ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6481/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 19 octombrie 2006, reclamantele A.L.R.P. și M.D. au chemat în judecată pe pârâții I.G.D. și I.A., solicitând să fie obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 8 situat în București, str. T., sector 2. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1145 din 14 octombrie 2009, a respins ca neîntemeiată acțiunea, iar cererile reconvenționale și de chemare în garanție, ca rămase fără obiect, cererea de chemare în garanție împotriva SC F. SA fiind respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive. În motivarea sentinței s-a arătat că autorii reclamanților au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în 1940 prin cumpărare și, respectiv, prin construire, accesiune în 1942, fiind deposedați ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950.

Tribunalul a reținut că jurisprudența C.E.D.O. este în sensul că existența bunului se determină în funcție de existența unei hotărâri de retrocedare. Așadar, titlul reclamanților se determină ca fiind hotărârea de retrocedare, de la pronunțarea acesteia foștii proprietari sau moștenitorii acestora probând că aveau o speranță legitimă cu privire la proprietatea bunului revendicat, fiind proprietari ai unui bun actual, în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. Comparând cele două titluri, s-a verificat hotărârea de retrocedare și contractul de vânzare-cumpărare, în raport cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Apartamentul ce face obiectul cererii de revendicare a fost vândut fără ca foștii proprietari să-și anunțe intenția de a-l revendica, reținându-se în același timp că prima acțiune inițiată de autorul reclamantelor, vizând revendicarea, a demarat în 20 octombrie 1999, ulterior contractului pârâților încheiat la 22 ianuarie 1997, și a fost respinsă irevocabil. Tribunalul a citat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia admiterea acțiunii în revendicare este condiționată de admiterea cererii de constatare a nulității contractului, prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat, chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil. Reparația oferită de legiuitor pentru dreptul de proprietate de care este lipsit în acest mod fostul proprietar sunt despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că evicțiunea nu s-a produs, urmare a respingerii cererii în revendicare, cererea de despăgubiri a rămas fără obiect, aceeași fiind și situația cererii reconvenționale. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 314 din 17 mai 2010 a respins ca nefondat apelul declarat. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele argumente: Instanța de fond a calificat corect acțiunea, ca fiind o cerere în revendicare, în care există două titluri de proprietate pentru același imobil, titluri ce provin de la autori diferiți.

Acest aspect rezultă cu claritate din motivele de fapt și de drept expuse în considerentele sentinței. Instanța de fond nu a apreciat titlul recurentelor, ca fiind mai puțin preferabil prin prisma dispozițiilor art. 1295 C. civ. și art. 644 - 645 C. civ., și nici a dispozițiilor art. 489 C. civ. S-a reținut corect modalitatea de dobândire a imobilului de către autorii reclamantelor, respectiv că, inițial, în anul 1940 s-a dobândit terenul prin act de vânzare-cumpărare, iar ulterior s-a edificat construcția, respectiv anul 1942. Mențiunea instanței, referitoare la accesiune asupra construcției, nu a depunctat sub nici o formă preferabilitatea titlului reclamantelor și nici nu are consecințe juridice asupra soluției pronunțate, motivul respingerii acțiunii fiind acela că reclamantele nu au hotărâre de retrocedare anterioară promovării prezentei acțiuni.

De asemenea, este nefondată și susținerea apelantelor, referitoare la demersurile juridice anterioare anului 2006 făcute de autorul acestora în vederea recuperării dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Pentru a se analiza din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. cine dintre părțile dosarului are un bun, este necesar să se analizeze inclusiv conduita procesuală a fiecărui titular al dreptului de proprietate. Sub acest aspect, nu este lipsită de relevanță împrejurarea că autorul reclamantelor, M.G., a formulat în anul 1999 o acțiune în contradictoriu cu statul, pentru apartamentele care se mai aflau în posesia acestuia, acțiune care a fost respinsă, statuându-se irevocabil că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului.

Din această perspectivă, imobilul făcea obiectul Legii nr. 112/1995 și a putut fi înstrăinat valabil de către stat, iar din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., reclamantele nu au dovedit existența unui bun. În jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut în mod constant, astfel cum a arătat și instanța de fond că, în cazurile de naționalizare petrecute în perioada de referință 1945 - 1989 este esențial ca reclamantul să aibă recunoscută valabilitatea titlului de proprietate și, implicit, a calității de proprietar în temeiul titlului originar (cauza G. vs. România).

