ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2311/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2311/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2002)
Deliberând, în condițiile art. 256 alin.
(1) C. proc. civ., asupra recursului de față:
Prin
cererea înregistrată la data de 10 octombrie 2005, pe rolul Tribunalului
București - secția a V-a civilă, sub nr. 17582/3/2005, (număr în format vechi
2638/2005), contestatorul H.P.P. (Prințul P. de România) a formulat contestație
împotriva Deciziei nr. 248 din 3 iunie 2005 emisă de Administrația
Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., solicitând anularea acesteia și
obligarea intimatei să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat
în București, Calea Dorobanților, sectorul 1, compus din teren în suprafață de
506 m.p., constituind „lotul 2 din parcelarea B., parcul Jianu".
Prin sentința
civilă nr. 517 din 21 aprilie 2006, Tribunalul București - secția a V-a civilă a
respins excepția inadmisibilității invocată de intimată și a respins, ca
neîntemeiată, contestația formulată de contestatorul H.P.P. (Prințul P. de
România) împotriva Deciziei nr. 248 din 3 iunie 2005, emisă de intimata
Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A.
Împotriva
acestei sentințe a formulat apel contestatorul H.P.P. (Prințul P. de România),
criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică și arătând că instanța de fond
trebuia să rețină că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită în
sensul Legii nr. 10/2001 și pentru că este donator al drepturilor succesorale
dobândite de către tatăl său M.H. care, la rândul
său, este moștenitorul Regelui Carol al II-lea, precum și că instanța
de
fond trebuia să rețină calitatea de persoană îndreptățită rezultată
din calitatea acestuia de descendent al Regelui Carol al II-lea, descendență
dovedită cu acte de stare civilă depuse la dosar.
Prin decizia civilă nr. 192/A din 28
martie 2007, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze
cu minori și de
familie
a admis apelul formulat de apelantul-contestator H.
P.P. împotriva sentinței civile nr. 517 din 21
aprilie 2006, pronunțată de
Tribunalul București - secția a V-a civilă,
a desființat sentința apelată și a trimis cauza la aceeași instanță, pentru
rejudecare.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat recurs intimata Regia Autonomă Administrația
Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., invocând cazurile de modificare
prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Prin decizia
nr. 1518 din 06 martie 2008, înalta Curte de Casație și Justiție - secția civilă
și de proprietate intelectuală a respins ca nefondat recursul declarat.
După
desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția
a IV-a civilă, sub nr. 27171/3/2008, la data de 13 iulie 2008.
Prin sentința
civilă nr. 629 din 24 aprilie 2009, Tribunalul București - secția a IV-a civilă
a admis contestația formulată de contestatorul H.P.P., a anulat Decizia nr. 248
din 03 iunie 2005, emisă de intimata, a obligat intimata să emită decizie de
restituire în natură, în patrimoniul contestatorului, a imobilului teren în
suprafață de 506 m.p., situat în București, Calea Dorobanților (fost lotul 2
din Parcela Brank, parcul Jianu), în prezent str. Mircea Eliade și a luat act
că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a
pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin notificarea adresată în
temeiul Legii nr. 10/2001, contestatorul a solicitat restituirea în natură a
imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat în București, Calea
Dorobanților, fost lotul nr. 2
din Parcela B.,
parcul Jianu, notificarea formând obiectul dosarului
nr. 25573 din 14
februarie 2002 la Primăria municipiului București (fila 52, dos. nr. unic
17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005).
Notificarea a
fost în final soluționată de către R.A.A.P.P.S. prin
Decizia nr. 248 din 03 iunie 2005 și
respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită
de către petent.
Tribunalul a reținut că este
întemeiată contestația formulată împotriva acestei decizii, reținând că pentru
a fi persoană îndreptățită la restituire în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001,
contestatorul trebuia să îndeplinească, cumulativ, două condiții: - imobilul să
facă parte dintre „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile
cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940
asupra rechizițiilor și nerestituite" (art. 1 alin. (1) din lege); -
persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică, proprietar a
imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora (art. 3 alin. (1) lit. a)
din lege) sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice
îndreptățite (art. 4 alin. (2) din lege).
În ceea
ce privește imobilul, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 23530 din 16 august 1934 la Tribunalul Ilfov - Secția
Notariat, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României a dobândit dreptul
de proprietate asupra imobilului teren viran în suprafață de 506 m.p. situat în
București, între Șoseaua Jianu, Calea Dorobanților, parcul Principele Carol și
Fabrica de spirt Băneasa, constituit lotul nr. 2, identificat printr-o schiță
atașată contractului, prin cumpărare de la Banca M.B. & Co SA (dos. nr. unic
17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005).
Din
adresa din 11 iunie 2002 emisă de Direcția Taxe și Impozite Sector 2 rezultă că
la matricola nr. 2, poziția 1100, a figurat înscrisă Administrația Bunurilor
fostului Rege Carol al II-lea cu teren viran în suprafață de 506 m.p., situat
în Parcul Jianu, parcela 2 (dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005).
Ulterior,
imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 983 din 26
mai 1948 pentru intrarea în proprietatea statului a bunurilor fostului Rege
Mihai I și a membrilor fostei familii regale, (dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi
2638/2005), publicat în M. Of. nr. 140/1948 (filele 30 - 36, dos. 17582/3/2005,
CAB).
Pentru
imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu
încălcarea legislației în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art.
481 C. civ., care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa tară
o dreaptă și o prealabilă despăgubire, precum și a dispozițiilor art. 8 din
Constituția din 1948,
care prevedea că:
„Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt
recunoscute și
garantate prin lege", precum și art. 17 din Declarația Universală a
Drepturilor Omului la care România era parte.
În ceea ce privește cea de a doua
condiție, tribunalul a reținut că, potrivit certificatului de calitate de
moștenitor din 26 mai 2005 emis de B.N.P. C.M.P., de pe urma defunctului
Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României a rămas ca unic moștenitor M.G.
al României (fila 73, dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005).
