ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6481/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6481/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea formulată la 19 octombrie  2006,

reclamantele A.L.R.P. și M.D. au chemat în judecată pe pârâții I.G.D. și I.A.,

solicitând să fie obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 8 situat în București, str. T., sector 2.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1145 din 14 octombrie 2009, a

respins ca neîntemeiată acțiunea, iar cererile reconvenționale și de chemare în

garanție, ca rămase fără obiect, cererea de chemare în garanție împotriva SC F.

SA fiind respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive.

În motivarea

sentinței s-a arătat că autorii reclamanților au dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu în 1940 prin cumpărare și, respectiv,

prin construire, accesiune în 1942, fiind deposedați ca urmare a aplicării

Decretului nr. 92/1950.

Tribunalul a reținut

că jurisprudența C.E.D.O. este în sensul că existența bunului se determină în

funcție de existența unei hotărâri de retrocedare. Așadar, titlul reclamanților

se determină ca fiind hotărârea de retrocedare, de la pronunțarea acesteia

foștii proprietari sau moștenitorii acestora probând că aveau o speranță

legitimă cu privire la proprietatea bunului revendicat, fiind proprietari ai

unui bun actual, în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Comparând cele două

titluri, s-a verificat hotărârea de retrocedare și contractul de

vânzare-cumpărare, în raport cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional

la C.E.D.O.

Apartamentul ce face

obiectul cererii de revendicare a fost vândut fără ca foștii proprietari să-și

anunțe intenția de a-l revendica, reținându-se în același timp că prima acțiune

inițiată de autorul reclamantelor, vizând revendicarea, a demarat în 20

octombrie 1999, ulterior contractului pârâților încheiat la 22 ianuarie 1997,

și a fost respinsă irevocabil.

Tribunalul a citat

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia admiterea

acțiunii în revendicare este condiționată de admiterea cererii de constatare a

nulității contractului, prin care statul a vândut chiriașului imobilul

naționalizat, chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil.

Reparația oferită de

legiuitor pentru dreptul de proprietate de care este lipsit în acest mod fostul

proprietar sunt despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că

evicțiunea nu s-a produs, urmare a respingerii cererii în revendicare, cererea

de despăgubiri a rămas fără obiect, aceeași fiind și situația cererii

reconvenționale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, apreciind că hotărârea a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia civilă nr. 314 din 17 mai 2010 a respins ca nefondat apelul declarat.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele argumente:

Instanța de fond a

calificat corect acțiunea, ca fiind o cerere în revendicare, în care există

două titluri de proprietate pentru același imobil, titluri ce provin de la

autori diferiți.

Acest aspect rezultă

cu claritate din motivele de fapt și de drept expuse în considerentele

sentinței.

Instanța de fond nu a

apreciat titlul recurentelor, ca fiind mai puțin preferabil prin prisma dispozițiilor

art. 1295 C. civ. și art. 644 - 645 C. civ., și nici a dispozițiilor art. 489 C.

civ.

S-a reținut corect

modalitatea de dobândire a imobilului de către autorii reclamantelor, respectiv

că, inițial, în anul 1940 s-a dobândit terenul prin act de vânzare-cumpărare,

iar ulterior s-a edificat construcția, respectiv anul 1942.

Mențiunea instanței,

referitoare la accesiune asupra construcției, nu a depunctat sub nici o formă

preferabilitatea titlului reclamantelor și nici nu are consecințe juridice

asupra soluției pronunțate, motivul respingerii acțiunii fiind acela că

reclamantele nu au hotărâre de retrocedare anterioară promovării prezentei

acțiuni.

De asemenea, este

nefondată și susținerea apelantelor, referitoare la demersurile juridice

anterioare anului 2006 făcute de autorul acestora în vederea recuperării

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pentru a se analiza

din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. cine dintre părțile dosarului are un bun, este necesar să se analizeze inclusiv

conduita procesuală a fiecărui titular al dreptului de proprietate.

Sub acest aspect, nu

este lipsită de relevanță împrejurarea că autorul reclamantelor, M.G., a

formulat în anul 1999 o acțiune în contradictoriu cu statul, pentru

apartamentele care se mai aflau în posesia acestuia, acțiune care a fost

respinsă, statuându-se irevocabil că imobilul a trecut cu titlu valabil în

proprietatea statului.

Din această

perspectivă, imobilul făcea obiectul Legii nr. 112/1995 și a putut fi

înstrăinat valabil de către stat, iar din perspectiva art. 1 din Primul

Protocol adițional la C.E.D.O., reclamantele nu au dovedit existența unui bun.

În jurisprudența

C.E.D.O. s-a reținut în mod constant, astfel cum a arătat și instanța de fond

că, în cazurile de naționalizare petrecute în perioada de referință 1945 - 1989

este esențial ca reclamantul să aibă recunoscută valabilitatea titlului de

proprietate și, implicit, a calității de proprietar în temeiul titlului

originar (cauza G. vs. România).

