ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2140/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2140/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 9

octombrie 2007 reclamanta Comuna Rasova, prin Primar a chemat în judecată pe

pârâții Ministerul de Finanțe, Compania Națională de Administrarea Fondului

Piscicol și SC O.A. SRL solicitând obligarea acestora să le lase în deplină

proprietate și posesie terenul amenajat pentru piscicultură Balta Baciu; să se

constate nulitatea contractului de concesiune cu privire la transmiterea

dreptului și obligației de exploatare a terenului cu destinație agricolă în

suprafață de 120 ha și cheltuieli de judecată.

Învestit cu

soluționarea cauzei în primă instanță, Tribunalul Constanța, prin sentința

civilă nr. 306 din 20 martie 2008 a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor; a

respins acțiunea față de acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea reclamantei; a constatat

nulitatea absolută a contractului de concesiune cu privire la terenul cu

destinație agricolă în suprafață de 120 ha, având categoria de folosință „ teren amenajat pentru piscicultură” Balta Baciu-Rasova aflat în perimetrul

comunei Rasova; a obligat Compania Națională de Administrare a Fondului

Piscicol și SC O.A. SRL să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei

suprafața de teren anterior menționată; a obligat pârâtele la plata

cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin decizia civilă nr. 82/C din 25 martie 2009 a admis apelul declarat de pârâta SC O.A. SRL Cernavodă; a schimbat în tot sentința apelată și,

pe fond, a respins atât acțiunea în revendicare cât și cea de constatare a

nulității absolute a contractului de concesiune.

După un prim ciclu

procesual, prin decizia civilă nr. 2153 din 26 martie 2010 Înalta Curte de

Casație și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală a admis

recursul formulat de reclamanta Comuna Rasova, prin Primar împotriva deciziei nr.

82 din 25 martie 2009 a Curții de Apel Constanța, cu consecința casării și

trimiterii cauzei spre rejudecare, întrucât nu s-a analizat care este titlul

statului asupra imobilului în litigiu (Balta Rasova) cu trimitere la un act

juridic ori normativ concret, în hotărârea recurată fiind invocate doar norme

cu caracter general care conferă calitatea de gestionari Agenției Domeniilor

Statului și Companiei Naționale de Administrarea Fondului Piscicol cu privire

la bunurile aparținând domeniului statului.

În rejudecare, prin

decizia civilă nr. 295/C din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel Constanța,

Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis

apelul declarat de pârâtă SC O.A. SRL Cernavodă împotriva sentinței civile nr. 306

din 20 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, a schimbat în tot

sentința civilă apelată și, pe fond, a respins acțiunea ca nefondată.

Curtea a reținut că

este necesară o reevaluare a situației juridice căreia îi este supus acest

imobil, întrucât ceea ce s-a pus în discuția contradictorie a părților nu a

fost dreptul de proprietate în ansamblu, ci negarea de către autoritățile

statului a dreptului de administrare a bunului, înțeles de autoritatea publică

locală reclamantă ca o prerogativă elementară a proprietarului (jus utendi).

Astfel, potrivit art.

3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, modificat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 310/2004

(în forma existentă la data formulării acțiunii) aparțin

domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu

lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10

km

2

, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane,

apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și

potențialul valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.

La alin.

(2) se prevede că albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc suprafața de 10 km

2

, pe care apele nu curg

permanent, aparțin deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se

formează sau curg, precum și că proprietarii acestor albii trebuie să folosească

aceste ape în concordanță cu condițiile generale de folosire a apei în bazinul

respectiv.

Curtea,

față de criteriul mărimii bazinului hidrografic, a apreciat că Balta Baciu nu

face parte din categoria apelor din domeniul public al statului, ca regim juridic

fiind încadrată – în raport de dispoz. art. 21 din Legea nr. 213/1998 – în domeniul public al unității administrativ-teritoriale.

Conform art.

4 alin. (1) teza ultimă și alin. (2) din Legea nr.

107/1996 modificată

, indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului

de folosire a resurselor de apă constituie un drept exclusiv al Guvernului,

exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor, apele ce

aparțin domeniului public fiind date în administrare Administrației Naționale

„Apele Române” de către autoritatea publică centrală din domeniu, în condițiile

legii.