Prin certificatul depus în traducere
legalizată, emis de către Arhivele Nobleței Germane la data de 28 august 1955,
dat după decizia în formă definitivă și executorie a Tribunalului Lisabona, s-a
reținut că „s-a dovedit faptul că descendența legitimă a Prințului M.G.C. al
fostei Case Regale Române, provenind pe linie princiară de la Casa H., a fost
stabilită din punct de vedere juridic."
Ulterior a fost
emis un nou certificat de naștere de către Primăria Sector 1 București
privindu-l pe M.G. al României, părinți
fiind
Carol al II-lea Al României (tatăl) și L.I.M.V. (mamă) (fila 51, dos.
17582/3/2005, CAB). Din certificatul de naștere emis de Primăria Sector 1
București, rezultă că H.P.P. s-a născut la data de 13 august 1948 în Paris -
Franța, fiind fiul lui H.M.G. (tată) și N.H.H. (mama) (fila 49, dos. nr. unic
17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005).
Ulterior a fost emis un nou certificat de naștere de către Primăria
Sectorului 1 București, pentru H.P.P.
al României, fiul lui M.G. al României (tatăl) și N.H.H. (mama), (fila 59, dos.
17582/3/2005, CAB).
Din
certificatul de calitate de moștenitor din 24 mai 2006 emis de B.N.P. B.,
rezultă că de pe urma defunctului ASR C.M.G. al României, decedat la data de 26
ianuarie 2006, au calitate de moștenitori ASR P.P. al României, fiu și ASR
Prințul A.I.N.G. de H. (fiu), (fila 69, dos. 17582/3/2005, CAB).
Prin
declarația de cesiune de drepturi rezultă că ASR Prințul A.I.N.G. de H. i-a
cesionat toate drepturile pe care le are în calitate de moștenitor lui ASR P. P.
al României (filele 84,85, dos. 17582/3/2005, CAB).
Alteța Sa Regală Prințesa E. a
României a instituit-o ca unică și universală legatară pe doamna U.M., actul
fiind apostilat de cancelaria Geneva la data de 09 iulie 1981 (filele 56, 57,
dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005).
Potrivit
certificatului de moștenitor din 21 octombrie 2002, emis de B.N.P. V.C., în
baza testamentului amintit, de pe urma defunctei Prințesa E. de România
(născută L.E.), decedată la data de 29 iunie 1977, a rămas ca unic moștenitor în
calitate de legatar universal U.M.A. (fila 47, dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi
2638/2005).
Tribunalul
a reținut că toate actele juridice civile se bucură de prezumția instituită de
dispozițiile art. 1171 - 1173 C. civ., sunt valabile și produc în consecință
efecte juridice.
Tribunalul
a reținut și sentința civilă nr. 1872 din 26 iunie 2003 pronunțată de
Judecătoria Buftea, în dosarul nr. 3387/2003, irevocabilă și decizia civilă nr.
73 din 22 ianuarie 2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în
dosarul nr. 31572/3/2005, irevocabilă, prin care, în baza acelorași acte de
stare civilă, contestatorului i-au fost restituite alte proprietăți.
Din
raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat la data de 07 martie 2003
de către dl. expert S.H., necontestat de părți, a rezultat că pe teren nu sunt
amplasate construcții permanente, astfel că terenul poate fi restituit în
natură.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art.
7 alin. (1) din
Legea nr.
10/2001, „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în
natură".
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel intimata R.A. Administrația Patrimoniului
Protocolului de Stat și contestatorul H.P.P.
Cauza a
fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a civilă și
pentru cauze privind proprietatea intelectuală la data de 14 septembrie 2009,
sub nr. 27171/3/2009.
La data
de 5 noiembrie 2009, odată cu motivarea apelului, apelantul contestator a depus
și o cerere de aderare la apelul declarat de intimata R.A. A.P.P.S., în temeiul
art. 293 alin. (1) C. proc. civ., cu același obiect și motivare ca și cererea
de apel depusă.
La termenul de judecată din 5 noiembrie 2009 a fost
formulată cerere de
intervenție
accesorie în interesul intimatului de către numitul V.S.V., care a solicitat să
se constate interesul său propriu de a interveni în cauză, să se constate
legătura existentă între prezenta cerere și obiectul dedus judecății, să se
admită în principiu
cererea de intervenție
și să se respingă apelul declarat de intimata R.A.
A.P.P.S. ca nefondat.
Cererea
a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 49 și următoarele C. proc. civ.
La data
de 14 ianuarie 2010, curtea a luat act de emiterea certificatului de naștere din
22 iulie 2004 de către Primăria Sectorului 1 București pe numele apelantului
contestator, din care rezultă că numele de familie al acestuia este AL ROMÂNIEI
și a dispus rectificarea citativului în acest sens.
La
același termen, curtea a încuviințat în principiu cererea de intervenție
accesorie formulată în cauză, pentru considerentele reținute în încheierea de
ședință de la acea dată.
Prin decizia civilă nr. 167/A din 24
iunie 2010 a Curții de Apel București - secția a IX-a civilă și pentru cauze
privind proprietatea intelectuală s-a admis apelul principal formulat de
apelanta intimată, s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a
respins contestația ca neîntemeiată, s-a respins apelul în aderare formulat de
apelantul contestator și cererea de intervenție accesorie în interesul
intimatului formulată de către numitul V.S.V., ca nefondate.
Curtea a
pronunțat această hotărâre pentru considerentele ce urmează a fi arătate în
continuare.
Curtea a
respins, ca nefondate, motivele de apel care privesc imobilul ce face obiectul
notificării, reținând că prin contractul de
vânzare-cumpărare
din 16 august 1934 de Tribunalul
Ilfov - Secția Notariat, Majestatea Sa
Regele Carol al Il-lea a dobândit
dreptul
de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 506 m.p.
situat
între Șoseaua Jianu, Calea Dorobanților, Parcul Principele Carol și Fabrica de
Spirt Băneasa, ce constituia lotul nr. 2 din Parcul Jianu.
Potrivit mențiunilor acestui înscris, actul a fost
încheiat în formă
autentificată,
astfel încât face dovada dreptului de proprietate al Majestății Sale Regele
Carol al Il-lea asupra terenului în discuție.