De asemenea, Curtea

va avea în vedere și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Justiție

și Casație, în recurs în interesul legii care a statuat, cu putere obligatorie

că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul

la justiție”.

Sub acest aspect,

reclamantele - apelante nu au un bun și nici speranță legitimă în sensul art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului,

întrucât până la momentul promovării acțiunii nu au obținut nici o hotărâre

prin care să le fi fost recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate

ori nevalabilitatea titlului statului.

Criticile referitoare

la încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) și la nesoluționarea cauzei pe

fond nu pot fi reținute, întrucât, astfel cum s-a arătat, instanța de fond a

analizat comparativ cele două titluri de proprietate, dând prevalență titlului

pârâților, din perspectiva jurisprudenței comunitare, menționând în același

timp doar faptul că singura speranță a reclamantelor în contextul legislativ

actual sunt despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Această mențiune nu

înseamnă că s-au aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001 în prezenta cauză,

neexistând nici un element în motivarea instanței de fond care să conducă la

această idee.

Dimpotrivă, dând

eficiență dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a analizat pe fond din perspectiva dreptului comunitar,

precum și a dispozițiilor art. 148 și art. 20 din Constituție, care dintre părți

au un titlu preferabil și, respectiv, un bun, astfel definit de art. 1 din

Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

În consecință,

dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză, reclamanții având

acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, acțiunea lor fiind respinsă pe fond, cu examinarea titlurilor de

proprietate, atât din perspectiva dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție

cât și a jurisprudenței interne și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantele A.L.R.P. și M.D.A.

Motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal

ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Hotărâre recurată

este nelegală deoarece normele de drept intern reflectate în dispozițiile Legii

nr. 247/2005, art. 480, art. 644, art. 645 și art.

1295 C. civ. precum și dispozițiile art. 20, art. 148 din Constituție, potrivit

cărora normele de drept internațional trebuiau aplicate cu prioritate. Aceste încălcări

ale legii au dus, în esență, la încălcarea dreptului nostru de proprietate

protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 dar și a dispozițiilor art. 6 din

Convenție referitoare la dreptul la un proces echitabil. Aceste norme au fost

privite cu superficialitate . Echitatea unui proces rezultă din respectarea

temeiului de drept al cererii introductive, respectarea principiului

disponibilității părților, etc., conduită care nu se regăsește în cele două

hotărâri pronunțate în cauză.

În fața Curții de

Apel București am criticat hotărârea instanței de fond deoarece încălcând

dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ a soluționat cauza în afara

temeiurilor de drept cu care a fost învestită. Astfel, instanța de fond a fost

învestită cu soluționarea unei cereri de revendicare imobiliară, prin comparare

de titluri, întemeiată pe art. 480 C. civ. pentru a se stabili, în raport de

dispozițiile art. 1295 C. civ. și ale art. 644, art. 645 C. civ,

preferabilitatea unuia dintre acestea.

În raport de aceste

aspecte instanța de apel a considerat că instanța de fond a pronunțat o soluție

legală, extrapolând motivarea la alte aspecte de drept care nu au fost invocate

sau care nu au relevanță în cauză. Deci, instanța de apel în loc să analizeze

dacă instanța de fond s-a pronunțat asupra preferabilității unuia dintre

titlurile de proprietate, în raport de normele de drept invocate (art. 1295, art.

644, art. 645 C. civ.), aceasta, la rândul ei trece peste temeiul de drept

invocat, constatând că instanța de fond, în mod corect, a reținut că nu avem o

hotărâre de retrocedare a imobilului revendicat oscilând în argumentarea

hotărârii apelate. Astfel de ex: odată se susține că sunt lipsite de fundament

demersurile juridice ale autorului nostru realizate înainte de anul 2006 pentru

revendicarea imobilului, însă se rețin diligentele juridice depuse de către

autorul nostru pentru revendicarea imobilelor care nu au fost vândute în baza

Legii nr. 112/1996, soluționate irevocabil prin Sentința civilă nr. 2688 DIN 03

martie 2000 pronunțată de către Judecătoria Sector 2.

Greșit s-a făcut

referire la Sentința civilă nr. 2688 din 03 martie 2000 pronunțată de către Judecătoria

Sector 2., în Dosarul nr. 14439/1999, întrucât:

- nu este opozabilă

intimaților deoarece raportul juridic soluționat a avut în vedere apartamente

care nu au fost vândute în baza Legii nr. 112/1996. Apartamentul din această

cauză se înscrie în categoria imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

- cauza respectivă a

avut ca obiect constatarea inaplicabilității Decretului nr. 92/1950 autorului

nostru la data preluării imobilului. Prin sentința civilă pronunțată s-a

constatat că autorul nostru nu era exceptat de la naționalizare. Față de

dispozițiile Legii nr. 247/2005 care declară abuziv, în totalitate, Decretul nr.

