ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2311/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față: Prin cererea înregistrată la data de 10 octombrie 2005, pe rolul Tribunalului București - secția a V-a civilă, sub nr. 17582/3/2005, (număr în format vechi 2638/2005), contestatorul H.P.P. (Prințul P. de România) a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 248 din 3 iunie 2005 emisă de Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., solicitând anularea acesteia și obligarea intimatei să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea Dorobanților, sectorul 1, compus din teren în suprafață de 506 m.p., constituind „lotul 2 din parcelarea B., parcul Jianu". Prin sentința civilă nr. 517 din 21 aprilie 2006, Tribunalul București - secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității invocată de intimată și a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de contestatorul H.P.P.

(Prințul P. de România) împotriva Deciziei nr. 248 din 3 iunie 2005, emisă de intimata Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatorul H.P.P. (Prințul P. de România), criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică și arătând că instanța de fond trebuia să rețină că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 și pentru că este donator al drepturilor succesorale dobândite de către tatăl său M.H. care, la rândul său, este moștenitorul Regelui Carol al II-lea, precum și că instanța de fond trebuia să rețină calitatea de persoană îndreptățită rezultată din calitatea acestuia de descendent al Regelui Carol al II-lea, descendență dovedită cu acte de stare civilă depuse la dosar.

Prin decizia civilă nr. 192/A din 28 martie 2007, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-contestator H. P.P. împotriva sentinței civile nr. 517 din 21 aprilie 2006, pronunțată de Tribunalul București - secția a V-a civilă, a desființat sentința apelată și a trimis cauza la aceeași instanță, pentru rejudecare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intimata Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., invocând cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Prin decizia nr. 1518 din 06 martie 2008, înalta Curte de Casație și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală a respins ca nefondat recursul declarat.

După desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a IV-a civilă, sub nr. 27171/3/2008, la data de 13 iulie 2008. Prin sentința civilă nr. 629 din 24 aprilie 2009, Tribunalul București - secția a IV-a civilă a admis contestația formulată de contestatorul H.P.P., a anulat Decizia nr. 248 din 03 iunie 2005, emisă de intimata, a obligat intimata să emită decizie de restituire în natură, în patrimoniul contestatorului, a imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat în București, Calea Dorobanților (fost lotul 2 din Parcela Brank, parcul Jianu), în prezent str. Mircea Eliade și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001, contestatorul a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat în București, Calea Dorobanților, fost lotul nr. 2 din Parcela B., parcul Jianu, notificarea formând obiectul dosarului nr. 25573 din 14 februarie 2002 la Primăria municipiului București (fila 52, dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005). Notificarea a fost în final soluționată de către R.A.A.P.P.S. prin Decizia nr. 248 din 03 iunie 2005 și respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită de către petent.

Tribunalul a reținut că este întemeiată contestația formulată împotriva acestei decizii, reținând că pentru a fi persoană îndreptățită la restituire în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatorul trebuia să îndeplinească, cumulativ, două condiții: - imobilul să facă parte dintre „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite" (art. 1 alin. (1) din lege); - persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică, proprietar a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora (art. 3 alin. (1) lit. a) din lege) sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptățite (art. 4 alin. (2) din lege).

În ceea ce privește imobilul, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23530 din 16 august 1934 la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren viran în suprafață de 506 m.p. situat în București, între Șoseaua Jianu, Calea Dorobanților, parcul Principele Carol și Fabrica de spirt Băneasa, constituit lotul nr. 2, identificat printr-o schiță atașată contractului, prin cumpărare de la Banca M.B. & Co SA (dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005). Din adresa din 11 iunie 2002 emisă de Direcția Taxe și Impozite Sector 2 rezultă că la matricola nr. 2, poziția 1100, a figurat înscrisă Administrația Bunurilor fostului Rege Carol al II-lea cu teren viran în suprafață de 506 m.p., situat în Parcul Jianu, parcela 2 (dos.

nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005). Ulterior, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 983 din 26 mai 1948 pentru intrarea în proprietatea statului a bunurilor fostului Rege Mihai I și a membrilor fostei familii regale, (dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005), publicat în M. Of. nr. 140/1948 (filele 30 - 36, dos. 17582/3/2005, CAB). Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislației în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C. civ., care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa tară o dreaptă și o prealabilă despăgubire, precum și a dispozițiilor art. 8 din Constituția din 1948, care prevedea că: „Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege", precum și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.

În ceea ce privește cea de a doua condiție, tribunalul a reținut că, potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 26 mai 2005 emis de B.N.P. C.M.P., de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României a rămas ca unic moștenitor M.G. al României (fila 73, dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005). Prin certificatul depus în traducere legalizată, emis de către Arhivele Nobleței Germane la data de 28 august 1955, dat după decizia în formă definitivă și executorie a Tribunalului Lisabona, s-a reținut că „s-a dovedit faptul că descendența legitimă a Prințului M.G.C. al fostei Case Regale Române, provenind pe linie princiară de la Casa H., a fost stabilită din punct de vedere juridic." Ulterior a fost emis un nou certificat de naștere de către Primăria Sector 1 București privindu-l pe M.G.

al României, părinți fiind Carol al II-lea Al României (tatăl) și L.I.M.V. (mamă) (fila 51, dos. 17582/3/2005, CAB). Din certificatul de naștere emis de Primăria Sector 1 București, rezultă că H.P.P. s-a născut la data de 13 august 1948 în Paris - Franța, fiind fiul lui H.M.G. (tată) și N.H.H. (mama) (fila 49, dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005). Ulterior a fost emis un nou certificat de naștere de către Primăria Sectorului 1 București, pentru H.P.P. al României, fiul lui M.G. al României (tatăl) și N.H.H. (mama), (fila 59, dos. 17582/3/2005, CAB). Din certificatul de calitate de moștenitor din 24 mai 2006 emis de B.N.P. B., rezultă că de pe urma defunctului ASR C.M.G. al României, decedat la data de 26 ianuarie 2006, au calitate de moștenitori ASR P.P.

