ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2140/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 9 octombrie 2007 reclamanta Comuna Rasova, prin Primar a chemat în judecată pe pârâții Ministerul de Finanțe, Compania Națională de Administrarea Fondului Piscicol și SC O.A. SRL solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie terenul amenajat pentru piscicultură Balta Baciu; să se constate nulitatea contractului de concesiune cu privire la transmiterea dreptului și obligației de exploatare a terenului cu destinație agricolă în suprafață de 120 ha și cheltuieli de judecată.

Învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță, Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 306 din 20 martie 2008 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor; a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea reclamantei; a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune cu privire la terenul cu destinație agricolă în suprafață de 120 ha, având categoria de folosință „ teren amenajat pentru piscicultură” Balta Baciu-Rasova aflat în perimetrul comunei Rasova; a obligat Compania Națională de Administrare a Fondului Piscicol și SC O.A.

SRL să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei suprafața de teren anterior menționată; a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 82/C din 25 martie 2009 a admis apelul declarat de pârâta SC O.A. SRL Cernavodă; a schimbat în tot sentința apelată și, pe fond, a respins atât acțiunea în revendicare cât și cea de constatare a nulității absolute a contractului de concesiune.

După un prim ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 2153 din 26 martie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul formulat de reclamanta Comuna Rasova, prin Primar împotriva deciziei nr. 82 din 25 martie 2009 a Curții de Apel Constanța, cu consecința casării și trimiterii cauzei spre rejudecare, întrucât nu s-a analizat care este titlul statului asupra imobilului în litigiu (Balta Rasova) cu trimitere la un act juridic ori normativ concret, în hotărârea recurată fiind invocate doar norme cu caracter general care conferă calitatea de gestionari Agenției Domeniilor Statului și Companiei Naționale de Administrarea Fondului Piscicol cu privire la bunurile aparținând domeniului statului.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 295/C din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de pârâtă SC O.A. SRL Cernavodă împotriva sentinței civile nr. 306 din 20 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, a schimbat în tot sentința civilă apelată și, pe fond, a respins acțiunea ca nefondată. Curtea a reținut că este necesară o reevaluare a situației juridice căreia îi este supus acest imobil, întrucât ceea ce s-a pus în discuția contradictorie a părților nu a fost dreptul de proprietate în ansamblu, ci negarea de către autoritățile statului a dreptului de administrare a bunului, înțeles de autoritatea publică locală reclamantă ca o prerogativă elementară a proprietarului (jus utendi).

Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, modificat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 310/2004 (în forma existentă la data formulării acțiunii) aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km 2 , malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime. La alin. (2) se prevede că albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc suprafața de 10 km 2 , pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg, precum și că proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanță cu condițiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv.

Curtea, față de criteriul mărimii bazinului hidrografic, a apreciat că Balta Baciu nu face parte din categoria apelor din domeniul public al statului, ca regim juridic fiind încadrată – în raport de dispoz. art. 21 din Legea nr. 213/1998 – în domeniul public al unității administrativ-teritoriale. Conform art. 4 alin. (1) teza ultimă și alin. (2) din Legea nr. 107/1996 modificată , indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă constituie un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor, apele ce aparțin domeniului public fiind date în administrare Administrației Naționale „Apele Române” de către autoritatea publică centrală din domeniu, în condițiile legii.

Textul art. 5 alin. (3) din lege se referă la regimul de exploatare a fondului piscicol, iar cel al art. 33 alin. (1) privește dreptul exclusiv al autorității publice centrale din domeniul apelor de a concesiona sau închiria parte din domeniul public al apelor, pentru exploatarea lor. Astfel fiind, dacă apartenența luciului de apă al bălții și al terenului albiei la domeniul public al localității este incontestabilă, fapt atestat de altfel prin includerea sa în Inventarul domeniului public al comunei Rasova potrivit H.G. nr. 904 din 22 august 2002, dreptul de administrare al acestuia aparține – și în acest caz – autorității publice centrale din domeniu.

