ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5843/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5843/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Onești sub nr. 4804/1997, la data de 21 iulie 1997, reclamantul G.E.,

în nume propriu și ca reprezentant legal al minorilor G.T.E., G.V.I. și G.I.G.,

a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al orașului Târgu Ocna și SC E.

SA Târgu Ocna, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și

posesie sau să le plătească contravaloarea apartamentelor nr. a, b și c din imobilul

situat în orașul Târgu Ocna, strada V., fostă C., județul Bacău, împreună cu suprafața

de teren aferentă.

La termenul din

22 decembrie 1997, reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de

pârâtă, a SC M. SA Târgu Ocna, proprietara actuală a imobilului, ca urmare a cumpărării

acțiunilor deținute de Fondul Proprietății de Stat.

În motivare, reclamanții

au arătat că imobilul a fost proprietatea autorului lor, numitul G.T., care l-a

dobândit prin act autentic în anul 1943, fiind preluat de stat fără titlu.

Prin sentința

civilă nr. 6517 din 21 decembrie 1998, Judecătoria Onești a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, competent material să judece

potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., constatând că valoarea imobilului

revendicat, stabilită pe bază de expertiză tehnică, este de 730.512.000 ROL.

Prin sentința

civilă nr. 232 din 30 iunie 2000, Tribunalul Bacău, secția civilă, a respins excepția

lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta SC M. SA; a admis în parte

acțiunea, numai față de pârâta SC M. SA, pe care a obligat-o să lase reclamanților

în deplină proprietate și posesie imobilul compus din construcții și terenul aferent

de 621,775 m.p., situat în Târgu Ocna, strada V. (include apartamentele nr. b,

c, e) și nr. a; a respins acțiunea față de pârâții Consiliul Local al Orașului Târgu

Ocna și SC E. SA Târgu Ocna, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut următoarele:

Imobilele revendicate

în cauză au fost dobândite prin vânzare-cumpărare în anul 1943, de către numitul

G.I.T., decedat în anul 1981. Așa cum rezultă din certificatul de moștenitor

din 21 septembrie 1981, de pe urma acestuia a rămas ca moștenitoare legală acceptantă

a succesiunii G.G., în calitate de fiică.

În anul 1996 a

decedat și G.G., de pe urma căreia au rămas ca moștenitori reclamanții din dosar,

respectiv G.E., în calitate de soț supraviețuitor, G.T.E., G.V.I. și G.I.G., în

calitate de fii.

Prin hotărârea

nr. 167 din 20 februarie 1997 emisă de Comisia Județeană Bacău pentru aplicarea

Legii nr. 112/1995, a fost respinsă cererea formulată de G.G. privind acordarea

de despăgubiri pentru imobilul preluat de la G.T., situat în Târgu Ocna, strada

V., cu motivarea că trecerea în proprietatea statului s-a realizat prin Decretul

nr. 218/1960 care, conform art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 11/1997, nu reprezintă

just titlu.

Expertizele tehnice

efectuate în cauză au concluzionat că actualul restaurant „O." a fost edificat

pe infrastructura și structura vechiului imobil din strada V. (fostă C.), apartamentele

nr. a-c.

Excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului, așa cum a fost motivată de pârâtă,

nu este fondată, întrucât în cauză nu este vorba de instituția reprezentării succesorale,

ce nu este aplicabilă soțului supraviețuitor.

În speță, este

vorba de transmiterea dreptului defunctei G.G. către moștenitorii săi legali - copiii

în concurs cu soțul supraviețuitor, aceasta fiind în viață la data deschiderii succesiunii

după tatăl ei, or una din condițiile reprezentării este ca cel reprezentat să fie

decedat la data deschiderii succesiunii.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local Târgu Ocna și SC E. SA Târgu

Ocna este întemeiată, având în vedere că de esența acțiunii în revendicare este

ca proprietarul neposesor să solicite bunul de la posesorul neproprietar, care în

speță este SC M. SA Târgu Ocna.