Textul art. 5 alin. (3) din lege se referă la

regimul de exploatare a fondului piscicol, iar cel al

art. 33 alin. (1) privește dreptul exclusiv al autorității

publice centrale din domeniul apelor de a concesiona sau închiria parte din

domeniul public al apelor, pentru exploatarea lor.

Astfel

fiind, dacă apartenența luciului de apă al bălții și al terenului albiei la

domeniul public al localității este incontestabilă, fapt atestat de altfel prin

includerea sa în Inventarul domeniului public al comunei Rasova potrivit H.G. nr.

904 din 22 august 2002, dreptul de administrare al acestuia aparține – și în

acest caz – autorității publice centrale din domeniu.

Statul a urmărit, în raport de valoarea economică atribuită

resurselor de apă de pe teritoriul național și de natura acțiunilor pe care le

implică valorificarea lor, anume de interes general, să asigure o reglementare

strictă a acestei resurse, sustrăgând de altfel apele din sfera domeniului

privat, pentru a le include în categoria domeniului public (al statului ori al

autorităților locale, după caz, conform art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 107/1996,

modificat prin

art. I pct. 7 din Legea nr. 310/2004),

stabilind că resursele de apă constituie ,,

monopol natural de interes

strategic’’.

Dreptul

de administrare al acestei resurse a fost atribuit prin lege nu titularului

dreptului de proprietate, în speță, autorității locale, ci unei autorități

publice centrale, stabilită prin lege specială, prezumându-se că doar în

această modalitate se poate asigura valorificarea ei eficientă.

În speță, autoritatea publică centrală din domeniul apelor a fost

reprezentată inițial de Agenția Domeniilor Statului în raport de dispozițiile art.

4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 - entitate competentă în administrarea

bazinului piscicol după privatizarea fostei Întreprinderi Piscicole Constanța,

cu rol în concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă

aparținând domeniului public sau privat al statului (categorie în care intră

conform art. 2 alin. (2) și amenajările piscicole), precum și în concesionarea

sau închirierea bunurilor, activităților și serviciilor publice aflate în

subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, conform art. 4

alin. (1) din Legea nr. 268/2001.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 192/2001, calitatea de

administrator al

fondului piscicol natural este atribuită prin definiție acelei,,persoane

juridice de interes public căreia statul îi încredințează administrarea

fondului’’ (art. 4 din lege), respectiv, Companiei Naționale de Administrare a

Fondului Piscicol, care potrivit art. 10 avea rolul de a aplica strategiile

naționale din domeniul protejării fondului piscicol și gestionării exploatării

durabile prin pescuit, a resurselor piscicole ce aparțin fondului piscicol și

de a concesiona către persoanele fizice sau juridice fondul piscicol din

domeniul public și privat al statului, în vederea exploatării și valorificării

acestei resurse. În acest context a fost încheiat protocolul de

predare-preluare a terenurilor cu destinație agricolă din 28 mai 2003.

Ulterior, prin adoptarea O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul și

acvacultura, acest rol de autoritate publică a fost preluat de

Agenția Națională

pentru Pescuit și Acvacultură.

Curtea a apreciat,

așadar, că ceea ce s-a contestat în prezenta cauză a fost exercitarea de către

stat, prin intermediul Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol

(ale cărei atribuții au fost preluate în urma reorganizării de către Agenția

Națională menționată), a atributelor de administrare a fondului piscicol, cu

consecința încheierii de către aceste autorități, iar nu de către autoritatea

locală, a contractelor de concesiune pentru exploatarea fondului piscicol al bălții.

Instanța de apel a

statuat că în această situație nu se poate proceda la o comparare a titlurilor,

întrucât situația juridică nu este din acest punct de vedere contestată, ci

doar o evaluare a limitelor dreptului real de administrare și a titularilor

acestui drept exercitat asupra unor asemenea bunuri din domeniul public, iar,

sub acest aspect legea este cea care stabilește reglementarea, în modalitatea

sus-menționată.