Statul a urmărit, în raport de valoarea economică atribuită resurselor de apă de pe teritoriul național și de natura acțiunilor pe care le implică valorificarea lor, anume de interes general, să asigure o reglementare strictă a acestei resurse, sustrăgând de altfel apele din sfera domeniului privat, pentru a le include în categoria domeniului public (al statului ori al autorităților locale, după caz, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, modificat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 310/2004), stabilind că resursele de apă constituie ,, monopol natural de interes strategic’’. Dreptul de administrare al acestei resurse a fost atribuit prin lege nu titularului dreptului de proprietate, în speță, autorității locale, ci unei autorități publice centrale, stabilită prin lege specială, prezumându-se că doar în această modalitate se poate asigura valorificarea ei eficientă.

În speță, autoritatea publică centrală din domeniul apelor a fost reprezentată inițial de Agenția Domeniilor Statului în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 - entitate competentă în administrarea bazinului piscicol după privatizarea fostei Întreprinderi Piscicole Constanța, cu rol în concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului public sau privat al statului (categorie în care intră conform art. 2 alin. (2) și amenajările piscicole), precum și în concesionarea sau închirierea bunurilor, activităților și serviciilor publice aflate în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 192/2001, calitatea de administrator al fondului piscicol natural este atribuită prin definiție acelei,,persoane juridice de interes public căreia statul îi încredințează administrarea fondului’’ (art. 4 din lege), respectiv, Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol, care potrivit art. 10 avea rolul de a aplica strategiile naționale din domeniul protejării fondului piscicol și gestionării exploatării durabile prin pescuit, a resurselor piscicole ce aparțin fondului piscicol și de a concesiona către persoanele fizice sau juridice fondul piscicol din domeniul public și privat al statului, în vederea exploatării și valorificării acestei resurse.

În acest context a fost încheiat protocolul de predare-preluare a terenurilor cu destinație agricolă din 28 mai 2003. Ulterior, prin adoptarea O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura, acest rol de autoritate publică a fost preluat de Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură. Curtea a apreciat, așadar, că ceea ce s-a contestat în prezenta cauză a fost exercitarea de către stat, prin intermediul Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol (ale cărei atribuții au fost preluate în urma reorganizării de către Agenția Națională menționată), a atributelor de administrare a fondului piscicol, cu consecința încheierii de către aceste autorități, iar nu de către autoritatea locală, a contractelor de concesiune pentru exploatarea fondului piscicol al bălții.

Instanța de apel a statuat că în această situație nu se poate proceda la o comparare a titlurilor, întrucât situația juridică nu este din acest punct de vedere contestată, ci doar o evaluare a limitelor dreptului real de administrare și a titularilor acestui drept exercitat asupra unor asemenea bunuri din domeniul public, iar, sub acest aspect legea este cea care stabilește reglementarea, în modalitatea sus-menționată. Încheierea contractului de concesiune din 17 octombrie 2003 dintre Agenția Domeniilor Statului și SC O.A. SRL în temeiul Legii nr. 268/2001 nu a fost, prin urmare, în contradicție cu legea, câtă vreme Agenția Domeniilor Statului era singura entitate care avea îndrituirea de a concesiona terenurile cu destinație agricolă (în sfera mai largă în care era inclus la acea dată și terenul amenajat pentru piscicultură Balta Baciu, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001, autoritatea locală neavând dreptul de a-l concesiona.

Problema corectei încadrări a Bălții în regimul de drept public al statului ori în cel al comunei, adusă în discuție cu ocazia rejudecării apelului de către pârâtă prin documentația depusă în legătură cu suprafața bazinului hidrograf al cursului de apă din care ar face parte și Balta Baciu, nu privește cauza de față în măsura în care H.G. nr. 904/2002 nu a fost contestată în contencios administrativ de către entitățile interesate; pe de altă parte, o asemenea distincție nu ar conduce la o altă soluție în speță.