Pe fond, cum reclamanții

au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat și cum preluarea

acestuia de către stat a fost fără titlu valabil, se impune admiterea acțiunii în

revendicare și obligarea pârâtei SC M. SA, care îl deține în prezent, la restituirea

lui în deplină proprietate și posesie reclamanților.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâta SC M. SA, arătând că reclamantul G.E. nu are calitate

procesuală activă, întrucât nu o poate reprezenta pe soția sa predecedată, că în

mod greșit s-a reținut că imobilul a fost preluat de la stat în temeiul Decretului

nr. 218/1960, în realitate preluarea realizându-se în temeiul Decretului nr. 111/1951,

astfel încât statul a avut un titlu valabil constituit, și că pârâta este proprietara

imobilului actual în temeiul unor acte juridice a căror anulare nu s-a cerut.

Prin decizia civilă

nr. 108 din 11 decembrie 2000, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, a respins apelul,

ca nefondat, sens în care a reținut următoarele:

În mod corect,

prima instanță a apreciat că în cauză nu se pune problema că reclamantul G.E., soțul

supraviețuitor al lui G.G., ar reprezenta pe aceasta la moștenirea tatălui ei, G.T.

În realitate,

reclamanții sunt moștenitorii lui G.G. care, la rândul ei, a fost fiica moștenitoare

a lui G.T., iar calitatea procesuală a tuturor reclamanților este întemeiată pe

transmiterea dreptului de a cere restituirea imobilului, prin cele două succesiuni,

critica pe acest aspect nefiind fondată.

Referitor la titlul

statului asupra imobilului în litigiu, sunt de reținut următoarele:

G.T. a dobândit

în anul 1943, prin acte autentice de cumpărare, de la doi proprietari diferiți,

un număr de trei apartamente situate în același imobil din Târgu Ocna, strada

V.

În anul 1950,

proprietarul a pierdut posesia locuinței de la nr. b în baza Deciziei nr. 66/1950

a Sfatului Popular Regional Târgu Ocna.

La mijlocul anilor

1950, proprietarul avea închiriat imobilul de la nr. e Cooperației „Î." Târgu

Ocna, care, printr-o conduită abuzivă, a adus celor trei locuințe alipite modificări

esențiale, astfel încât proprietarul a somat cooperativa să-i predea măcar materialele

rezultate din demolări, somație căreia i s-a dat curs.

În anul 1958,

pe când spațiul era deja amenajat ca restaurant de cooperativă, toate cele trei

locuințe inițiale sunt considerate un singur imobil cu nr. b și se propune a fi

înscris pe listele de naționalizare potrivit Decretului nr. 92/1950, dar situația

de drept a proprietății se consideră tranșată prin menționarea preluării imobilului

ca efect al Decretului nr. 218/1960.

Nu se poate reține

susținerea pârâtei conform căreia preluarea s-ar fi realizat în temeiul Decretului

nr. 111/1951, preluarea locuinței de la nr. b fiind deja fapt împlinit din anul

1950, iar apoi toate cele trei unități locative distincte sunt considerate ca fiind

un singur imobil.

În acest sens,

situația aflată la dosar evidențiază distinct imobilele preluate prin decizia

nr. 66/1950 a Sfatului Popular Târgu Ocna, de cele cărora li s-a aplicat Decretul

nr. 111/1951.

Față de cele expuse,

rezultă neîndoielnic că imobilul - având la acea dată destinația de locuință - a

fost preluat de stat fără titlu.

Așa fiind, acțiunea

reclamanților își găsește temei în prevederile art. 1 alin. (5) din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel cum au fost modificate și completate prin

H.G. nr. 11/1998.

În acțiunea de

față, este de comparat puterea titlurilor de proprietate ale părților, fără a fi

necesar, pentru admiterea acțiunii, ca titlul de care se prevalează pârâta să fie

desființat.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta SC M. SA, care a formulat următoarele critici:

a reținut instanța de apel că la data preluării imobilul în litigiu avea destinația

de locuință, iar destinația de restaurant i-a dat-o cooperativa căreia i-a fost

dat în administrare, situație față de care ar fi incidente dispozițiile art. 1

alin. (5) din Normele metodologice ale Legii nr. 112/1995.

