ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4204/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

apel

Prin sentința civilă

nr. 291 din 02 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a fost admisă cererea reclamantei SC P. SRL Chișineu Criș în contradictoriu

cu pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale Timișoara și Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale

Arad și, în consecință, a fost dispusă suspendarea deciziei de impunere din 25 februarie

2010 emisă de pârâte până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că prin decizia din 25 februarie 2010, organul

vamal a stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată

reprezentând accize în sumă de 47.456.421 RON pentru perioada 2006-2008 și majorări

de întârziere în sumă de 36.136.554 RON calculate până la data de 12 februarie 2010.

Instanța de fond a reținut

că reclamanta a contestat decizia de impunere, raportul de inspecție fiscală, precum

și procesul-verbal de control din 25 februarie 2010, atât în procedura specială

prevăzută de C. proc. fisc., cât și în temeiul Legii contenciosului administrativ.

Cererea de suspendare

formulată de reclamantă este întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004,

iar instanța a constatat că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor legale

enunțate în textul de lege aplicabil în cauză.

Astfel, instanța a reținut

că din actele contabile depuse la dosar, starea financiară a societății reclamante

este precară, iar suma datorată este semnificativă, astfel încât condiția pagubei

iminente este îndeplinită în cauză.

De asemenea, cu privire

la cazul bine justificat, instanța a reținut că din probele administrate, rezultă

împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură a crea o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ.

Instanța a motivat în

considerentele hotărârii, că există îndoieli cu privire la calculul sumelor datorate,

fiind evidențiate omisiuni ale unor facturi, dar și erori conținute de raportul

de inspecție fiscală, care au stat la baza impunerii.

Pentru toate aceste motive,

dar și pentru necesitatea asigurării unei protecții jurisdicționale provizorii persoanelor

ale căror drepturi pot fi lezate prin emiterea unor act administrativ fiscale, având

în vedere Recomandarea R(89)8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului

Europei, instanța de fond a dispus suspendarea deciziei atacate până la pronunțarea

instanței de fond.

pârâți

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâții, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., și au solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii

de suspendare a executării deciziei din 25 februarie 2010 pentru obligațiile fiscale

suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală.

Susțin recurenții că,

în speță, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

atât în privința cazului bine justificat, cât și a pagubei iminente.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs, recurenții-pârâți au făcut referire la obiectul inspecției fiscale,

în baza avizului de inspecție fiscală din 16 ianuarie 2009, având ca obiectiv stabilirea

obligațiilor în ceea ce privește taxa specială de consum, respectiv acciza, datorată

bugetului general consolidat al statului în perioada 01 ianuarie 2006-31

decembrie 2008, inspecție finalizată prin întocmirea raportului de inspecție fiscală

din 25 februarie 2010 și a deciziei de impunere din 25 februarie 2010.

Arată astfel că, în toată

perioada supusă inspecției fiscale 2006-2008, SC P. SRL a efectuat livrarea mărfii

și ulterior, până la data de 25 a lunii următoare a achitat acciza cuvenită pentru

marfa livrată în luna precedentă, motiv pentru care organele de inspecție fiscală

au procedat la calculul majorărilor de întârziere de la data livrării până la data

plații rezultând un debit-majorări de întârziere de 8.221 RON pentru anul 2006,

20.704 RON pentru anul 2007 și 42.163 RON pentru anul 2008.

Cât privește condiția

„prevenirii unei pagube iminente”, de asemenea o consideră neîndeplinită, deoarece

reclamanta a prezentat primei instanțe documente contabile din care rezultă situația

financiară actuală a societății care nu este deloc precară.

Intimata-reclamanta, prin

concluziile sale, a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și

temeinică a sentinței nr. 291/2010 a Curții de Apel Timișoara, care a apreciat că

a făcut dovada îndeplinirii cerințelor legale pentru a dispune suspendarea actelor

administrativ fiscale până la stabilirea realității sumelor uriașe care li se impută

prin decizia contestată.

Susține că, de altfel,

prin cererea de recurs, se face referire preponderent la metodologia și rezultatul

inspecției fiscale privind stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare, probleme

de fond care nu fac obiectul acestui dosar.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

de drept relevante

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurenții-pârâți și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Actul administrativ fiscal

a cărui suspendare de executare a fost dispusă de instanța de fond, în temeiul

art. 14 din Legea nr. 554/2004, este decizia din 25 februarie 2010 prin care organul

fiscal a stabilit obligații fiscale suplimentare de plată reprezentând: accize 47.456.421

RON pentru perioada 2006-2008 și majorări de întârziere de 31.136.554 RON calculate

până la data de 12 februarie 2010.

Hotărârea Curții de apel

reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor textului de lege menționat,

înscrisurile depuse la dosar conducând la concluzia îndeplinirii condițiilor cumulativ

prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ, cazul bine justificat

și paguba iminentă.

Recurenții, deși invocă

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu arată în concret care ar fi motivele

și criticile de nelegalitate ale sentinței prin care s-a constatat că îndeplinește

cerințele art. 14 din Legea contenciosului administrativ pentru a suspenda de la

executare actul administrativ contestat.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, odată cu sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice

care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente că dispună

suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond.

Din interpretarea sistematică

a acestui text, rezultă că pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ,

trebuie îndeplinite cumulativ cele două condiții: cazul bine justificat și paguba

iminentă.

La această reglementare

cu caracter general se adaugă, în materia suspendării executării actului administrativ

fiscal, prevederile art. 185 alin. (2) C. proc. fisc. (în prezent, după republicare,

art. 215 C. proc. fisc.) care instituie obligativitatea plății unei cauțiuni.

Legea nr. 554/2004, astfel

cum a fost modificată, definește atât „cazurile bine justificate”, cât și „paguba

iminentă”.

Astfel, „paguba iminentă”

este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, ca fiind prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării

unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În cauză s-a conturat

îndeplinirea acestei condiții, și anume prejudiciul material viitor și previzibil,

reclamanta făcând dovada astfel cum a reținut prima instanță pe baza probelor administrate

că are contracte în derulare, iar executarea ar însemna imposibilitatea efectuării

altor plăți, inclusiv salariilor și a ratelor la contractele de leasing, ceea ce

ar duce inevitabil la faliment și încetarea activității societății, iar începerea

executării silite față de reclamantă față de cuantumul ridicat al debitului, ar

duce la încetarea automată a activității unei societăți care, în prezent, are în

curs un program de investiții pentru extinderea capacității de producție și de crearea

de noi locuri de muncă.

Cea de-a doua condiție

impusă de lege este cea a „cazului bine justificat”, definit de art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt

și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ.

Și această condiție este

îndeplinită în cauză, având în vedere că au fost invocate motive de nelegalitate

a actului atacat. Este adevărat că motivele de nelegalitate vor fi analizate de

instanța care verifică actul contestat, dar textul cere ca împrejurările de fapt

și de drept să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Reclamanta a invocat în

contestația formulată existența unei aparențe de nelegalitate a actului administrativ

fiscal ca urmare a unor greșeli de calcul și de transcriere a unor sume, omisiuni

de evidențiere a unor facturi, precum și alte erori conținute de raportul de inspecție

fiscală, aspecte de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actelor contestate.

instanței de recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul declarat potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni

Vamale Arad, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara,

împotriva sentinței nr. 291 din 02 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2010.