După cum distinge și textul art. 5 din Legea nr. 213/1998, doar dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dreptul de proprietate publică fiind reglementat aparte, atât prin legea-cadru, cât și prin norme speciale, titularul dreptului de administrare asupra bunului din domeniul public având dreptul să-l folosească și să dispună de acesta, în condițiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare (art. 12 alin. (3)). În raport de toate aceste considerente, în rejudecare, Curtea a stabilit că instanța de fond a dat o greșită interpretare dispozițiilor legale incidente în speță apreciind că devreme ce bunul litigios figura în domeniul public al localității conform H.G.

nr. 904/2002, contractul de concesiune nu putea fi încheiat în calitate de concesionar de către A.D.S., părțile acestuia fiind de rea-credință, motiv pentru care a admis apelul formulat de pârâtă SC O.A. SRL, cu consecința schimbării în tot a hotărârii atacate, iar pe fond, a respingerii acțiunii ca nefondate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Comuna Rasova, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că prin decizia de casare pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că instanța de apel nu a analizat fondul cererii deduse judecății. Potrivit art. 315 C. proc.

civ., in caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesitații administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Procedând la o reevaluare a situației juridice căreia ii este supus acest imobil Curtea de Apel a apreciat că ceea ce s-a pus în discuție contradictorie în prezentul litigiu nu a fost dreptul de proprietate in ansamblu, ci negarea de către autoritățile statului a dreptului de administrare a bunului de autoritatea publica locala ca o prerogativa elementara a proprietarului( ius utendi ). În consecință, instanța de apel, după casare a reținut că reclamanta Comuna Rasova este proprietara incontestabilă a bunului, în regim de drept public.

A reținut, în același timp, că dreptul de administrare al acesteia aparține - și in acest caz - autorității publice centrale din domeniu. În această situație, este evidentă, îndepărtarea Curții de apel de cele statuate de I.C.C.J. prin decizia de casare, obligatorii pentru ea, în sensul identificării titlului Statului și comparării celor doua titluri. Argumentând de ce bunul aparține domeniului public al Comunei Rasova, recurenta susține că admiterea apelului, desființarea în tot a sentinței primei instanțe care admisese acțiunea in revendicare, în condițiile în care s-a reținut că este proprietara acestui bun este total greșită. Calitatea de titular al dreptului de proprietate publică poate să aparțină numai statului și unităților administrativ teritoriale.

Unitățile administrativ teritoriale exercită în mod direct atributele dreptului de proprietate publică prin consiliile locale sau consiliul județean, asupra bunurilor din domeniul public cu privire la care nu s-au constituit drepturi reale specifice sau care nu au fost închiriate. În acest sens prin hotărâri ale Consiliului Local al comunei Rasova exercitarea dreptului de proprietate publică asupra imobilului în dispută a fost încredințată Consiliului Local al comunei, iar acțiunea formulată în contencios administrativ de către pârâtă, prin care solicita anularea hotărârii consiliului local a fost respinsă.

Recurenta susține că administrarea generală sau exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică asupra bunului care aparține domeniului public al unității administrativ teritoriale nu poate fi făcută de autoritățile centrale ale administrației publice decât cu încălcarea dispozițiilor constituționale și ale legilor organice (Legea nr. 90/2001 și 215/2001), sens în care a retine că administrarea bunului ce aparține domeniului public al unității administrativ teritoriale se face de Agenția Domeniilor Statului sau de Agenția Naționala pentru Pescuit si Acvacultura, constituie o aplicare greșita a legii. Instanța de apel a reținut că Guvernul - administrator al domeniului public sau privat al Statului - a instituit prin lege un drept de administrare asupra unui bun care nu face parte din domeniul public sau privat al statului, ceea ce este contrar legilor nr. 90/2001 și 215/2001.

Se confundă, în opinia recurentei, prerogativa Guvernului de a implementa o politica publică cu referire la un domeniu de activitate, cu calitatea lui de administrator al unui bun care nu aparține statului. A susținut că dispoz. art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 23/2008 enumeră atribuțiile principale ale Agenției, care nu include administrarea bunurile ce aparțin domeniului public al autorității locale. În concluzie, Guvernul sau instituțiile publice centrale pe care le înființează, nu pot administra decât bunuri care aparțin domeniului public sau privat al Statului și nu și bunuri ce aparțin domeniului public sau privat al unităților administrativ - teritoriale. Nici aserțiunea instanței potrivit căreia acest drept de administrare s-ar fi instituit prin lege n-ar putea fi primită pentru că, în mod normal, constituirea dreptului de administrare se face prin acte administrative cu caracter individual de titularul domeniului public căruia îi aparține bunul.