Încheierea

contractului de concesiune din 17 octombrie 2003 dintre Agenția Domeniilor

Statului și SC O.A. SRL în temeiul Legii nr. 268/2001 nu a fost, prin urmare,

în contradicție cu legea, câtă vreme Agenția Domeniilor Statului era singura

entitate care avea îndrituirea de a concesiona terenurile cu destinație

agricolă (în sfera mai largă în care era inclus la acea dată și terenul

amenajat pentru piscicultură Balta Baciu, conform art.

2

alin. (2) din Legea nr. 268/2001, autoritatea locală neavând dreptul de a-l

concesiona.

Problema

corectei încadrări a Bălții în regimul de drept public al statului ori în cel

al comunei, adusă în discuție cu ocazia rejudecării apelului de către pârâtă

prin documentația depusă în legătură cu suprafața bazinului hidrograf al

cursului de apă din care ar face parte și Balta Baciu, nu privește cauza de

față în măsura în care H.G. nr. 904/2002 nu a fost contestată în contencios

administrativ de către entitățile interesate; pe de altă parte, o asemenea

distincție nu ar conduce la o altă soluție în speță.

După cum distinge și textul art. 5 din Legea nr. 213/1998, doar

dreptul de

proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale

asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept

comun, dreptul de proprietate publică fiind reglementat aparte, atât prin

legea-cadru, cât și prin norme speciale, titularul dreptului de administrare

asupra bunului din domeniul public având dreptul să-l folosească și să dispună

de acesta, în condițiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare (art.

12 alin. (3)).

În raport

de toate aceste considerente, în rejudecare, Curtea a stabilit că instanța de

fond a dat o greșită interpretare dispozițiilor legale incidente în speță

apreciind că devreme ce bunul litigios figura în domeniul public al localității

conform H.G. nr. 904/2002, contractul de concesiune nu putea fi încheiat în

calitate de concesionar de către A.D.S., părțile acestuia fiind de

rea-credință, motiv pentru care a admis apelul formulat de pârâtă SC O.A. SRL,

cu consecința schimbării în tot a hotărârii atacate, iar pe fond, a respingerii

acțiunii ca nefondate.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta Comuna Rasova, prin primar,

criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta a arătat că prin decizia de casare pronunțata

de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că instanța de apel nu a

analizat fondul cererii deduse judecății.

Potrivit art. 315 C. proc.

civ., in caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate, precum și asupra necesitații administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului.

Procedând la o

reevaluare a situației juridice căreia ii este supus acest imobil Curtea de

Apel a apreciat că ceea ce s-a pus în discuție contradictorie în prezentul

litigiu nu a fost dreptul de proprietate in ansamblu, ci negarea de către

autoritățile statului a dreptului de administrare a bunului de autoritatea

publica locala ca o prerogativa elementara a proprietarului( ius utendi ).

În consecință,

instanța de apel, după casare a reținut că reclamanta Comuna Rasova este

proprietara incontestabilă a bunului, în regim de drept public.

A reținut, în același

timp, că dreptul de administrare al acesteia aparține - și in acest caz - autorității

publice centrale din domeniu.

În această situație,

este evidentă, îndepărtarea Curții de apel de cele statuate de I.C.C.J. prin

decizia de casare, obligatorii pentru ea, în sensul identificării titlului

Statului și comparării celor doua titluri.

Argumentând de ce

bunul aparține domeniului public al Comunei Rasova, recurenta susține că

admiterea apelului, desființarea în tot a sentinței primei instanțe care

admisese acțiunea in revendicare, în condițiile în care s-a reținut că este

proprietara acestui bun este total greșită.

Calitatea de titular

al dreptului de proprietate publică poate să aparțină numai statului și

unităților administrativ teritoriale.

Unitățile

administrativ teritoriale exercită în mod direct atributele dreptului de

proprietate publică prin consiliile locale sau consiliul județean, asupra

bunurilor din domeniul public cu privire la care nu s-au constituit drepturi

reale specifice sau care nu au fost închiriate.