Față de
efectul translativ de proprietate al actului încheiat în formă autentificată
și, totodată, având în vedere și regulile speciale de probațiune
instituite de Legea nr. 10/2001, curtea a constatat că aspectul invocat, al
lipsei de transcriere a actului, nu poate fi invocat ca apărare în demersul de
față, ce are ca obiect soluționarea unei notificări întemeiate pe actul
normativ amintit.
De
asemenea, în același context, față de prezumția instituită prin art. 24 din
Legea nr. 10/2001, republicată, curtea a reținut că la filele 30-36 din dosarul
nr. 17582/3/2005 al Curții de Apel București - secția a IlI-a civilă a fost
depusă Decizia Consiliului de Miniștri publicată în M. Of. al României Partea I
nr. 140 din 19 iunie 1948, prin care s-a decis trecerea în administrația și
folosința autorităților a bunurilor fostului Rege Mihai I și ale membrilor
fostei familii regale, unde la secțiunea VIII - Terenuri urbane figurează și
imobilul, fost proprietatea Carol II.
La fila
84 din dosarul nr. 263 8/2005 al Tribunalului București -
secția a V-a civilă a fost depus în copie
Decretul nr. 983 din 26 mai 1948
pentru intrarea în proprietatea
statului a bunurilor fostului rege Mihai I și a membrilor fostei familii regale,
care la art. II prevede că „Toate bunurile mobile și imobile care la data de 6
Martie 1945, se aflau în proprietatea fostului rege Mihai I, ori al altor
membri ai fostei familii regale, trec, pe aceeași dată, în proprietatea
Statului Român".
Aceeași
dispoziție de trecere în proprietatea statului a fost luată și prin Decretul
Ministerului Justiției nr. 38 din 3 iunie 1948 (depus la fila 85 în același
dosar).
În
consecință, existența și întinderea dreptului consemnate în actele normative de
preluare, necontrazise de alte mijloace de probă (dimpotrivă, susținute de
actul de proprietate autentificat mai sus amintit) atestă susținerea privitoare
la proprietatea Majestății Sale Regele Carol al II-lea asupra acestui teren,
răspunzându-se astfel și criticii legate de inexistența dovezii privind
modalitatea de preluare a bunului în patrimoniul statului, din aceste
înscrisuri rezultând și modalitatea în care bunul a fost preluat de stat.
Nici o
justificare legală sau constituțională nu a sprijinit actele normative
menționate, prin care bunurile proprietatea familiei regale au fost trecute în
proprietatea statului, astfel că, față de dispozițiile legii fundamentale a
vremii ce protejau dreptul de proprietate și ale art. 480 C. civ., curtea a
considerat aplicabile prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și
ale art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001
republicată,
în sensul lipsei unui titlu valabil al statului pentru bunul în
discuție.
Curtea a găsit, de asemenea, lipsite
de relevanță chestiunile invocate cu privire la înscrierea imobilului în rolul
fiscal sub denumirea „Administrația Bunurilor fostului Rege Carol al
Il-lea", deoarece nu este vorba despre un alt proprietar, ci de o formă de
administrare a bunurilor Casei Regale.
Totodată,
curtea nu a reținut afirmația apelantei intimate, în sensul că „Administrația
Bunurilor fostului Rege Carol al Il-lea" ar fi o persoană juridică
distinctă, deoarece, așa cum arată însăși apelanta, această împrejurare nu
rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Sunt
nefondate și au fost înlăturate ca atare și argumentele cuprinse la pct. II al
motivelor de apel legate de lipsa calității de persoană îndreptățită la
restituire pentru motivul că apelantul contestator Al României P.P. este
cumpărător de drepturi succesorale și nu moștenitor legal sau testamentar al
fostului proprietar.
Prin cumpărarea de la U.M.A. a
drepturilor succesorale de pe urma defunctei Prințesa E. de România (E.L.) -
prin contractul de vânzare-cumpărare din 02 august 2001 de B.N.P. I.M.,
apelantul contestator a dobândit toate drepturile existente la acel moment în
patrimoniul vânzătoarei, iar din certificatul de calitate de moștenitor din 21
octombrie 2002 emis de B.N.P. V.C. rezultă că U.M.A. a fost unica moștenitoare
(testamentară) a defunctei Prințesa E. de România (născută L.E.).
În
consecință, calitatea de cumpărător de drepturi succesorale îi conferă
apelantului contestator aceleași drepturi pe care defuncta le-ar fi putut
pretinde și respectiv, care s-au transmis pe calea succesiunii testamentare la
vânzătoarea de drepturi succesorale.
La data
formulării notificării (14 februarie 2002 - fila 52 în dosarul nr. 2638/2005)
apelantul contestator încheiase deja actul juridic mai sus menționat, deci era
în măsură să valorifice orice drepturi succesorale ar fi dobândit U.M.A. de la
Prințesa E. de România.
Cu toate
acestea, curtea a constatat că apelantul contestator Al României P.P. nu putea
pretinde în calitate de succesor al defunctei Prințesa E. de România (născută L.E.)
nici un drept cu privire la imobilul menționat în notificare, deoarece defuncta
nu justifica vreun drept asupra acestuia.
Astfel, imobilul a fost dobândit de Majestatea Sa Regele Carol al
Il-lea în anul 1934, căsătoria sa cu E.L.
fiind încheiată ulterior, conform certificatului de căsătorie depus la fila 73
în dosarul nr. 17582/3/2005, la data de 03 iulie 1947 în Portugalia.
Deși a formulat notificarea în
calitate de succesor al Prințesei E. de România (născută E.L.), apelantul
contestator nu a dezvoltat în nici una dintre cererile sale împrejurările din
care rezultă calitatea acesteia de fost proprietar al imobilului sau de
moștenitor al fostului proprietar, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.