De asemeni, considerentul potrivit căruia încheierea contractului de concesiune din 17 ianuarie 2003 dintre A.D.S. și SC O.A. SRL în temeiul Legii nr. 268/2001 nu s-ar fi făcut in contradicție cu legea, câtă vreme A.D.S. era singura entitate care avea îndrituirea de a concesiona terenurile cu destinație agricolă (în sfera mai larga în care era inclus la acea dată si terenul amenajat pentru piscicultură Balta Baciu, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001) ignoră însăși Legea nr. 268/2001 al cărei titlu - privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă - are în vedere, cu evidență, bunurile Statului și nu pe cele ale unităților administrativ teritoriale.

Așadar, încheierea acestui contract s-a făcut cu încălcarea chiar a Legii nr. 268/2001, de instituția creată să privatizeze societățile comerciale care dețineau în administrare terenuri proprietate publică sau privată a statului. A.D.S. nu avea printre atribuții concesionarea unor terenuri care nu aparțineau statului, indiferent de regimul lor juridic. Ca atare actul juridic are o cauză ilicită, iar sancțiunea nu poate fi decât nulitatea lui. Preluarea obligațiilor si drepturilor ce derivă din contractele încheiate de A.D.S. de către Agenția Naționala pentru Pescuit si Acvacultura-potrivit art. II din Legea nr. 317/2009 de aprobare a O.U.G. nr. 23/2008 nu poate valida actul juridic nul. Nu în ultimul rând, recurenta susține că deși instanța de apel, a apreciat că prin lege – O.U.G.

nr. 23/2008 aprobată prin Legea nr. 317/2009 s-a dat în administrarea Agenției Naționale pentru Pescuit si Acvacultura bunul care face parte din domeniul public al unității administrativ teritoriale, trebuie observat că nu aceasta a fost intenția legiuitorului așa cum rezultă ea din expunerea de motive. De asemeni, art. l coroborat cu art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 23/2008, potrivit cărora ordonanța reglementează si exploatarea resursei piscicole vii din habitatele naturale iar Agenția Naționala pentru Pescuit si Acvacultura administrează resursele acvative vii din habitatele piscicole naturale ale României, nu pot fi interpretate decât în sensul că ele au in vedere acele habitate care fac parte din domeniul public sau privat al statului și nu și cele care fac parte din domeniul public sau privat al unităților administrativ teritoriale.

Solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii, în sensul respingerii apelului declarat de SC O.A. SRL, ca nefondat, și consecința menținerii soluției instanței de fond. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Soluția consacrată de textul mai sus citat decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, existența acestuia neputând fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanțele superioare.

În speță, instanța de recurs, în urma admiterii căii de atac exercitată de reclamantă, a dispus să se verifice titlul statului asupra imobilului în litigiu în raport de care se putea apoi stabili valabilitatea contractului de concesiune încheiat cu pârâta și nu în cele din urmă cine are competență legală în administrarea Bălții Baciu din punct de vedere al exploatării fondului său piscicol, pretenții reclamante în prezentul litigiu. Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel, în rejudecare, s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare, neputându-se reține, în acest sens, încălcarea art. 315 C. proc. civ.

Pe linia celor dispuse de către instanța de casare, Curtea a reevaluat situația juridică a imobilului, astfel încât în raport de pretențiile reclamantei din cererea introductivă și în limitele motivelor de apel a statuat că chestiunea de drept care trebuie dezlegată prioritar în cauză este cine este administratorul fondului piscicol al Bălții Baciu, demers în care prezintă importanță a se statua și asupra titlurilor deținute de părțile cauzei. Critica vizând îndepărtarea curții de apel de cele stabilite prin decizia de casare, în sensul în care, susține recurenta, instanța de apel nu a procedat la identificarea titlului statului și apoi la operațiunea de comparare de titluri nu poate fi primită.

Dreptul de proprietate, ca drept real ce conferă titularului atributele privind posesia, folosința și dispoziția asupra unui bun, acordă deci titularului plenitudinea de exercitare a acestora în nume și interes propriu, cu respectare normelor juridice în vigoare. În acest sens, dreptul de administrare - jus utendi - este o prerogativă elementară a proprietarului bunului, astfel încât este important și determinant a se stabili cine este titularul dreptului de proprietate asuprea bunului în litigiu și, corelativ, cine este administratorul bunului având în vedere obiectul cauzei. Prin urmare instanța de apel s-a conformat celor dispuse prin decizia de casare, analiza neputându-se limita strict doar la identificarea actelor normative care statuează cine are titlu de proprietate asupra bunului.