Chiar reclamanții,

care inițial au solicitat bunul în baza Legii nr. 112/1995, au renunțat la această

cale, deoarece imobilul, neavând destinația de locuință, nu intra în domeniul de

aplicare al acestui act normativ. Pe de altă parte, din actele dosarului rezultă

că în imobilul în litigiu a funcționat restaurantul cunoscut sub numele de „L.I.",

situație față de care este eronată motivarea instanței de apel că ar fi incidente

dispozițiile art. 1 alin. (5) din Normele metodologice ale Legii nr. 112/1995.

a reținut instanța de apel că imobilul în litigiu a fost preluat prin Decretul

nr. 218/1960, în realitate bunul fiind preluat în baza Decretului nr. 111/1951,

deoarece din conținutul deciziei de preluare nr. 66/1951 rezultă că aceasta a emisă

în aplicarea Decretului nr. 111/1951.

Față de această

situație, instanța de apel trebuia să aibă în vedere prevederile H.G. nr. 11/1997

pentru modificarea H.G. nr. 20/1996, care consideră ca fiind preluate cu titlu imobilele

ce au trecut în proprietatea statului în baza Decretelor nr. 92/1950, 111/1951,

142/1952, etc. Raportat la prevederile menționate, reclamanții trebuiau să facă

dovada că autorul lor nu se încadra printre persoanele vizate de Decretul nr. 111/1951

și că, în consecință, acesta a fost aplicat nelegal. Or, în absența acestor probe,

concluzia care se impune este aceea că imobilul a trecut în mod legal în proprietatea

statului.

prezentei cauze trebuiau avute în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, aplicabile

în cauză.

Art. 1 din decizia

nr. 66/1951, act normativ în baza căruia imobilul a fost preluat de stat, se referă

la imobilele care nu sunt administrate de proprietari. După cum rezultă din cuprinsul

art. 2 pct. 1 lit. d) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv

se înțeleg imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente

de voința proprietarului sau cele considerate a fi abandonate, în baza unei dispoziții

administrative sau a unei hotărâri judecătorești în perioada de referință a legii.

Față de această

situație, reclamanții nu pot beneficia de restituirea în natură a bunului, ci doar

de măsuri reparatorii, întrucât imobilul a fost înstrăinat cu plată către pârâtă,

fiind aplicabile, totodată, dispozițiile art. 11 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, conform

cărora imobilele expropriate și ale căror construcții nu au fost demolate se pot

restitui integral în natură persoanelor îndreptățite dacă nu au fost înstrăinate.

Din actele depuse rezultă că pârâta a devenit proprietara imobilului în baza contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate cu Fondul Proprietății de Stat și Fondul Proprietății

Private.

Pe de altă parte,

așa cum rezultă din expertiza tehnică efectuată în cauză, actualul restaurant „O.",

care funcționează în imobilul în litigiu, a fost edificat pe structura și infrastructura

vechiului imobil, fiind efectuate, în decursul anilor, reparații, înlocuiri, compartimentări,

amenajări, sens în care imobilul s-a transformat, devenind un „imobil nou"

în înțelesul Legii nr. 10/2001, situație față de care sunt incidente dispozițiile

art. 18 lit. c) din această lege.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

art. 1 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate

prin H.G. nr. 20/2006, modificată prin H.G. nr. 11/1997, „imobilele care nu intră

sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit

în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a

despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit

dreptului comun".

Norma enunțată

consacră, așadar, cu valoare de principiu, calea dreptului comun pentru restituirea

imobilelor ce nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, ca lege specială de reparație.

Cum la data promovării

acțiunii în revendicare ce face obiectul prezentului litigiu - 21 iulie 1997, era

în vigoare legea specială de reparație nr. 112/1995, în mod corect instanța de apel

a făcut trimitere la art. 1 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a acestei

legi, pentru a justifica admisibilitatea demersului judiciar al reclamanților pe

dreptul comun.