Astfel, inclusiv în motivele de apel
depuse la dosarul nr. 17582/3/2005 al acestei instanțe (filele 3-4) apelantul
s-a limitat la a susține că după Regele Carol al II-lea au rămas moștenitori
Prințesa E. a României, în calitate de soție supraviețuitoare, M.H., în
calitate de fiu și M.H., tatăl apelantului, în calitate de fiu al defunctului.
Calitatea de moștenitor trebuia să
rezulte, fie dintr-un certificat de moștenitor care să constate că prințesa E.
de România este succesoare a defunctului Rege Carol al II-lea, fie din acte de
stare civilă însoțite de dovada acceptării succesiunii (asemenea dovezi nefiind
administrate în cauză, cu notarea împrejurării că notificarea este formulată de
apelantul contestator și că beneficiul instituit de art. 4 alin. (3) din Legea nr.
10/2001 nu operează față de Prințesa E. de România, deoarece aceasta nu a
formulat notificare, fiind decedată anterior intrării în vigoare a legii).
În privința actului depus la filele 14-15 în dosarul nr.
2638/2005,
curtea a
reținut că acesta reprezintă o traducere autorizată și sub
legalizarea notarială a semnăturii traducătorului
a unui înscris apostilat
emis de Tribunalul civil nr. 8 din Lisabona,
care se referă la „lista bunurilor de partaj întocmită în documentele de
inventariere de succesorii majori la care s-a procedat în urma decesului
Majestății Sale Regele Carol II al României."
Din
declarația care certifică alăturat conținutul documentului (fila 28) rezultă că
înscrisul reprezintă o dare de seamă asupra
bunurilor
și lista bunurilor de partaj (ce nu cuprinde bunul notificat) în
procesul
deschis de stabilirea taxei succesorale.
Documentul
în discuție nu este datat, nu atestă pronunțarea de către instanța
judecătorească sau de o altă autoritate competentă a unei hotărâri care să
cuprindă o dezbatere succesorală de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele
Carol al II-lea al României, astfel încât nu are altă valoare decât a unui
înscris întocmit în procedura de partaj succesoral.
Cu
aceeași ocazie (a apelului declarat în primul ciclu procesual) apelantul
contestator a invocat pentru prima dată în prezentul demers judiciar calitatea
sa de persoană îndreptățită și prin prisma calității sale de moștenitor legal
al tatălui său, M.G.H.
Cu privire la acest aspect, Curtea de
Apel București a constatat, prin decizia civilă nr. 192/A din 8 martie 2007,
irevocabilă prin respingerea recursului, că această susținere nu constituie o
cerere nouă, formulată în apel și că, în ciuda faptului că nici în notificare
și nici în contestație
contestatorul nu a
invocat calitatea sa de moștenitor legal a tatălui său,
acest aspect se
impune a fi analizat de instanțe în raport de înscrisurile depuse la dosar în
fața tribunalului.
Această chestiune, dezlegată cu
autoritate de lucru judecat, nu mai poate fi pusă în discuție, urmând astfel ca
instanța să analizeze dacă apelantul contestator a justificat în speță calitatea
de persoană îndreptățită la restituire atât în calitate de cumpărător al
drepturilor succesorale ale defunctei Prințesa E. de România, cât și în
calitate de moștenitor legal al tatălui său, M.H. (M.G. al României).
Curtea
nu și-a însușit susținerea apelantului contestator în sensul că instanța de
apel a statuat irevocabil în primul ciclu procesual și asupra calității sale de
moștenitor (prin retransmitere) al Regelui Carol al II-lea.
Astfel, se
observă că problema în discuție era posibilitatea invocării la acel moment a
calității de moștenitor legal al fostului proprietar ca justificare a calității
de persoană îndreptățită la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, Curtea de
apel arătând că o astfel de cerere nu reprezintă o cerere nouă în apel, astfel
că nu sunt incidente dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., deoarece
înscrisurile prin care contestatorul tindea a dovedi aceste aspecte fuseseră
depuse la dosar.
Prin urmare,
singura chestiune discutată în acea cale de atac a fost problema procedurală a
modalității de învestire a instanței, iar afirmația instanței de apel în sensul
că „.apelantul poate invoca, în dovedirea calității de persoană îndreptățită,
succesiunea legală de pe urma Regelui Carol al II-lea" nu echivalează cu o
statuare obligatorie în sensul existentei acestei calități.
Aceasta,
întrucât în continuarea raționamentului instanța de apel
a consemnat că nu poate analiza acest aspect
pentru prima dată în apel fără a priva partea de un grad de jurisdicție, și
deoarece, prima instanță
nu și-a îndeplinit obligația de a examina
înscrisurile depuse la dosarul cauzei de apelantul contestator, a desființat
sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare.
Rezultă cu
evidență că această chestiune nu a fost dezlegată în primul ciclu procesual și
nu a intrat în puterea lucrului judecat, astfel că face obiectul analizei în
prezenta hotărâre.
Curtea a reținut astfel, că la dosar a
fost depus un înscris (filele 63-66 în dosarul nr. 17582/3/2005 al Curții de
Apel București) numit „certificat", eliberat de Secretariatul General
Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o
sentință din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe
reclamantul din acel proces, M.G.L., că este fiul legitim al M.S. Carol al
II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege.
Această
sentință face obiectul unui litigiu de exequator, C.M.H. (M.G. al României)
solicitând instanței române la data de 07 august 1991 recunoașterea pe
teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimații M.H.,
Prințesa A.B.P. și U.M.A. (moștenitoarea pârâtei inițiale Prințesa E. de
România).
Astfel,
la data de 01 iulie 2002 Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 1809
(filele 74-80 în dosarul nr. 2638/2005) a admis cererea și a dispus
recunoașterea în România a sentinței din 6 februarie 1955, pronunțată în
dosarul nr. 234/4/1954 al Secției, Divizia a Ii-a a tribunalelor din Lisabona,
spre a beneficia de puterea lucrului judecat.
Această
sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr.
12/A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, potrivit
mențiunilor de pe
verso-ul înscrisului, iar în baza sa a fost emis
certificatul de moștenitor din 26 mai 2005 de către notarul public P.C.M. (fila
74 în dosarul nr. 2638/2005).