În acest sens prin

hotărâri ale Consiliului Local al comunei Rasova exercitarea dreptului de

proprietate publică asupra imobilului în dispută a fost încredințată

Consiliului Local al comunei, iar acțiunea formulată în contencios

administrativ de către pârâtă, prin care solicita anularea hotărârii

consiliului local a fost respinsă.

Recurenta susține că

administrarea generală sau exercitarea atributelor dreptului de proprietate

publică asupra bunului care aparține domeniului public al unității

administrativ teritoriale nu poate fi făcută de autoritățile centrale ale

administrației publice decât cu încălcarea dispozițiilor constituționale și ale

legilor organice (Legea nr. 90/2001 și 215/2001), sens în care a retine că

administrarea bunului ce aparține domeniului public al unității administrativ

teritoriale se face de Agenția Domeniilor Statului sau de Agenția Naționala

pentru Pescuit si Acvacultura, constituie o aplicare greșita a legii.

Instanța de apel a

reținut că Guvernul - administrator al domeniului public sau privat al Statului

- a instituit prin lege un drept de administrare asupra unui bun care nu face

parte din domeniul public sau privat al statului, ceea ce este contrar legilor nr.

90/2001 și 215/2001.

Se confundă, în

opinia recurentei, prerogativa Guvernului de a implementa o politica publică cu

referire la un domeniu de activitate, cu calitatea lui de administrator al unui

bun care nu aparține statului.

A susținut că dispoz.

art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 23/2008 enumeră atribuțiile principale ale

Agenției, care nu include administrarea bunurile ce aparțin domeniului public

al autorității locale.

În concluzie,

Guvernul sau instituțiile publice centrale pe care le înființează, nu pot

administra decât bunuri care aparțin domeniului public sau privat al Statului

și nu și bunuri ce aparțin domeniului public sau privat al unităților

administrativ - teritoriale.

Nici aserțiunea

instanței potrivit căreia acest drept de administrare s-ar fi instituit prin

lege n-ar putea fi primită pentru că, în mod normal, constituirea dreptului de

administrare se face prin acte administrative cu caracter individual de

titularul domeniului public căruia îi aparține bunul.

De asemeni,

considerentul potrivit căruia încheierea contractului de concesiune din 17

ianuarie 2003 dintre A.D.S. și SC O.A. SRL în temeiul Legii nr. 268/2001 nu

s-ar fi făcut in contradicție cu legea, câtă vreme A.D.S. era singura entitate

care avea îndrituirea de a concesiona terenurile cu destinație agricolă (în

sfera mai larga în care era inclus la acea dată si terenul amenajat pentru

piscicultură Balta Baciu, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001)

ignoră însăși Legea nr. 268/2001 al cărei titlu - privatizarea societăților

comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a

statului cu destinație agricolă - are în vedere, cu evidență, bunurile Statului

și nu pe cele ale unităților administrativ teritoriale.

Așadar, încheierea

acestui contract s-a făcut cu încălcarea chiar a Legii nr. 268/2001, de

instituția creată să privatizeze societățile comerciale care dețineau în

administrare terenuri proprietate publică sau privată a statului. A.D.S. nu

avea printre atribuții concesionarea unor terenuri care nu aparțineau statului,

indiferent de regimul lor juridic.

Ca atare actul

juridic are o cauză ilicită, iar sancțiunea nu poate fi decât nulitatea lui.

Preluarea

obligațiilor si drepturilor ce derivă din contractele încheiate de A.D.S. de

către Agenția Naționala pentru Pescuit si Acvacultura-potrivit art. II din

Legea nr. 317/2009 de aprobare a O.U.G. nr. 23/2008 nu poate valida actul

juridic nul.

Nu în ultimul rând,

recurenta susține că deși instanța de apel, a apreciat că prin lege – O.U.G. nr.

23/2008 aprobată prin Legea nr. 317/2009 s-a dat în administrarea Agenției

Naționale pentru Pescuit si Acvacultura bunul care face parte din domeniul

public al unității administrativ teritoriale, trebuie observat că nu aceasta a

fost intenția legiuitorului așa cum rezultă ea din expunerea de motive.