Astfel, din prevederile

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 rezultă că intră în domeniul de reglementare

al acestei legi imobilele cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului

cu titlu.

Per a contrario,

nevalabilitatea titlului de preluare al statului exclude, de plano, apartenența

imobilului la domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, în

speță, nici nu mai are relevanță destinația imobilului litigios la data preluării,

pentru că atâta timp cât titlul statului nu este unul valabil, potrivit celor ce

se vor arăta în analiza celui de-al doilea motiv de recurs, imobilul nu intra în

sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995 și pe cale de consecință, putea face obiectul

cererii de restituire pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun, așa cum

prevăd dispozițiile normative la care a făcut trimitere instanța de apel.

În contextul arătat,

au devenit inutil de analizat criticile propriu-zise referitoare la destinația imobilului

litigios la data preluării de către stat.

De altfel, ipoteza

susținută de recurentă, aceea că imobilul litigios avea o altă destinație decât

cea de locuință la data preluării, și anume restaurant, este tot un argument în

sensul exceptării bunului de la domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995, care

viza numai locuințele, așa încât concluzia trasă de recurentă, în sensul că, față

de destinația de restaurant a bunului la data preluării, nu ar fi incidente prevederile

art. 1 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, este greșită.

Așa cum s-a arătat

deja, prevederile menționate consacră calea dreptului comun pentru restituirea imobilelor

ce nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, or tocmai în acest sens s-a reținut

incidența lor în cauză de către instanța de apel, respectiv pentru a sublinia admisibilitatea

căii procedurale alese de reclamanți, cât timp imobilul revendicat nu intra în sfera

de aplicare a Legii nr. 112/1995.

În consecință,

criticile prin care se contestă incidența în cauză a art. 1 alin. (5) din Normele

metodologice ale Legii nr. 112/1995 nu sunt fondate.

prin care se susține că preluarea imobilului litigios a fost făcută cu titlu valabil

nu sunt fondate.

Este adevărat

că din cuprinsul deciziei de preluare nr. 66 din 21 septembrie 1951 a fostului Sfat

Popular al orașului Târgu Ocna (Dosar nr. 784/2000 Tribunalul Bacău) rezultă că

temeiul preluării imobilelor la care aceasta se referă, printre care și cel litigios,

este Decretul nr. 111/1951, mai exact art. 1 lit. d) din acest decret, ipoteza bunurilor

fără stăpân.

Contrar însă susținerilor

recurentei, Decretul nr. 111/1951 nu poate constitui titlu valabil pentru stat în

ceea ce privește imobilul litigios, față de nerespectarea la preluare a condițiilor

acestui act normativ.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951, intrau sub incidența acestui

act normativ „bunurile fără stăpân, precum și cele considerate abandonate prin efectul

unor legi sau decrete".

Prin bunuri fără

stăpân în sensul Decretului nr. 111/1951 și al Instrucțiunilor de aplicare nr.

6491 din 27 iulie 1951 ale Ministerului Finanțelor, se înțelegeau acele bunuri asupra

cărora nu s-au făcut, în termen de 1 an, acte de administrare sau de conservare,

iar titularul lor era necunoscut sau absent. Instrucțiunile nr. 6491/1951 ale Ministerului

Finanțelor, date în aplicarea Decretului nr. 111/1951, precizau și că termenul de

1 an curgea de la data ultimului act de conservare sau administrare, iar în caz

contrar de la data înregistrării procesului-verbal întocmit de organul financiar,

prin care se constata că bunul a fost părăsit. De asemenea, precizau că trecerea

unui imobil în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 111/1951 se pronunța

de instanța de judecată a locului situării imobilului, iar titlul în baza căruia

opera această trecere era hotărârea judecătorească.

Cu alte cuvinte,

titlul de proprietate al statului cu privire la bunurile ce intrau sub incidența

art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 îl constituia hotărârea judecătorească

definitivă, or, în cauză, nu există o asemenea hotărâre judecătorească.