Certificatul
de moștenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al
II-lea al României, decedat la 04 aprilie 1953, a rămas ca moștenitor M.G. al
României, în calitate de fiu, cuprinzând mențiunea că actul a fost eliberat în
baza sentinței civile nr. 1809, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția
civilă în ședința publică din 01 iulie 2002, dată în dosarul nr. 3405/R/002,
definitivă prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel
București, învestită cu formulă executorie și atestă numai calitatea de
moștenitor al defunctei sale majestăți, regele Carol al II-lea al României,
pentru ceilalți moștenitori urmând a se elibera certificate de calitate de
moștenitor separate.
Recursul declarat de intimatul M.H. împotriva
deciziei nr. 12A/2003 a fost admis, decizia fiind casată, iar în rejudecare,
prin decizia civilă nr. 1357/A din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel București
- secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie (filele 92-94 în
dosarul nr. 263 8/2005), a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr.
1809/2002, care a fost anulată, trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași
instanță, Tribunalul Teleorman.
În urma
rejudecării, a fost pronunțată sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a
Tribunalului Teleorman (filele 75-81 în dosarul nr. 27171/3/2008 al Curții de
Apel București - secția a IX-a civilă și
pentru
cauze privind proprietatea intelectuală), prin care a fost admisă
acțiunea
și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului
judecat, a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în dosarul nr. 234
din 4 decembrie 1954 al Secției a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.
Această
sentință a fost atacată cu apel, nesoluționat la data pronunțării prezentei
decizii.
Prin cererea de apel apelantul intimat
A.P.P.S. R.A. a invocat nulitatea certificatului de moștenitor din 26 mai 2005,
pe motivul că acesta a fost emis în baza unei hotărâri judecătorești care a
fost ulterior desființată în calea de atac a recursului.
S-a reținut în
considerentele de mai sus că problema existenței calității de moștenitor legal
a apelantului contestator nu a fost dezlegată.
Curtea a
reținut în această privință că, astfel cum se menționează
în certificatul de moștenitor, acesta a fost emis
exclusiv în
considerarea sentinței civile nr. 1809/2002 a Tribunalului
Teleorman, care la acel moment era definitivă și executorie și recunoștea pe
teritoriul României efectele sentinței pronunțată în anul 1955 de Tribunalul
din Lisabona cu privire la paternitatea lui G.M.L. (G.M. al României) față de
Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.
Curtea nu a putut reține că certificatul de moștenitor
este lovit de nulitate, astfel cum a
invocat apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost constatat
nul sau anulat de o instanță judecătorească, însă nici nu poate acorda efecte
juridice acestui act în condițiile expuse.
Aceasta
întrucât, urmare anulării sentinței în baza căruia a fost emis, curtea consideră
că în privința actului a intervenit o cauză de ineficacitate a actului, mai
ales că acesta nu cuprinde constatările notarului instrumentator cu privire la
succesiunea defunctului, ci reproduce în mod exclusiv dispozitivul sentinței
amintite.
Această concluzie rezultă din aceea
că, deși, astfel cum arată apelantul contestator, după Majestatea Sa Regele
Carol al II-lea au rămas ca moștenitori și alte persoane, certificatul nu le
menționează și pe acestea, ci consemnează că în privința celorlalți moștenitori
se vor elibera certificate distincte. Lăsând la o parte aparenta încălcare a
caracterului unic al dezbaterii succesorale (ce nu permite ca aceeași
succesiune să fie dezbătută de mai multe ori, cu constatarea calității
moștenitorilor în mai multe acte distincte, fără a stabili cotele din moștenire
ce se cuvin fiecăruia), curtea a reținut că un astfel de act juridic este caduc
urmare a desființării ulterioare a actului în baza căruia a fost emis (sentința
nr. 1809/2002).
În
consecință, examinând calitatea de moștenitor legal a tatălui apelantului
contestator după fostul proprietar al imobilului, curtea a reținut că o
asemenea calitate nu a fost probată în speța de față.
Este
adevărată susținerea apelantului contestator că în regimul probatoriu special
al Legii nr. 10/2001 calitatea de moștenitor se dovedește și cu alte mijloace
de probă decât cu certificatul de moștenitor (cum sunt actele de stare civilă
care atestă rudenia și vocația succesorală concretă), însă în condițiile
contestării în justiție a efectelor pe teritoriul României ale sentinței
pronunțate de autoritățile judiciare portugheze în anul 1955 cu privire la
calitatea de fiu al Majestății Sale Regele Carol al II-lea a tatălui
apelantului contestator, curtea a considerat că sentința respectivă nu poate
constitui un mijloc de probă apt a dovedi calitatea de moștenitor în speță.
Legat de
aceasta, s-a constatat că tribunalul, reținând efectele juridice ale actelor de
stare civilă prezentate, a omis a avea în vedere
că acestea au fost emise în baza sentinței din anul 1955, care încă nu
a
fost recunoscută pe teritoriul României, procedura judiciară fiind în
curs, după cum s-a arătat.
Curtea a
înlăturat argumentul adus de apelanta intimată R.A. A.P.P.S. potrivit căruia,
pentru a putea justifica în prezentul demers procesual calitatea de persoană
îndreptățită la restituire prin prisma succesiunii legale, titularul
notificării trebuia să fie moștenitorul legal, în viață la data împlinirii
termenului de formulare a notificării.
S-a
arătat în acest sens că autorul și tatăl apelantului contestator Al României P.P.,
C.M.G. de România, a decedat la data de 26 ianuarie 2006, fără a formula
notificare, astfel că nu se poate reține calitatea de persoană îndreptățită la
restituire a apelantului din acest punct de vedere.
Cu
referire la același aspect, curtea a reținut că potrivit înscrisului depus la
fila 31 în dosarul nr. 2638/2005, la data de 10 februarie 2002, C.M.H. a
„cedat" fiului său, apelantul contestator, drepturile ce îi revin din
averea regală conform
sentinței pronunțată
de Tribunalul de la Lisabona în anul 1955, deci la
data formulării
notificării, teoretic, apelantul contestator dobândise de la tatăl său dreptul
de a pretinde reparația (sub condiția ca acesta să îi fi fost transmis
cedentului).