De asemeni, art. l

coroborat cu art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 23/2008, potrivit cărora ordonanța

reglementează si exploatarea resursei piscicole vii din habitatele naturale iar

Agenția Naționala pentru Pescuit si Acvacultura administrează resursele

acvative vii din habitatele piscicole naturale ale României, nu pot fi

interpretate decât în sensul că ele au in vedere acele habitate care fac parte

din domeniul public sau privat al statului și nu și cele care fac parte din

domeniul public sau privat al unităților administrativ teritoriale.

Solicită admiterea

recursului, modificarea hotărârii, în sensul respingerii apelului declarat de

SC O.A. SRL, ca nefondat, și consecința menținerii soluției instanței de fond.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Soluția consacrată de

textul mai sus citat decurge din însăși rațiunea controlului judiciar,

existența acestuia neputând fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale

destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanțele superioare.

În speță, instanța de

recurs, în urma admiterii căii de atac exercitată de reclamantă, a dispus să se

verifice titlul statului asupra imobilului în litigiu în raport de care se

putea apoi stabili valabilitatea contractului de concesiune încheiat cu pârâta

și nu în cele din urmă cine are competență legală în administrarea Bălții Baciu

din punct de vedere al exploatării fondului său piscicol, pretenții reclamante

în prezentul litigiu.

Contrar celor

susținute de recurentă, instanța de apel, în rejudecare, s-a conformat

dispozițiilor deciziei de casare, neputându-se reține, în acest sens,

încălcarea art. 315 C. proc. civ.

Pe linia celor

dispuse de către instanța de casare, Curtea a reevaluat situația juridică a

imobilului, astfel încât în raport de pretențiile reclamantei din cererea

introductivă și în limitele motivelor de apel a statuat că chestiunea de drept

care trebuie dezlegată prioritar în cauză este cine este administratorul

fondului piscicol al Bălții Baciu, demers în care prezintă importanță a se

statua și asupra titlurilor deținute de părțile cauzei.

Critica vizând

îndepărtarea curții de apel de cele stabilite prin decizia de casare, în sensul

în care, susține recurenta, instanța de apel nu a procedat la identificarea

titlului statului și apoi la operațiunea de comparare de titluri nu poate fi

primită.

Dreptul de

proprietate, ca drept real ce conferă titularului atributele privind posesia,

folosința și dispoziția asupra unui bun, acordă deci titularului plenitudinea

de exercitare a acestora în nume și interes propriu, cu respectare normelor

juridice în vigoare.

În acest sens,

dreptul de administrare - jus utendi - este o prerogativă elementară a

proprietarului bunului, astfel încât este important și determinant a se stabili

cine este titularul dreptului de proprietate asuprea bunului în litigiu și,

corelativ, cine este administratorul bunului având în vedere obiectul cauzei.

Prin urmare instanța

de apel s-a conformat celor dispuse prin decizia de casare, analiza neputându-se

limita strict doar la identificarea actelor normative care statuează cine are

titlu de proprietate asupra bunului.

Astfel, într-o

formulă succintă, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl

reprezintă situația de fapt expusă de cel ce sesizează instanță, încadrată în

drept. Operațiunea calificării juridice, și anume a stabilirii actului normativ

incident în cauză, aparține instanței de judecată, aceasta din urmă neputând

aduce modificări celor invocate, în fapt, de către reclamant.

Or, descrierea

obiectului acțiunii expusă de reclamantă, raportat la motivarea acesteia și

scopul real urmărit prin promovarea acțiunii conduce la concluzia că cererea

principală privește pretenția sa de a dispune și administra fondul piscicol la Bălții Baciu.

Faptul că, în urma

analizei probelor administrate în vederea stabilirii aspectelor indicate prin

decizia de casare, instanța de apel nu a ajuns la concluzia susținută de

recurentă, nu echivalează cu încălcarea îndrumărilor din decizia de casare.

Acestea au fost respectate, din moment ce instanța de apel s-a pronunțat atât

asupra titularului dreptului de proprietate al bunului, cât și asupra

titularului dreptului de administrare, cu nuanțările pe care actele normative

incidente speței le includ.

În drept, potrivit art.

304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost

pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

Potrivit art. 3 alin.