Astfel, într-o formulă succintă, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă situația de fapt expusă de cel ce sesizează instanță, încadrată în drept. Operațiunea calificării juridice, și anume a stabilirii actului normativ incident în cauză, aparține instanței de judecată, aceasta din urmă neputând aduce modificări celor invocate, în fapt, de către reclamant. Or, descrierea obiectului acțiunii expusă de reclamantă, raportat la motivarea acesteia și scopul real urmărit prin promovarea acțiunii conduce la concluzia că cererea principală privește pretenția sa de a dispune și administra fondul piscicol la Bălții Baciu. Faptul că, în urma analizei probelor administrate în vederea stabilirii aspectelor indicate prin decizia de casare, instanța de apel nu a ajuns la concluzia susținută de recurentă, nu echivalează cu încălcarea îndrumărilor din decizia de casare.

Acestea au fost respectate, din moment ce instanța de apel s-a pronunțat atât asupra titularului dreptului de proprietate al bunului, cât și asupra titularului dreptului de administrare, cu nuanțările pe care actele normative incidente speței le includ. În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, aparțin domeniului public al statului apele de suprafața cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 kmp, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja marii, cu bogățiile lor naturale și potențialul valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.

Totodată, potrivit alin. (2) din textul normativ anterior menționat, albiile minore ale cursurilor de apă cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc suprafața de 10 kmp, pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor albii trebuie sa folosească aceste ape in concordanță cu condițiile generale de folosire a apei in bazinul respectiv.

În conformitate cu Anexa I la Legea nr. 107/1996, se definesc ca fiind: - albie minora: suprafața de teren ocupată permanent sau temporar de apa, care asigura curgerea nestingherita, din mal in mal, a apelor la niveluri obișnuite, inclusiv insulele create prin curgerea naturala a apelor; - albie majoră: porțiunea de teren din valea naturala a unui curs de apa, peste care se revarsă apele mari, la ieșirea lor din albia minora: - ape de suprafață: apele interioare, cu excepția apelor subterane; ape tranzitorii și ape costiere, exceptând cazul stării chimice pentru care trebuie incluse apele teritoriale; - bazin hidrografic: o suprafață de teren de pe care toate scurgerile de suprafață curg printr-o succesiune de curenți, râuri și posibil lacuri, spre mare într-un râu cu o singură gură de vărsare, estuar sau deltă; În raport de criteriul mărimii bazinului hidrografic, de dispoz.

art. 21 din Legea nr. 213/1998 și luând în considerare Inventarul domeniului public al comunei Rasova potrivit H.G. nr. 904 din 22 august 2002, Curtea a stabilit că Balta Baciu nu face parte din categoria apelor din domeniul public al statului, ci din domeniul public al unității administrativ teritoriale. Această situație de fapt nu mai poate fi reevaluată de Înalta Curte, față de actuala structură a recursului întrucât motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Cu toate acestea, chiar dacă apartenența luciului de apă al bălții și al terenului albiei în domeniul public al localității este incontestabilă, dispozițiile art. 4 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 107/1996, astfel cum a fost modificată, prevăd că: „Resursele de apă, de suprafață și subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor” iar la alin. (2) .că „Apele din domeniul public se dau în administrare Administrației Naționale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condițiile legii”.

În acest context al analizei este lipsit de relevanță dacă bunul aparține domeniului public sau privat al statului sau al unității-teritoriale, atât timp cât, indiferent de forma de proprietate, dreptul de dispune și administra de resursa de apă, privită ca monopol natural de interes strategic aparține Guvernului, care își exercită această prerogativă prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor. De altfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 107/1996 - Legea apelor, modificată și completată de Legea nr. 310/2004 „Apele fac parte din domeniul public al statului. Cunoașterea, protecția, punerea în valoare și utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt acțiuni de interes general” Totodată, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 5 alin. (2) și alin. (3) din Legea Apelor, rezultă fără tăgadă că regimul de exploatare a fondului piscicol se supune prevederilor acestei legi, iar potrivit dispoz.

art. 33 alin. (1) ”Autoritatea publică centrală din domeniul apelor poate concesiona sau închiria parte din domeniul public al apelor, pentru exploatarea apelor de suprafață sau subterane, cu excepția apelor geotermale, a materialelor din acestea și din maluri, precum și pentru valorificarea vegetației din albiile minore și de pe maluri, folosirea energiei apelor, exploatarea luciului de apă pentru piscicultură, pescuit, agrement ori sporturi nautice, ca și pentru alte activități, cu respectarea prevederilor legale”.