Cu toate acestea, față de cele
reținute mai sus cu privire la ineficacitatea certificatului de moștenitor și
la contestarea
efectelor pe teritoriul
României a sentinței amintite, curtea a reținut că
această critică nu
este relevantă pentru temeinicia pretențiilor apelantului contestator și în
aceste condiții nu a considerat util a analiza valabilitatea formală a actului
juridic prin care apelantului i s-au „cedat" drepturile în discuție.
Totodată,
având în vedere că prin întâmpinare apelantul contestator a susținut că în mod
prioritar cererea sa valorifică drepturile succesorale dobândite de la U.M.A. prin
contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, curtea a reținut, după
cum s-a arătat mai sus, că aceasta era unica moștenitoare a Prințesei E. de
România (născută E.L.), însă calitatea acesteia din urmă de moștenitor al
fostului proprietar, defunctul Rege Carol al II-lea nu a fost dovedită în
speță.
În
consecința celor expuse, curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă
notificarea formulată de apelantul contestator de către
apelanta intimată, iar prima instanță a reținut în mod greșit calitatea
de
persoană îndreptățită la restituire a apelantului contestator, astfel
că, în temeiul art. 296 C. poc. civ., a admis apelul intimatului, a schimbat în
tot sentința apelată, în sensul că a respins contestația ca neîntemeiată.
Având în
vedere soluția dată apelului mai sus analizat și văzând că apelul declarat de
apelantul contestator viza exclusiv modalitatea concretă în care prima instanță
a dispus restituirea către acesta a imobilului notificat, rezultă cu evidență
caracterul nefondat al acestei căi de atac, ce a fost respinsă ca atare.
Totodată, față
de caracterul accesoriu în sprijinul apelantului
contestator al cererii de intervenție formulată în apel de intervenientul
V.S.V., văzând și dispozițiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ., s-a
respins ca nefondată și această cerere.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, contestatorul Alteța Sa
Regală Prințul P.P. Al României.
Au fost formulate critici de
nelegalitate în temeiul dispozițiilor
art. 299
și urm. C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 5, 7, 9
C. proc. civ.,
solicitându-se, în principal, conform dispozițiilor art. 304 pct. 5 coroborat
cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului formulat, casarea
deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel
București; în subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9
coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., s-a solicitat admiterea
recursului formulat, modificarea deciziei atacate în sensul
respingerii apelului formulat de către Regia
Autonomă „Administrația
Patrimoniului Protocolului de Stat",
admiterea apelului formulat de către contestatorul Alteța Sa Regală Prințul P.P.
Al României; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
I.
Casarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se solicită pentru - încălcarea
principiului disponibilității părților.
Astfel,
dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că „Instanța de apel va
verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și
aplicarea legii de către prima instanță".
Limitele
devoluțiunii în apel sunt circumscrise, așadar, motivelor formulate de
titularul cererii de apel, după cum poziția procesuală a celui ce promovează
calea de atac este cea care impune instanței limitele în care motivele de
ordine publică ar putea fi invocate din oficiu.
În ciuda
faptului că instanța de apel a analizat toate motivele de apel invocate de
către apelanta intimată, respingându-le într-o manieră care nu lasă loc de
interpretări extensive, decizia Curții de Apel București este de admitere a
apelului declarat de către R.A. A.P.P.S. pe alte considerente decât cele
invocate prin cererea de apel, nepuse în
discuția
părților, nici pe parcursul soluționării apelului și nici măcar la
termenul
de dezbateri, respectiv: i) nedovedirea calității de moștenitor de pe urma
Majestății Sale Regele Carol al II-lea al României a E.L., în calitate de soție
supraviețuitoare și ii) caducitatea Certificatului de moștenitor din 26 mai 2005.
Dispozițiile
art. 304 pct. 5 C. proc. civ. reglementează
ca
motiv de recurs situația când prin hotărârea dată, instanța a încălcat
formele
de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), adică,
în sens generic, încălcarea regulilor de procedură aplicabile în procesul
civil.
Or,
potrivit principiilor de procedură civilă, instanța de apel nu poate discuta
decât punctele deduse judecații prin petiția de apel, întrucât orice alte puncte
neaduse în apel rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse din
nou în discuție fără a știrbi un drept definitiv câștigat de către cealaltă
parte.
Respingând în
totalitate criticile apelantei împotriva sentinței ce a făcut obiectul apelului
și întemeindu-și decizia pe argumente străine de susținerile părților, Curtea
de Apel București a încălcat principiul
disponibilității
în materie civilă și dreptul la apărare al contestatorului,
impunându-se
astfel casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel în
vederea rejudecării apelului.
Un alt
motiv de critică invocat în recurs îl constituie încălcarea principiului
contradictorialității părților.
În acest
sens se arată că cele două argumente care justifică decizia recurată (nedovedirea
calității de succesor de pe urma Majestății Sale Regele Carol al II-lea a E.L.,
în calitate de soție supraviețuitoare și caducitatea certificatului de
moștenitor din 26 mai 2005) nu au făcut niciodată obiectul motivelor de apel
formulate de către părțile în litigiu și nu au fost niciodată puse în
discuția părților, motiv pentru care se apreciază
că decizia instanței de
apel încalcă
grav principiul contradictorialității, care guvernează procesul
civil și
care presupune că toate elementele procesului trebuie suspuse dezbaterii și
discuției părților, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se
exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă
judecății.
În
speță, instanța de apel a reținut în legătură cu certificatul de moștenitor din
26 mai 2005 în decizia pronunțată că „un astfel de act juridic este caduc
urmare a desființării ulterioare a actului în baza căruia a fost emis (sentința
nr. 1809/2002)".
