ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4204/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea Curții de apel Prin sentința civilă nr. 291 din 02 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea reclamantei SC P. SRL Chișineu Criș în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara și Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Arad și, în consecință, a fost dispusă suspendarea deciziei de impunere din 25 februarie 2010 emisă de pârâte până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin decizia din 25 februarie 2010, organul vamal a stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată reprezentând accize în sumă de 47.456.421 RON pentru perioada 2006-2008 și majorări de întârziere în sumă de 36.136.554 RON calculate până la data de 12 februarie 2010. Instanța de fond a reținut că reclamanta a contestat decizia de impunere, raportul de inspecție fiscală, precum și procesul-verbal de control din 25 februarie 2010, atât în procedura specială prevăzută de C. proc. fisc., cât și în temeiul Legii contenciosului administrativ. Cererea de suspendare formulată de reclamantă este întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar instanța a constatat că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor legale enunțate în textul de lege aplicabil în cauză.

Astfel, instanța a reținut că din actele contabile depuse la dosar, starea financiară a societății reclamante este precară, iar suma datorată este semnificativă, astfel încât condiția pagubei iminente este îndeplinită în cauză. De asemenea, cu privire la cazul bine justificat, instanța a reținut că din probele administrate, rezultă împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Instanța a motivat în considerentele hotărârii, că există îndoieli cu privire la calculul sumelor datorate, fiind evidențiate omisiuni ale unor facturi, dar și erori conținute de raportul de inspecție fiscală, care au stat la baza impunerii.

Pentru toate aceste motive, dar și pentru necesitatea asigurării unei protecții jurisdicționale provizorii persoanelor ale căror drepturi pot fi lezate prin emiterea unor act administrativ fiscale, având în vedere Recomandarea R(89)8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, instanța de fond a dispus suspendarea deciziei atacate până la pronunțarea instanței de fond. 2. Recursul declarat de pârâți Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâții, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., și au solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii de suspendare a executării deciziei din 25 februarie 2010 pentru obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală.

Susțin recurenții că, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, atât în privința cazului bine justificat, cât și a pagubei iminente.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții-pârâți au făcut referire la obiectul inspecției fiscale, în baza avizului de inspecție fiscală din 16 ianuarie 2009, având ca obiectiv stabilirea obligațiilor în ceea ce privește taxa specială de consum, respectiv acciza, datorată bugetului general consolidat al statului în perioada 01 ianuarie 2006-31 decembrie 2008, inspecție finalizată prin întocmirea raportului de inspecție fiscală din 25 februarie 2010 și a deciziei de impunere din 25 februarie 2010. Arată astfel că, în toată perioada supusă inspecției fiscale 2006-2008, SC P. SRL a efectuat livrarea mărfii și ulterior, până la data de 25 a lunii următoare a achitat acciza cuvenită pentru marfa livrată în luna precedentă, motiv pentru care organele de inspecție fiscală au procedat la calculul majorărilor de întârziere de la data livrării până la data plații rezultând un debit-majorări de întârziere de 8.221 RON pentru anul 2006, 20.704 RON pentru anul 2007 și 42.163 RON pentru anul 2008. Cât privește condiția „prevenirii unei pagube iminente”, de asemenea o consideră neîndeplinită, deoarece reclamanta a prezentat primei instanțe documente contabile din care rezultă situația financiară actuală a societății care nu este deloc precară.

3. Apărarea intimatei-reclamante Intimata-reclamanta, prin concluziile sale, a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței nr. 291/2010 a Curții de Apel Timișoara, care a apreciat că a făcut dovada îndeplinirii cerințelor legale pentru a dispune suspendarea actelor administrativ fiscale până la stabilirea realității sumelor uriașe care li se impută prin decizia contestată. Susține că, de altfel, prin cererea de recurs, se face referire preponderent la metodologia și rezultatul inspecției fiscale privind stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare, probleme de fond care nu fac obiectul acestui dosar. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului 1. Argumente de fapt și de drept relevante Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenții-pârâți și a prevederilor art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Actul administrativ fiscal a cărui suspendare de executare a fost dispusă de instanța de fond, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, este decizia din 25 februarie 2010 prin care organul fiscal a stabilit obligații fiscale suplimentare de plată reprezentând: accize 47.456.421 RON pentru perioada 2006-2008 și majorări de întârziere de 31.136.554 RON calculate până la data de 12 februarie 2010. Hotărârea Curții de apel reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor textului de lege menționat, înscrisurile depuse la dosar conducând la concluzia îndeplinirii condițiilor cumulativ prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ, cazul bine justificat și paguba iminentă.

Recurenții, deși invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu arată în concret care ar fi motivele și criticile de nelegalitate ale sentinței prin care s-a constatat că îndeplinește cerințele art. 14 din Legea contenciosului administrativ pentru a suspenda de la executare actul administrativ contestat. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată cu sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente că dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond. Din interpretarea sistematică a acestui text, rezultă că pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ cele două condiții: cazul bine justificat și paguba iminentă.

La această reglementare cu caracter general se adaugă, în materia suspendării executării actului administrativ fiscal, prevederile art. 185 alin. (2) C. proc. fisc. (în prezent, după republicare, art. 215 C. proc. fisc.) care instituie obligativitatea plății unei cauțiuni. Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată, definește atât „cazurile bine justificate”, cât și „paguba iminentă”. Astfel, „paguba iminentă” este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În cauză s-a conturat îndeplinirea acestei condiții, și anume prejudiciul material viitor și previzibil, reclamanta făcând dovada astfel cum a reținut prima instanță pe baza probelor administrate că are contracte în derulare, iar executarea ar însemna imposibilitatea efectuării altor plăți, inclusiv salariilor și a ratelor la contractele de leasing, ceea ce ar duce inevitabil la faliment și încetarea activității societății, iar începerea executării silite față de reclamantă față de cuantumul ridicat al debitului, ar duce la încetarea automată a activității unei societăți care, în prezent, are în curs un program de investiții pentru extinderea capacității de producție și de crearea de noi locuri de muncă.

Cea de-a doua condiție impusă de lege este cea a „cazului bine justificat”, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Și această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere că au fost invocate motive de nelegalitate a actului atacat. Este adevărat că motivele de nelegalitate vor fi analizate de instanța care verifică actul contestat, dar textul cere ca împrejurările de fapt și de drept să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Reclamanta a invocat în contestația formulată existența unei aparențe de nelegalitate a actului administrativ fiscal ca urmare a unor greșeli de calcul și de transcriere a unor sume, omisiuni de evidențiere a unor facturi, precum și alte erori conținute de raportul de inspecție fiscală, aspecte de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor contestate. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Arad, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, împotriva sentinței nr. 291 din 02 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2010.