De asemenea, Curtea va avea în vedere și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, în recurs în interesul legii care a statuat, cu putere obligatorie că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”. Sub acest aspect, reclamantele - apelante nu au un bun și nici speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât până la momentul promovării acțiunii nu au obținut nici o hotărâre prin care să le fi fost recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate ori nevalabilitatea titlului statului.

Criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) și la nesoluționarea cauzei pe fond nu pot fi reținute, întrucât, astfel cum s-a arătat, instanța de fond a analizat comparativ cele două titluri de proprietate, dând prevalență titlului pârâților, din perspectiva jurisprudenței comunitare, menționând în același timp doar faptul că singura speranță a reclamantelor în contextul legislativ actual sunt despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Această mențiune nu înseamnă că s-au aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001 în prezenta cauză, neexistând nici un element în motivarea instanței de fond care să conducă la această idee.

Dimpotrivă, dând eficiență dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a analizat pe fond din perspectiva dreptului comunitar, precum și a dispozițiilor art. 148 și art. 20 din Constituție, care dintre părți au un titlu preferabil și, respectiv, un bun, astfel definit de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. În consecință, dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză, reclamanții având acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acțiunea lor fiind respinsă pe fond, cu examinarea titlurilor de proprietate, atât din perspectiva dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție cât și a jurisprudenței interne și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Hotărâre recurată este nelegală deoarece normele de drept intern reflectate în dispozițiile Legii nr. 247/2005, art. 480, art. 644, art. 645 și art. 1295 C. civ. precum și dispozițiile art. 20, art. 148 din Constituție, potrivit cărora normele de drept internațional trebuiau aplicate cu prioritate. Aceste încălcări ale legii au dus, în esență, la încălcarea dreptului nostru de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 dar și a dispozițiilor art. 6 din Convenție referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Aceste norme au fost privite cu superficialitate . Echitatea unui proces rezultă din respectarea temeiului de drept al cererii introductive, respectarea principiului disponibilității părților, etc., conduită care nu se regăsește în cele două hotărâri pronunțate în cauză. În fața Curții de Apel București am criticat hotărârea instanței de fond deoarece încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ a soluționat cauza în afara temeiurilor de drept cu care a fost învestită. Astfel, instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unei cereri de revendicare imobiliară, prin comparare de titluri, întemeiată pe art. 480 C. civ. pentru a se stabili, în raport de dispozițiile art. 1295 C. civ.

și ale art. 644, art. 645 C. civ, preferabilitatea unuia dintre acestea. În raport de aceste aspecte instanța de apel a considerat că instanța de fond a pronunțat o soluție legală, extrapolând motivarea la alte aspecte de drept care nu au fost invocate sau care nu au relevanță în cauză. Deci, instanța de apel în loc să analizeze dacă instanța de fond s-a pronunțat asupra preferabilității unuia dintre titlurile de proprietate, în raport de normele de drept invocate (art. 1295, art. 644, art. 645 C. civ.), aceasta, la rândul ei trece peste temeiul de drept invocat, constatând că instanța de fond, în mod corect, a reținut că nu avem o hotărâre de retrocedare a imobilului revendicat oscilând în argumentarea hotărârii apelate.

Astfel de ex: odată se susține că sunt lipsite de fundament demersurile juridice ale autorului nostru realizate înainte de anul 2006 pentru revendicarea imobilului, însă se rețin diligentele juridice depuse de către autorul nostru pentru revendicarea imobilelor care nu au fost vândute în baza Legii nr. 112/1996, soluționate irevocabil prin Sentința civilă nr. 2688 DIN 03 martie 2000 pronunțată de către Judecătoria Sector 2. Greșit s-a făcut referire la Sentința civilă nr. 2688 din 03 martie 2000 pronunțată de către Judecătoria Sector 2., în Dosarul nr. 14439/1999, întrucât: - nu este opozabilă intimaților deoarece raportul juridic soluționat a avut în vedere apartamente care nu au fost vândute în baza Legii nr. 112/1996.