(1) din Legea apelor nr. 107/1996, aparțin domeniului public al statului apele

de suprafața cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 kmp, malurile și cuvetele lacurilor,

precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja marii, cu

bogățiile lor naturale și potențialul valorificabil, marea teritorială și

fundul apelor maritime.

Totodată, potrivit alin.

(2) din textul normativ anterior menționat, albiile minore ale cursurilor de

apă cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc

suprafața de 10 kmp, pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu

orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor

albii trebuie sa folosească aceste ape in concordanță cu condițiile generale de

folosire a apei in bazinul respectiv.

În conformitate cu

Anexa I la Legea nr. 107/1996, se definesc ca fiind:

- albie minora:

suprafața de teren ocupată permanent sau temporar de apa, care asigura curgerea

nestingherita, din mal in mal, a apelor la niveluri obișnuite, inclusiv

insulele create prin curgerea naturala a apelor;

- albie majoră:

porțiunea de teren din valea naturala a unui curs de apa, peste care se revarsă

apele mari, la ieșirea lor din albia minora:

- ape de suprafață:

apele interioare, cu excepția apelor subterane; ape tranzitorii și ape

costiere, exceptând cazul stării chimice pentru care trebuie incluse apele

teritoriale;

- bazin hidrografic:

o suprafață de teren de pe care toate scurgerile de suprafață curg printr-o

succesiune de curenți, râuri și posibil lacuri, spre mare într-un râu cu o

singură gură de vărsare, estuar sau deltă;

În raport de

criteriul mărimii bazinului hidrografic, de dispoz. art. 21 din Legea nr. 213/1998

și luând în considerare Inventarul domeniului public al comunei Rasova potrivit

H.G. nr. 904 din 22 august 2002, Curtea a stabilit că Balta Baciu nu face parte

din categoria apelor din domeniul public al statului, ci din domeniul public al

unității administrativ teritoriale.

Această situație de

fapt nu mai poate fi reevaluată de Înalta Curte, față de actuala structură a

recursului întrucât motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de

fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct.

11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Cu toate

acestea, chiar dacă apartenența luciului de apă al bălții și al terenului

albiei în domeniul public al localității este incontestabilă, dispozițiile art.

4 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 107/1996, astfel cum a fost modificată,

prevăd că: „Resursele de apă, de suprafață și subterane sunt monopol natural de

interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă,

indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului,

exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor” iar la alin.

(2) .că „Apele din domeniul public se dau în administrare Administrației

Naționale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din

domeniul apelor, în condițiile legii”.

În acest

context al analizei este lipsit de relevanță dacă bunul aparține domeniului

public sau privat al statului sau al unității-teritoriale, atât timp cât,

indiferent de forma de proprietate, dreptul de dispune și administra de resursa

de apă, privită ca monopol natural de interes strategic aparține Guvernului, care

își exercită această prerogativă prin autoritatea publică centrală din domeniul

apelor.

De

altfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 107/1996 - Legea apelor,

modificată și completată de Legea nr. 310/2004 „Apele fac parte din domeniul

public al statului. Cunoașterea, protecția, punerea în valoare și utilizarea

durabilă a resurselor de apă sunt acțiuni de interes general”

Totodată,

din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 5 alin. (2) și alin. (3) din

Legea Apelor, rezultă fără tăgadă că regimul de exploatare a fondului piscicol

se supune prevederilor acestei legi, iar potrivit dispoz. art. 33 alin. (1) ”Autoritatea

publică centrală din domeniul apelor poate concesiona sau închiria parte din

domeniul public al apelor, pentru exploatarea apelor de suprafață sau

subterane, cu excepția apelor geotermale, a materialelor din acestea și din

maluri, precum și pentru valorificarea vegetației din albiile minore și de pe

maluri, folosirea energiei apelor, exploatarea luciului de apă pentru

piscicultură, pescuit, agrement ori sporturi nautice, ca și pentru alte

activități, cu respectarea prevederilor legale”.

Prin

urmare, cum în speță s-a contestat exercitarea de către stat prin intermediul

Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol a atributelor de

administrare a fondului piscicol al Bălții Baciu, nu se poate reține, în

temeiul considerentelor anterior menționate, că autoritatea locală este

îndrituită să încheie contracte de concesiune pentru exploatarea fondului

piscicol al bălții, sens în care soluția procesuală a Curții de apel este la

adăpost de critică.