În
consecință, instanța de apel s-a pronunțat asupra unei alte cauze de
ineficacitate a unui act juridic (caducitatea), decât cea invocată de R.A. A.P.P.S.
prin motivele de apel (nulitatea), ineficacitate justificată în aparență de
desființarea ulterioară a sentinței nr. 1809/2002 în cadrul unui proces
nefinalizat (aflat la data pronunțării deciziei recurate în faza apelului),
fără a pune această împrejurare în discuția părților.
Dacă instanța
ar fi înțeles să respecte principiul contradictorialității și să pună în
discuție aspectul caducității certificatului de moștenitor din 26 mai 2005 prin
raportare la procesul de exequator (dos. nr. 5696/2/2009 aflat pe rolul Secției
a III-a Curții de Apel București) în curs de soluționare, contestatorul ar fi
analizat această chestiune și ar fi invocat în fața instanței de apel necesitatea
aplicării în cauză a dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,
solicitând suspendarea judecății cauzei până la soluționarea litigiului având
ca obiect recunoașterea în România a sentinței nr. 132 din 06 februarie 1955
pronunțată în dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Secției a I-a a
Tribunalului din Lisabona, Portugalia sau ar fi solicitat amânarea cauzei.
De
altfel, de la data la care a fost pronunțată decizia instanței de apel și până
în momentul formulării prezentului recurs, în dosarul nr. 5696/2/2009 a fost
pronunțată o decizie definitivă și executorie prin care a fost recunoscută în
România sentința nr. 132 din 06 februarie 1955.
II. Modificarea deciziei civile
recurate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se solicită
având în vedere următoarele:
În
strânsă legătură cu cele precizate la pct. 1 cu privire la pronunțarea unei
decizii cu încălcarea principiilor disponibilității, dreptului la apărare și
cel al contradictorialității, se susține în acord cu dispozițiile art. 304 pct.
7 C. proc. civ., că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde
motive străine de natura pricinii, și care nu au fost niciodată invocate de
către părți sau cel puțin puse în discuția părților.
În ceea
ce privește motivul nedovedirii calității de moștenitor a E.L. de pe urma
defunctului Rege Carol al II-lea, nu s-a pus niciodată în vedere acest aspect
și nu s-a oferit posibilitatea contestatorului de a dovedi susținerile cu
privire la calitatea de succesor al E.L., asupra căreia până la pronunțarea
deciziei instanței de apel nu a existat dubiu.
Situația
este identică și în ceea ce privește cel de al doilea motiv de admitere a
apelului declarat de R.A. A.P.P.S. - caducitatea certificatului de moștenitor din
26 mai 2005, prin raportare la dosarul având ca obiect recunoașterea în România
a sentinței nr. 132 din 06 februarie 1955, pronunțate de secția a I-a a
Tribunalului din Lisabona, aflat în curs de soluționare, caducitate care nu a
fost pusă în discuția părților, și cu privire la care, contestatorul a fost în
imposibilitatea de a formula apărări.
Pentru
toate acestea, având în vedere că cele două motive care au stat la baza
admiterii apelului de către Curtea de Apel București nu au făcut niciodată
obiectul susținerilor în cauză, instanța de apel a pronunțat o hotărâre care
cuprinde motive străine de natura pricinii.
III. Cu
privire la incidența în recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se
critică, pe de o parte, considerentele instanței de apel referitoare la
calitatea de moștenitor a Prințesei E.L., cu referire la dreptul de opțiune
succesorală al acesteia.
Calitatea
de moștenitor trebuie să rezulte dintr-un certificat de moștenitor care să
constate că Prințesa E. de România este succesoare a defunctului Rege Carol al
II-lea, fie din acte de stare civilă însoțite de dovada acceptării succesiunii
(asemenea dovezi nefiind administrate în cauză, cu notarea împrejurării că
notificarea este formulată de apelantul contestator și că beneficiul instituit
de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu operează față de Prințesa E. de
România, deoarece aceasta nu a formulat notificare, fiind decedată anterior
intrării în vigoare a legii.
Pe de
altă parte, se critică considerentele instanței de apel cu privire la
caducitatea certificatului de moștenitor din 26 mai 2005.
Instanța de apel a constatat, pe de o
parte, imposibilitatea de a declara nul Certificatul de moștenitor din 26 mai 2005
pentru motivele invocate de către apelanta intimata R.A. A.P.P.S., dar, pe altă
parte, pentru aceleași motive, a constatat caducitatea aceluiași certificat de
moștenitor.
În aceeași manieră a contrarietății
instanța de apel a constatat Certificatul de moștenitor din 26 mai 2005, pe
motiv că sentința nr. 1809/2002 în temeiul căruia a fost eliberat a fost
anulată prin decizia civila nr. 735/A din 29 septembrie 2005 a Curții de Apel
București, ignorând faptul că decizia civilă nr. 1357/A din 29 septembrie 2005
nu este definitivă și irevocabilă, dosarul fiind la data pronunțării deciziei
în prezent recurate, în rejudecare, la stadiul apel, din nou pe rolul Curții
de Apel București, Secția a IlI-a Civilă,
înregistrat cu nr. 5696/2/2009.
Un alt
motiv de critică îl constituie respingerea apelului formulat de către
contestatorul Alteța Sa Regală Prințul P.P. Al României.
Ignorând
petitul contestației formulate, prin hotărârea ce a făcut obiectul apelului,
prima instanță a dispus anularea deciziei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 și
obligarea intimatei „să emită decizie de restituire în natură în patrimoniul
contestatorului" pentru imobilul ce face obiectul cauzei.
Deși prin
contestația formulată s-a solicitat instanței de judecată să dispună direct,
restituirea în natură a acestui imobil, lucru perfect posibil, aceasta doar a
obligat intimatul să emită o decizie de restituire în natură.
În acest fel,
se susține că a fost încălcat principiul înscris în art.
129 alin. (5) C. proc. civ., dar și Decizia nr. XX
pronunțată de
Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație si Justiție,
în recurs în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanțele de
judecată, potrivit art. 329 C. proc. civ.
Examinând
recursul declarat de contestator, prin prisma criticilor de nelegalitate
formulate, înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce
succed.
Analizând cu prioritate critica privind încălcarea
dispozițiilor art.
295 alin.