Apartamentul din această cauză se înscrie în categoria imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995. - cauza respectivă a avut ca obiect constatarea inaplicabilității Decretului nr. 92/1950 autorului nostru la data preluării imobilului. Prin sentința civilă pronunțată s-a constatat că autorul nostru nu era exceptat de la naționalizare. Față de dispozițiile Legii nr. 247/2005 care declară abuziv, în totalitate, Decretul nr. 92/1950 această hotărâre judecătorească nu poate avea putere de lucru judecat, așa cum reține, în esență, instanța de apel. În ceea ce privește susținerea instanței de apel referitoare la necesitatea unei hotărârii de retrocedare pentru recunoașterea dreptului nostru de proprietate, este inadmisibilă în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Cu alte cuvinte, necesitatea unei astfel de hotărâri de retrocedare se impune atunci când imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu fie valabil fie nevalabil, printr-una din modalitățile prevăzute de art. 644, art. 645 C. civ. Raportat la dispozițiile Legii nr. 247/2005, care declară abuziv, în totalitate, Decretul nr. 92/1950 nu se poate susține că imobilul a trecut în proprietatea Statului cu titlu. Facem precizarea că autorul nostru nu a înstrăinat niciodată acest imobil Statului și nici unei alte persoane. Titlul nostru de proprietate nu a fost desființat niciodată printr-o hotărâre judecătorească. Rezultă de aici ca dreptul nostru de proprietate nu a ieșit niciodată, în mod legal din patrimoniul nostru, motiv pentru care o hotărâre de recunoaștere a dreptului nostru de proprietate nu se impune . Trecând peste aceste aspecte vă rugăm să rețineți că instanța de apel a ( încălcat, la rândul său, dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., dispozițiile art. 644, art. 645, art. 1295 C. civ. dar și a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, prin derogarea de la obiectul și temeiul cauzei deduse judecății. Acest fapt dovedește încălcarea de către instanța de apel și a dispozițiilor art. 6 din CEDO referitoare la dreptul unui proces echitabil, în sensul că, prin controlul judiciar exercitat asupra hotărârii instanței de fond, instanța de apel a încălcat, la rândul său, principiul disponibilității părților dar și temeiul de drept cu care a fost învestită. Referitor la nerespectarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, instanța de apel a constatat că în mod corect s-a stabilit că nu deținem un bun în sensul Convenției, folosind același argument al inexistentei unei hotărârii de retrocedare.

Deși dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO nu impun, în conținutul lor aceasta condiție, respectiv: ca titularul dreptului de proprietate să obțină o hotărâre judecătorească pentru recunoașterea dreptului său, instanța de apel printr-o interpretare subiectivă a constatat necesitatea unei astfel de hotărârii. De altfel această condiție este și o absurditate deoarece, admiterea acesteia într-o astfel de speță, ar înseamnă că actele juridice de vânzare-cumpărare reglementate de legea română (act juridic prin care autorul nostru a dobândit imobilul) și dispozițiile Legea nr. 247/2005 să fie lipsite de eficacitate, ceea ce ar crea un haos în sistemul de drept. Această condiție de care face vorbire instanța de apel, este probabil desprinsă din contextul vreunei spețe CEDO.

Spunem probabil pentru că nu ne este indicat temeiul de drept a unei astfel de condiții, încât să poată fi justificat încălcarea unor norme de drept intern imperative dar și a unor norme de drept internațional (art. 1 și art. 6 - Protocolul nr. 1), de către instanța de apel. Prin urmare, față de lipsa unui temei de drept, susținerea instanței de judecată referitoare la faptul că nu avem „un bun în sensul Convenției”, este nefondată și încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 deoarece modalitatea de preluare a imobilului, prin Decretul nr. 92/1950 a fost declarată abuzivă de către Statul român prin Legea nr. 247/2005. Deci, cât timp, dreptul nostru de proprietate, nu a fost înstrăinai, în mod legal, se află în patrimoniul nostru ceea ce înseamnă că deținem un „bun în sensul Convenției”.

De asemeni, un alt aspect pe care instanța de apel trebuia să-l analizeze atunci când a constatat că intimați dețin un bun în sensul Convenției, inopozabilitatea titlului de proprietate al acestora. Cu alte cuvinte, titlul de proprietate al intimaților nu a fost" transcris niciodată, conform adresei din 03 martie 2010 emisă de către Serviciul de Publicitate Imobiliară Sector 2. Aceasta înseamnă că titlul intimaților nu este opozabil erga omnes, conform art. 1295 C. civ. și cu atât mai mult nu poate fi considerat un bun în sensul convenției. Prin urmare, vă rugăm să admiteți recursul, să modificați în tot hotărârea apelată, să admiteți apelul și pe fond să admiteți cererea așa cum a fost formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. împotriva deciziei nr. 314/ A din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2011.