicare nr. 6491 din 27 iulie 1951 ale Ministerului Finanțelor, se înțelegeau acele bunuri asupra cărora nu s-au făcut, în termen de 1 an, acte de administrare sau de conservare, iar titularul lor era necunoscut sau absent. Instrucțiunile nr. 6491/1951 ale Ministerului Finanțelor, date în aplicarea Decretului nr. 111/1951, precizau și că termenul de 1 an curgea de la data ultimului act de conservare sau administrare, iar în caz contrar de la data înregistrării procesului-verbal întocmit de organul financiar, prin care se constata că bunul a fost părăsit.

De asemenea, precizau că trecerea unui imobil în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 111/1951 se pronunța de instanța de judecată a locului situării imobilului, iar titlul în baza căruia opera această trecere era hotărârea judecătorească. Cu alte cuvinte, titlul de proprietate al statului cu privire la bunurile ce intrau sub incidența art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 îl constituia hotărârea judecătorească definitivă, or, în cauză, nu există o asemenea hotărâre judecătorească.

Nefiind astfel respectate înseși condițiile prevăzute de Decretul nr. 111/1951, rezultă că statul nu deține un titlu valid de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care condiționează valabilitatea titlului statului asupra imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de respectarea legilor în vigoare, a Constituției și a tratatelor internaționale la care România este parte la data preluării.

De altfel, raportat la textul susmenționat, chiar dacă preluarea imobilului litigios s-ar fi făcut cu respectarea condițiilor Decretului nr. 111/1951, tot nu s-ar putea reține că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, deoarece Decretul nr. 111/1951 a fost neconstituțional în raport cu Constituția din 1948, sub imperiul căruia a fost adoptat, care prin art. 8 recunoștea și garanta proprietatea particulară; este evident că un act normativ care prevedea trecerea unui bun proprietate privată în patrimoniul statului pentru că nu fuseseră efectuate acte de administrare timp de un an - ignorându-se și caracterul perpetuu al proprietății - era contrar acestui principiu constituțional, cu consecința că el nu poate constitui un titlu valabil pentru stat.

3. În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, raportat la temeiul juridic al cererii introductive de instanță - art. 480 C. civ. și la data formulării acțiunii - 21 iulie 1997, acestea nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei, cum greșit pretinde recurenta. Astfel, unul din principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivității legii civile noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute. Acest principiu are o consacrare constituțională și civilă, fiind prevăzut atât de art. 15 alin. (2) din Constituția României, cât și de art. 1 C. civ.

Raportat la acest principiu, cât timp sesizarea instanței a avut loc anterior intrării în vigoare a legii speciale, respectiv la data de 21 iulie 1997, când dispozițiile în materie de revendicare, în vigoare la acel moment, erau cele ale C. civ. - art. 480, acțiunea în revendicare dedusă judecății este guvernată de dispozițiile de drept comun ale art. 480 C. civ., corect avute în vedere în soluționarea fondului de instanțele anterioare, care au procedat la compararea titlurilor părților. A admite teza susținută de recurentă, în sensul aplicării Legii nr. 10/2001 acțiunii în revendicare de drept comun promovate înainte de intrarea sa în vigoare, ar însemna să se încalce principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute.

Aplicarea legii civile noi la situații juridice anterioare adoptării ei nu este posibilă decât dacă aceasta se prevede expres în legea nouă, or art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 46 alin. (1) după republicarea legii, nu se constituie într-o excepție de la principiul neretroactivității legii civile noi. Potrivit textului enunțat, prevederile Legii nr. 10/2001 „sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei". Sensul acestei norme este acela că, în favoarea persoanelor îndreptățite care au inițiat un demers judiciar înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, s-a instituit un drept de opțiune între calea legii speciale și calea dreptului comun pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv de stat.

În exercitarea acestui drept de opțiune, persoanele îndreptățite pot fie să continue acțiunea de drept comun promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care însă rămâne supusă dispozițiilor legale în vigoare la data promovării sale, fie să renunțe la judecarea ei sau să ceară să fie suspendată pentru a parcurge procedura legii speciale.

În speță, reclamanții și-au manifestat voința de a se continua judecata acțiunii de drept comun promovate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, scop în care au cerut și obținut repunerea cauzei pe rol după suspendarea dispusă în baza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în etapa procesuală a recursului, tot la cererea lor, astfel că instanța de judecată nu poate soluționa cauza în baza unui alt temei de drept decât cel cu care a fost învestită, întrucât ar încălca principiul disponibilității, conform căruia judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în baza cererii părții interesate și în limitele învestirii, precum și principiul neretroactivității legii mai sus amintit.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva deciziei nr. 108 din 11 decembrie 2000 a Curții de Apel Bacău, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2012.