(1) C. proc. civ., respectiv a principiilor disponibilității,
dreptului la apărare și al contradictorialității
părților în procesul civil,
înalta Curte constată că este întemeiată.
În speță, decizia Curții de apel de
admitere a apelului declarat de către intimata R.A. A.P.P.S., se fundamentează
pe două considerente determinante, și anume: caducitatea - ca și o cauză de
ineficacitate a Certificatului de moștenitor, urmare contestării pe teritoriul
României a efectelor sentinței în baza căreia a fost emis și, pe de altă parte,
nedovedirea în speță a calității Prințesei E. de România (născută E.L.), de
moștenitor al fostului proprietar al imobilului, defunctul Rege Carol al II-lea
al României.
Din
cuprinsul cererii intitulate „Motive de apel" rezultă că sentința primei
instanțe a fost criticată numai sub aspectele corect înlăturate și judicios
motivate de către instanța de apel.
Printre motivele de apel nu se identifică, însă, și
critici relative la
cele
două aspecte determinante, care au fost reținute în admiterea apelului
intimatei, schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea contestației,
ca neîntemeiate.
Întemeindu-și
soluția pe argumente colaterale, neinvocate de părți prin cererea de apel,
curtea de apel a încălcat principiul disponibilității părților în materie
civilă.
Pe de
altă parte, pronunțând soluția, având în vedere alte împrejurări, pe care nu
le-a pus în discuția părților nici pe parcursul soluționării apelului, nici la
termenul de dezbateri, instanța de apel a încălcat principiul
contradictorialității, care guvernează procesul civil. Acest principiu
presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției
părților, pentru ca fiecare să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la
orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.
În
cauză, argumentele decisive pentru respingerea contestației pe fond își găsesc
reflectare în hotărârea pronunțată, însă, judecătorul cauzei nu le-a pus în
discuția părților, aducând astfel, o gravă atingere principiului
contradictorialității părților, ca o garanție a dreptului la un proces
echitabil, consacrat în mod constant în jurisprudența Curții Europene a
Drepturilor Omului.
Prin
faptul că a soluționat fondul cauzei fără a da cuvântul părților pe aspectele
determinante pentru soluția pronunțată și fără a le da posibilitatea să
formuleze apărări sau să administreze probe în dovedirea pretențiilor s-a
produs și o încălcare a dreptului la apărare al părților, garantat de art. 24
din Constituția României.
Instanța de
judecată nu poate pronunța hotărârea reținând aspecte
care nu au fost invocate, care nu
reprezintă chestiuni de ordine publică și pe care nu le-a pus, în prealabil, în
dezbaterea părților, fără a încălca principiile disponibilității,
contradictorialității și al dreptului la apărare, și fără a vătăma părțile în
drepturile lor procesuale, iar această vătămare nu poate fi înlăturată altfel,
decât prin anularea actului de procedură pronunțat în aceste condiții, devenind
astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,
care atrag casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la
instanța de apel.
În
rejudecare, instanța de trimitere urmează să analizeze apelurile declarate,
exclusiv în limitele investirii, iar în măsura în care găsește întemeiate
aspecte noi, care ar avea înrâurire asupra soluției cauzei, instanța este
obligată să le pună în dezbatere părților, pentru a nu le vătăma în exercitarea
drepturilor lor procesuale și a pronunța astfel o hotărâre nulă conform art. 105
alin. (2) C. proc. civ.
Pe de
altă parte, în speță, în dezlegarea problemei existenței
calității de moștenitor legal a contestatorului
Alteța sa Regală Prințul
P.P. Al României, instanța de apel a reținut că
la dosar a fost depus un înscris numit „certificat", eliberat de
Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care
s-a atestat că printr-o sentință din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona
l-a declarat pe reclamantul din acel proces, M.G.L., că este fiul legitim al
M.S. Carol al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului
rege.
Această
sentință din 06 februarie 1955 a făcut obiectul unui litigiu de exequator, C.M.H.
(M.G. al României) solicitând instanței române la data de 07 august 1991
recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu
intimații M.H., Prințesa A.B.P. și U.M.A. (moștenitoarea pârâtei inițiale
Prințesa E. de România).
Astfel, la data de 01 iulie 2002,
Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 1809, a admis cererea și a
dispus recunoașterea în România a sentinței din 6 februarie 1955, pronunțată în
dosarul nr. 234/4/1954 al Secției, Divizia a Ii-a a Tribunalelor din Lisabona,
spre a beneficia de puterea lucrului judecat.
Această sentință a rămas definitivă
prin decizia civilă nr.
12/A din 14
ianuarie 2003 a Curții de Apel București, potrivit mențiunilor de pe verso-ul
înscrisului, iar în baza sa a fost emis certificatul de moștenitor
din 26
mai 2005 de către notarul public P.C.M.
Certificatul
de moștenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al
II-lea al României, decedat la 04 aprilie 1953, a rămas ca moștenitor M.G. al
României, în calitate de fiu, cuprinzând mențiunea că actul a fost eliberat în
baza sentinței civile nr. 1809, pronunțată de Tribunalul Teleorman - secția
civilă, în ședința publică din 01 iulie 2002, dată în dosarul nr. 3405/R/002,
definitivă prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel
București, învestită cu formulă executorie și atestă numai calitatea de
moștenitor al defunctei sale majestăți, Regele Carol al II-lea al României,
pentru ceilalți moștenitori urmând a se elibera certificate de calitate de
moștenitor separate.
Recursul
declarat de intimatul M.H. împotriva deciziei nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a
fost admis, decizia fiind casată, iar în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357/A
din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel București - secția a IlI-a civilă și
pentru cauze cu minori și familie a admis apelul declarat împotriva sentinței
civile nr. 1809/2002, pe care a anulat-o, trimițând cauza spre rejudecare la
aceeași instanță, Tribunalul Teleorman.
În urma
rejudecării, a fost pronunțată sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a
Tribunalului Teleorman - secția civilă, prin care a fost admisă acțiunea și s-a
dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat,
a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în dosarul nr. 234 din