Nefiind astfel

respectate înseși condițiile prevăzute de Decretul nr. 111/1951, rezultă că statul

nu deține un titlu valid de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, în sensul

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, care condiționează valabilitatea titlului statului asupra imobilelor

preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de respectarea legilor în

vigoare, a Constituției și a tratatelor internaționale la care România este parte

la data preluării.

De altfel, raportat

la textul susmenționat, chiar dacă preluarea imobilului litigios s-ar fi făcut cu

respectarea condițiilor Decretului nr. 111/1951, tot nu s-ar putea reține că imobilul

a trecut cu titlu în proprietatea statului, deoarece Decretul nr. 111/1951 a fost

neconstituțional în raport cu Constituția din 1948, sub imperiul căruia a fost adoptat,

care prin art. 8 recunoștea și garanta proprietatea particulară; este evident că

un act normativ care prevedea trecerea unui bun proprietate privată în patrimoniul

statului pentru că nu fuseseră efectuate acte de administrare timp de un an - ignorându-se

și caracterul perpetuu al proprietății - era contrar acestui principiu constituțional,

cu consecința că el nu poate constitui un titlu valabil pentru stat.

privește aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, raportat la temeiul juridic

al cererii introductive de instanță - art. 480 C. civ. și la data formulării acțiunii

- 21 iulie 1997, acestea nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei, cum greșit

pretinde recurenta.

Astfel, unul din

principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivității

legii civile noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce

se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare,

trecute.

Acest principiu

are o consacrare constituțională și civilă, fiind prevăzut atât de art. 15

alin. (2) din Constituția României, cât și de art. 1 C. civ.

Raportat la acest

principiu, cât timp sesizarea instanței a avut loc anterior intrării în vigoare

a legii speciale, respectiv la data de 21 iulie 1997, când dispozițiile în materie

de revendicare, în vigoare la acel moment, erau cele ale C. civ. - art. 480, acțiunea

în revendicare dedusă judecății este guvernată de dispozițiile de drept comun ale

art. 480 C. civ., corect avute în vedere în soluționarea fondului de instanțele

anterioare, care au procedat la compararea titlurilor părților.

A admite teza

susținută de recurentă, în sensul aplicării Legii nr. 10/2001 acțiunii în revendicare

de drept comun promovate înainte de intrarea sa în vigoare, ar însemna să se încalce

principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se

aplică numai situațiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare,

trecute. Aplicarea legii civile noi la situații juridice anterioare adoptării ei

nu este posibilă decât dacă aceasta se prevede expres în legea nouă, or art. 47

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 46 alin. (1) după republicarea legii,

nu se constituie într-o excepție de la principiul neretroactivității legii civile

noi.

Potrivit textului

enunțat, prevederile Legii nr. 10/2001 „sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în

curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând

la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".

Sensul acestei

norme este acela că, în favoarea persoanelor îndreptățite care au inițiat un demers

judiciar înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, s-a instituit un drept

de opțiune între calea legii speciale și calea dreptului comun pentru recuperarea

bunurilor preluate abuziv de stat. În exercitarea acestui drept de opțiune, persoanele

îndreptățite pot fie să continue acțiunea de drept comun promovată înainte de intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, care însă rămâne supusă dispozițiilor legale în

vigoare la data promovării sale, fie să renunțe la judecarea ei sau să ceară să

fie suspendată pentru a parcurge procedura legii speciale.

În speță, reclamanții

și-au manifestat voința de a se continua judecata acțiunii de drept comun promovate

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, scop în care au cerut și obținut

repunerea cauzei pe rol după suspendarea dispusă în baza art. 47 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 în etapa procesuală a recursului, tot la cererea lor, astfel că instanța

de judecată nu poate soluționa cauza în baza unui alt temei de drept decât cel cu

care a fost învestită, întrucât ar încălca principiul disponibilității, conform

căruia judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în baza cererii părții interesate

și în limitele învestirii, precum și principiul neretroactivității legii mai sus

amintit.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva deciziei nr. 108 din 11 decembrie

2000 a Curții de Apel Bacău, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2012.