CASE OF ZAMFIRESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr. 46596/99) îndreptată împotriva României prin care un cetățean al acestui stat, Doamna Elena Zamfirescu (“reclamanta”), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Comisia”) la data de 23 iulie 1998 în temeiul articolului 25 al Convenției de Protecție a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale (“Convenția”).

Reclamanta, căreia i s-a permis să beneficieze de asistență juridică, a fost reprezentată înainte de 16 septembrie 2006 de A. Vasiliu, avocat la Baroul din București. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramașcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta a invocat în special că refuzul exprimat la 5 februarie 1998 de Curtea de apel București de a recunoște tribunalelor competența de a soluționa o acțiune în revendicare era contrară articolului 6 al Convenției. De asemenea, ea s-a plâns că aceeași hotărâre ar fi avut drept efect atingerea dreptului său la respectarea bunurilor sale așa cum este recunoscut de articolul 1 al Protocolului nr.1.

La data de 13 februarie 2001, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenției, ea a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Reclamanta s-a născut în 1923 și locuiește în București.

În 1945 tatăl reclamantei i-a dăruit o casă situată la nr. 2 pe strada 13 Decembrie, la Găești. În 1949 statul a intrat în posesia acestui bun și le-a permis reclamantei și soțului ei să locuiască acolo în calitate de chiriași. În cursul aceluiași an au fost evacuați.

În 1950 bunul a devenit proprietatea statului în temeiul decretului nr. 92/1950.

Prima acțiune în revendicare

La 24 iunie 1993 reclamanta a înaintat împotriva Primăriei din Găești și a societății care administra bunurile imobiliare ale statului “A.G.C.L.” o acțiune în revendicare a imobilului în cauză. În fața judecătoriei București ea a susținut că în temeiul decretului nr. 92/1950 bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și că tatăl său era salariat în momentul naționalizării bunului. Ea a adăugat că bunul fusese naționalizat din greșeală, în numele fratelui ei, care nu era proprietarul bunului în momentul naționalizării.

Printr-o sentință din 26 ianuarie 1996 judecătoria a dat câștig de cauză cererii sale și a ordonat autorităților să-i restituie bunul. Judecătoria a considerat că naționalizarea bunului fusese ilegală din cauza unei “

La 4 iunie 1997, la apelul Primăriei, tribunalul București a confirmat sentința.

Recursul primăriei împotriva hotărârii din 4 iunie 1997 a fost admis printr-o hotărâre din 5 februarie 1998 a Curții de apel București, care a respins acțiunea și a anulat deciziile precedente. Curtea a motivat hotărârea prin imposibilitatea de a revendica imobilul înainte de a cere restituirea sa la comisia județeană pentru aplicarea legii nr. 112/95.

Cerere de restituire cu aplicarea legii nr. 10/2001

În 2001 reclamanta a depus la Primăria din Găești o cerere de restituire a bunului în litigiu.

Printr-o decizie administrativă din 22 iunie 2001 Primăria i-a restituit parterul casei precum și terenul aferent. Prin aceeași decizie reclamanta a fost informată că etajul casei (la acea vreme ocupat de parchetul județean Dâmbovița) nu-i putea fi restituit.

Pe 27 septembrie 2001 Primăria orașului Găești a întocmit un proces-verbal de recepție, din partea reclamantei, a parterului casei (204,42 m²). Un alt proces-verbal, întocmit pe 7 noiembrie 2001 de același reprezentant al autorității locale a confirmat recepția terenului (1726 m²).

Contestația administrativă

Pe 16 iulie 2001 reclamanta a cerut tribunalului județean Dâmbovița anularea parțială a deciziei administrative din 27 septembrie 2001 a Primăriei din Găești. Ea a cerut restituirea bunului în integralitatea sa (inclusiv primul etaj al casei).

Printr-o hotărâre definitivă din 8 aprilie 2004 Înalta Curte de Casație și Justiție a dat câștig de cauză contestației și a reformulat decizia din 27 septembrie 2001, în sensul în care întregul imobil (inclusiv primul etaj) trebuia să fie restituit reclamantei.

Dispozițiile legale și jurisprudența interne pertinente sunt descrise în hotărârea

Reclamanta invocă o încălcare a dreptului său de acces la tribunal, din cauza respingerii, pe 5 februarie 1998, a acțiunii sale în revendicare. Ea invocă articolul 6 § 1 al Convenției, care prevede următoarele în partea sa pertinentă:

Curtea constată că această plângere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea relevă de altfel că aceasta nu se lovește de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie așadar declarată admisibilă.

Guvernul amintește că în temeiul unei jurisprudențe constante, dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci poate fi supus la anumite restricții admise implicit, deoarece amintește, prin însăși natura sa de o reglementare din partea statului. Ori, el subliniază că în cazul în speță Curtea de apel din București doar a indicat reclamantei obligația de a formula o cerere administrativă de restituire în temeiul legii nr. 112/95 citată anterior. Conform Guvernului, Curtea de apel nu a făcut decât să respecte dreptul intern în vigoare la acea vreme. În fine, Guvernul admite că a existat o ingerință în dreptul de acces la un tribunal, dar că era conformă cerințelor Convenției, ținând cont de raționamentul Curții de apel București.

În ce o privește, reclamanta subliniază că acțiunea în revendicare pe care a formulat-o viza restituirea unui bun imobiliar naționalizat ilegal și că refuzul Curții de apel de a judeca temeinicia cererii sale echivalează cu lipsa de acces la tribunal, contrar cerințelor articolului 6 § 1 al Convenției. În plus, reclamanta adaugă că deși bunul revendicat nu putea face obiectul legii nr. 112/1995, deoarece această lege privea numai bunurile naționalizate “cu titlu”, în timp ce bunul său fusese naționalizat ilegal.