Așa

fiind, încheierea contractului de concesiune din data de 17 martie 2003 între

Agenția Domeniilor Statului, entitate care potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr.

268/2001 reprezintă autoritatea publică centrală din domeniul apelor, a fost în

acord cu legea.

Ulterior,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 192/2001, calitatea de administrator al

fondului piscicol natural a fost atribuită Companiei Naționale de Administrare

a Fondului Piscicol iar, prin adoptarea O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul și

acvacultura, rolul de autoritate publică în domeniu a fost preluat de Agenția

Națională pentru Pescuit și Acvacultură.

Critica

potrivit căreia Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură nu poate

administra un bun ce aparține unității teritoriale respectiv comunei Rasova nu

poate fi primită, întrucât O.U.G. nr. 23/2008 prevede capitolul 2 Organizarea

și administrarea sectorului pescăresc, art. 3 „responsabilitatea privind

definirea și implementarea politicii referitoare la conservarea și

administrarea resurselor acvatice vii existente în habitatele piscicole

naturale, la acvacultură, la procesarea și organizarea pieței produselor pescărești,

la structurile de pescuit și acvacultură revine Ministerului Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale, prin Agenția Națională pentru Pescuit și

Acvacultură” iar la art. 4 alin. (1) ”Elaborarea strategiei naționale și a

reglementărilor referitoare la conservarea și managementul resurselor acvatice

vii existente în habitatele piscicole naturale, la acvacultură, la organizarea

pieței produselor pescărești, la structurile de pescuit și acvacultură, precum

și implementarea și controlul aplicării și respectării acestora sunt atributul

Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură”.

Cum

textele normative citate nu fac distincția că Agenția are competențe numai în

ceea ce privește habitatele piscicole care fac parte din domeniul statului, în

raport și de prevederile Legii nr. 107/1996, prin care resursele naturale de

apă constituie monopol strategic național, în respectul principiului ubi

llex non distinguit,

nec nos distinguere debemus, nu se poate reține o astfel de interpretare.

Critica

referitoare la faptul că instanța de apel în mod greșit nu i-a recunoscut

recurentei calitatea de administrator al bunului ce aparține unității

administrativ teritoriale, încălcând astfel dispozițiile Legilor nr. 90/2001 și

nr. 215/2001 nu poate fi primită.

Astfel,

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 prevăd că

„Guvernul are rolul

de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național

economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial

în condițiile promovării intereselor naționale”, iar la alin. (5) lit. c)

prevăd că Guvernul, pentru realizarea Programului de guvernare, exercită

„funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură

administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea

serviciilor pentru care statul este responsabil”. Totodată, se rețin și dispoz.

art. 36 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 potrivit cărora Consiliul local are

inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes

local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor

autorități ale administrației publice locale sau centrale.

Rezultă,

așadar, că nimic nu împiedică autoritatea publică centrală de a-și exercita

prerogativa de a implementa o politică publică cu referire la un domeniu de

activitate, autoritățile administrativ teritoriale neputând acționa independent

de politica economică stabilită de Guvern.

Or, cum

prin lege s-a stabilit că resursa de apă este monopol natural de interes

strategic, că stabilirea regimului de folosire a acesteia este un drept

exclusiv al Guvernului iar Consiliul local, ca autoritate a administrației

publice locale, își exercită atribuțiile în toate problemele de interes local,

exceptând cele date în competența altor autorități ale administrației publice

centrale, nu se poate reține un atribut exclusiv al reclamantei în

administrarea fondului piscicol al Bălții Baciu-Rasova. Mai mult, autonomia

locală este numai administrativă și financiară (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 215/2001),

fiind exercitată pe baza și în limitele prevăzute de lege și nu poate exceda

strategiei economice a Guvernului, definită prin programul de guvernare aprobat

de Parlament.

În concluzie, pentru

toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost

dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente și constatând că nu

sunt îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna Rasova prin primar împotriva

deciziei nr. 295/C din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.