Prin urmare, cum în speță s-a contestat exercitarea de către stat prin intermediul Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol a atributelor de administrare a fondului piscicol al Bălții Baciu, nu se poate reține, în temeiul considerentelor anterior menționate, că autoritatea locală este îndrituită să încheie contracte de concesiune pentru exploatarea fondului piscicol al bălții, sens în care soluția procesuală a Curții de apel este la adăpost de critică. Așa fiind, încheierea contractului de concesiune din data de 17 martie 2003 între Agenția Domeniilor Statului, entitate care potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001 reprezintă autoritatea publică centrală din domeniul apelor, a fost în acord cu legea.

Ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 192/2001, calitatea de administrator al fondului piscicol natural a fost atribuită Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol iar, prin adoptarea O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura, rolul de autoritate publică în domeniu a fost preluat de Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură. Critica potrivit căreia Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură nu poate administra un bun ce aparține unității teritoriale respectiv comunei Rasova nu poate fi primită, întrucât O.U.G.

nr. 23/2008 prevede capitolul 2 Organizarea și administrarea sectorului pescăresc, art. 3 „responsabilitatea privind definirea și implementarea politicii referitoare la conservarea și administrarea resurselor acvatice vii existente în habitatele piscicole naturale, la acvacultură, la procesarea și organizarea pieței produselor pescărești, la structurile de pescuit și acvacultură revine Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, prin Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură” iar la art. 4 alin. (1) ”Elaborarea strategiei naționale și a reglementărilor referitoare la conservarea și managementul resurselor acvatice vii existente în habitatele piscicole naturale, la acvacultură, la organizarea pieței produselor pescărești, la structurile de pescuit și acvacultură, precum și implementarea și controlul aplicării și respectării acestora sunt atributul Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură”.

Cum textele normative citate nu fac distincția că Agenția are competențe numai în ceea ce privește habitatele piscicole care fac parte din domeniul statului, în raport și de prevederile Legii nr. 107/1996, prin care resursele naturale de apă constituie monopol strategic național, în respectul principiului ubi llex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nu se poate reține o astfel de interpretare. Critica referitoare la faptul că instanța de apel în mod greșit nu i-a recunoscut recurentei calitatea de administrator al bunului ce aparține unității administrativ teritoriale, încălcând astfel dispozițiile Legilor nr. 90/2001 și nr. 215/2001 nu poate fi primită.

Astfel, dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 prevăd că „Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale”, iar la alin. (5) lit. c) prevăd că Guvernul, pentru realizarea Programului de guvernare, exercită „funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil”. Totodată, se rețin și dispoz. art. 36 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 potrivit cărora Consiliul local are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități ale administrației publice locale sau centrale.

Rezultă, așadar, că nimic nu împiedică autoritatea publică centrală de a-și exercita prerogativa de a implementa o politică publică cu referire la un domeniu de activitate, autoritățile administrativ teritoriale neputând acționa independent de politica economică stabilită de Guvern. Or, cum prin lege s-a stabilit că resursa de apă este monopol natural de interes strategic, că stabilirea regimului de folosire a acesteia este un drept exclusiv al Guvernului iar Consiliul local, ca autoritate a administrației publice locale, își exercită atribuțiile în toate problemele de interes local, exceptând cele date în competența altor autorități ale administrației publice centrale, nu se poate reține un atribut exclusiv al reclamantei în administrarea fondului piscicol al Bălții Baciu-Rasova.

Mai mult, autonomia locală este numai administrativă și financiară (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 215/2001), fiind exercitată pe baza și în limitele prevăzute de lege și nu poate exceda strategiei economice a Guvernului, definită prin programul de guvernare aprobat de Parlament. În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente și constatând că nu sunt îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna Rasova prin primar împotriva deciziei nr. 295/C din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2012.