Curtea amintește că această problemă a fost deja soluționată în mai multe cauze similare, în care a concluzionat că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenției pe motiv că refuzul curților de apel de a recunoaște tribunalelor competența de a examina litigiile, privind ca în prezenta cauză o revendicare imobiliară, încălca articolul 6 § 1 al Convenției (a se vedea, mutatis mutandis,

Curtea nu vede nici-un motiv să se îndepărteze de jurisprudența citată anterior și consideră că refuzul Curții de apel de a se pronunța asupra temeiniciei cererii reclamantei este contrar dreptului la un tribunal și că în acest caz, din punctul de vedere al articolului 6 § 1 al Convenției, are aceleași consecințe juridice ca hotărârea Curții Supreme de Justiție în cauza

Prin urmare, s-a încălcat articolul 6 § 1.

Reclamanta invocă faptul că a suferit o atingere adusă dreptului său de a obține restituirea bunului său, din cauza respingerii acțiunii sale în revendicare prin hotărârea din 5 februarie 1998 a Curții de apel București. Ea invocă în această privință articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:

În observațiile sale asupra admisibilității Guvernul ridică o excepție de incompatibilitate

Reclamanta contestă afirmația Guvernului. În opinia sa, refuzul curții de apel de a judeca temeinicia acțiunii sale în revendicare echivalează cu pierderea oricărei posibilități de a i se restitui bunul. Ea consideră că în cauza

Curtea trebuie să stabilească dacă, la vremea în care hotărârea curții de apel a fost pronunțată, adică pe 5 februarie 1998, reclamanta avea un “bun” sau cel puțin o speranță legitimă să i se recunoască un drept de proprietate asupra imobilului în cauză.

Conform jurisprudenței Curții, reclamanta nu se poate plânge de o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care procedura pe care o incriminează s-ar raporta la “bunuri” al căror titular ar fi, în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora reclamanta poate pretinde să aibă cel puțin o “speranță legitimă” de a obține beneficierea de un drept de proprietate (

Astfel, așa cum reiese din jurisprudența Curții, o creanță nu poate fi considerată drept o “valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a tribunalelor (

Ori, în cazul în speță, creanța de care reclamanta s-ar putea eventual prevala nu era decât o creanță condiționată, în măsura în care problema reunirii condițiilor legale pentru a i se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demarase.

Prin urmare, Curtea consideră că în momentul sesizării instanțelor interne această creanță nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a se considera o “valoare patrimonială” necesitând protecția articolului 1 al Protocolului nr. 1 (

În plus, Curtea constată că sentința din 26 ianuarie 1996 a judecătoriei București și hotărârea din 4 iunie 1997 a tribunalului București care ordona restituirea bunului reclamantei nu au dobândit forță de lucru judecat deoarece au fost ulterior infirmate de hotărârea din 5 februarie 1998 a curții de apel București.

În privința raționamentului curții de apel pentru a declara acțiunea inadmisibilă, Curtea constată că la vremea faptelor exista o jurisprudență constantă a curților de apel care, hotărând în ultimul grad, respingea acțiunile în revendicare ale foștilor proprietari pe motiv că legea specială nr. 112/1995 era aplicabilă (a se vedea, asupra acestui punct, reglementarea pertinentă privind situația unor imobile naționalizate și jurisprudența în materie descrise în deciziile

În ceea ce privește rezultatul demersurilor administrative ulterioare, în urma cărora reclamantei i s-a restituit bunul (paragrafele 12-16 de mai sus), Curtea consideră că acesta ar putea fi eventual luat în calcul cu ocazia cererii de reparație echitabilă, conform articolului 41 al Convenției.

În fine, în orice caz, Curtea observă că prezenta cauză este similară, din acest punct de vedere, cu cauza

Reiese că această plângere este incompatibilă

În temeiul articolului 41 al Convenției,

Reclamanta cere 186.782 dolari americani (USD), adică 147.246 euro (EUR) pentru nebeneficierea de bun. Ea solicită de asemenea 10.000 USD, adică 7.883 EUR pentru o parte din imobil care ar fi fost demolată de autorități, după naționalizarea bunului. Ea cere 14.550 USD, adică 11.470 EUR, pentru o parte din teren ce nu i-ar fi fost restituită în natură. De altfel, ea cere 10.000 USD, adică 7.883 cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit (pentru degradarea stării sale de sănătate).

În privința nebeneficierii de bun, Guvernul contestă suma solicitată de reclamantă. În ceea ce privește paguba materială referitoare la partea din imobil ce ar fi fost demolată după naționalizare, Guvernul amintește că această plângere nu a fost prezentată de reclamantă cu ocazia acțiunii sale în revendicare și că în orice caz o asemenea cerere ar fi respinsă ca incompatibilă

Curtea remarcă faptul că în cazul în speță, singura bază de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la un tribunal pentru a revendica un bun imobiliar cu încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției.

În privința prejudiciului moral, Curtea consideră că reclamanta a suferit în mod verosimil o frustrare din cauza respingerii acțiunii sale în revendicare. Hotărând echitabil, așa cum o cere articolul 41 al Convenției, Curtea îi acordă 5.000 euro cu acest titlu.

Reclamanta nu cere rambursarea cheltuielilor și taxelor.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale decât în măsura în care a cerut-o. În consecință, în cazul în speță, Curtea nu acordă reclamantei nici-o sumă cu acest titlu.

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.

Declară cererea admisibilă în privința plângerii inspirată din articolul 6 § 1 al Convenției și inadmisibilă pentru restul;

Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenției;

Decide

Respinge cererea de reparație echitabilă pentru restul.