92/1950 această hotărâre judecătorească nu poate avea putere de lucru judecat,

așa cum reține, în esență, instanța de apel.

În ceea ce privește

susținerea instanței de apel referitoare la necesitatea unei hotărârii de

retrocedare pentru recunoașterea dreptului nostru de proprietate, este

inadmisibilă în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005. Cu alte cuvinte,

necesitatea unei astfel de hotărâri de retrocedare se impune atunci când

imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu fie valabil fie nevalabil,

printr-una din modalitățile prevăzute de art. 644, art. 645 C.

civ. Raportat la dispozițiile Legii nr. 247/2005, care declară abuziv, în

totalitate, Decretul nr. 92/1950 nu se poate susține că imobilul a trecut în

proprietatea Statului cu titlu. Facem precizarea că autorul nostru nu a

înstrăinat niciodată acest imobil Statului și nici unei alte persoane. Titlul

nostru de proprietate nu a fost desființat niciodată printr-o hotărâre

judecătorească. Rezultă de aici ca dreptul nostru de proprietate nu a ieșit

niciodată, în mod legal din patrimoniul nostru, motiv pentru care o hotărâre de

recunoaștere a dreptului nostru de proprietate nu se impune .

Trecând peste aceste

aspecte vă rugăm să rețineți că instanța de apel a ( încălcat, la rândul său,

dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dispozițiile art. 644, art. 645,

art. 1295 C. civ. dar și a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, prin derogarea de

la obiectul și temeiul cauzei deduse judecății. Acest fapt dovedește încălcarea

de către instanța de apel și a dispozițiilor art. 6 din CEDO referitoare la

dreptul unui proces echitabil, în sensul că, prin controlul judiciar exercitat

asupra hotărârii instanței de fond, instanța de apel a încălcat, la rândul său,

principiul disponibilității părților dar și temeiul de drept cu care a fost

învestită.

Referitor la

nerespectarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr.

1 la CEDO, instanța de apel a constatat că în mod corect s-a stabilit că nu

deținem un bun în sensul Convenției, folosind același argument al inexistentei

unei hotărârii de retrocedare.

Deși dispozițiile art.

1 din Protocolul nr. 1 la CEDO nu impun, în conținutul lor aceasta condiție,

respectiv: ca titularul dreptului de proprietate să obțină o hotărâre

judecătorească pentru recunoașterea dreptului său, instanța de apel printr-o

interpretare subiectivă a constatat necesitatea unei astfel de hotărârii. De

altfel această condiție este și o absurditate deoarece, admiterea acesteia

într-o astfel de speță, ar înseamnă că actele juridice de vânzare-cumpărare

reglementate de legea română (act juridic prin care autorul nostru a dobândit

imobilul) și dispozițiile Legea nr. 247/2005 să fie lipsite de eficacitate,

ceea ce ar crea un haos în sistemul de drept.

Această condiție de

care face vorbire instanța de apel, este probabil desprinsă din contextul

vreunei spețe CEDO. Spunem probabil pentru că nu ne este indicat temeiul de

drept a unei astfel de condiții, încât să poată fi justificat încălcarea unor

norme de drept intern imperative dar și a unor norme de drept internațional (art.

1 și art. 6 - Protocolul nr. 1), de către instanța de apel.

Prin urmare, față de

lipsa unui temei de drept, susținerea instanței de judecată referitoare la

faptul că nu avem „un bun în sensul Convenției”, este nefondată și încalcă

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 deoarece modalitatea de preluare a

imobilului, prin Decretul nr. 92/1950 a fost declarată abuzivă de către Statul

român prin Legea nr. 247/2005. Deci, cât timp, dreptul nostru de proprietate,

nu a fost înstrăinai, în mod legal, se află în patrimoniul nostru ceea ce

înseamnă că deținem un „bun în sensul Convenției”.

De asemeni, un alt

aspect pe care instanța de apel trebuia să-l analizeze atunci când a constatat

că intimați dețin un bun în sensul Convenției, inopozabilitatea titlului de

proprietate al acestora. Cu alte cuvinte, titlul de proprietate al intimaților

nu a fost" transcris niciodată, conform adresei din 03 martie 2010 emisă

de către Serviciul de Publicitate Imobiliară Sector 2. Aceasta înseamnă că

titlul intimaților nu este opozabil erga omnes, conform art. 1295 C. civ. și cu

atât mai mult nu poate fi considerat un bun în sensul convenției.

Prin urmare, vă rugăm

să admiteți recursul, să modificați în tot hotărârea apelată, să admiteți

apelul și pe fond să admiteți cererea așa cum a fost formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. împotriva

deciziei nr. 314/ A din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2011.