al României, fiu și ASR Prințul A.I.N.G. de H. (fiu), (fila 69, dos. 17582/3/2005, CAB). Prin declarația de cesiune de drepturi rezultă că ASR Prințul A.I.N.G. de H. i-a cesionat toate drepturile pe care le are în calitate de moștenitor lui ASR P. P. al României (filele 84,85, dos. 17582/3/2005, CAB). Alteța Sa Regală Prințesa E. a României a instituit-o ca unică și universală legatară pe doamna U.M., actul fiind apostilat de cancelaria Geneva la data de 09 iulie 1981 (filele 56, 57, dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005). Potrivit certificatului de moștenitor din 21 octombrie 2002, emis de B.N.P. V.C., în baza testamentului amintit, de pe urma defunctei Prințesa E. de România (născută L.E.), decedată la data de 29 iunie 1977, a rămas ca unic moștenitor în calitate de legatar universal U.M.A.

(fila 47, dos. nr. unic 17582/3/2005, nr. vechi 2638/2005). Tribunalul a reținut că toate actele juridice civile se bucură de prezumția instituită de dispozițiile art. 1171 - 1173 C. civ., sunt valabile și produc în consecință efecte juridice. Tribunalul a reținut și sentința civilă nr. 1872 din 26 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria Buftea, în dosarul nr. 3387/2003, irevocabilă și decizia civilă nr. 73 din 22 ianuarie 2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 31572/3/2005, irevocabilă, prin care, în baza acelorași acte de stare civilă, contestatorului i-au fost restituite alte proprietăți. Din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat la data de 07 martie 2003 de către dl. expert S.H., necontestat de părți, a rezultat că pe teren nu sunt amplasate construcții permanente, astfel că terenul poate fi restituit în natură.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură". Împotriva acestei sentințe au declarat apel intimata R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și contestatorul H.P.P. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală la data de 14 septembrie 2009, sub nr. 27171/3/2009. La data de 5 noiembrie 2009, odată cu motivarea apelului, apelantul contestator a depus și o cerere de aderare la apelul declarat de intimata R.A. A.P.P.S., în temeiul art. 293 alin. (1) C. proc. civ., cu același obiect și motivare ca și cererea de apel depusă.

La termenul de judecată din 5 noiembrie 2009 a fost formulată cerere de intervenție accesorie în interesul intimatului de către numitul V.S.V., care a solicitat să se constate interesul său propriu de a interveni în cauză, să se constate legătura existentă între prezenta cerere și obiectul dedus judecății, să se admită în principiu cererea de intervenție și să se respingă apelul declarat de intimata R.A. A.P.P.S. ca nefondat. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 49 și următoarele C. proc. civ. La data de 14 ianuarie 2010, curtea a luat act de emiterea certificatului de naștere din 22 iulie 2004 de către Primăria Sectorului 1 București pe numele apelantului contestator, din care rezultă că numele de familie al acestuia este AL ROMÂNIEI și a dispus rectificarea citativului în acest sens.

La același termen, curtea a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie formulată în cauză, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință de la acea dată. Prin decizia civilă nr. 167/A din 24 iunie 2010 a Curții de Apel București - secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală s-a admis apelul principal formulat de apelanta intimată, s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a respins contestația ca neîntemeiată, s-a respins apelul în aderare formulat de apelantul contestator și cererea de intervenție accesorie în interesul intimatului formulată de către numitul V.S.V., ca nefondate. Curtea a pronunțat această hotărâre pentru considerentele ce urmează a fi arătate în continuare.

Curtea a respins, ca nefondate, motivele de apel care privesc imobilul ce face obiectul notificării, reținând că prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 august 1934 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, Majestatea Sa Regele Carol al Il-lea a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 506 m.p. situat între Șoseaua Jianu, Calea Dorobanților, Parcul Principele Carol și Fabrica de Spirt Băneasa, ce constituia lotul nr. 2 din Parcul Jianu. Potrivit mențiunilor acestui înscris, actul a fost încheiat în formă autentificată, astfel încât face dovada dreptului de proprietate al Majestății Sale Regele Carol al Il-lea asupra terenului în discuție.

Față de efectul translativ de proprietate al actului încheiat în formă autentificată și, totodată, având în vedere și regulile speciale de probațiune instituite de Legea nr. 10/2001, curtea a constatat că aspectul invocat, al lipsei de transcriere a actului, nu poate fi invocat ca apărare în demersul de față, ce are ca obiect soluționarea unei notificări întemeiate pe actul normativ amintit. De asemenea, în același context, față de prezumția instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, curtea a reținut că la filele 30-36 din dosarul nr. 17582/3/2005 al Curții de Apel București - secția a IlI-a civilă a fost depusă Decizia Consiliului de Miniștri publicată în M. Of. al României Partea I nr. 140 din 19 iunie 1948, prin care s-a decis trecerea în administrația și folosința autorităților a bunurilor fostului Rege Mihai I și ale membrilor fostei familii regale, unde la secțiunea VIII - Terenuri urbane figurează și imobilul, fost proprietatea Carol II.

La fila 84 din dosarul nr. 263 8/2005 al Tribunalului București - secția a V-a civilă a fost depus în copie Decretul nr. 983 din 26 mai 1948 pentru intrarea în proprietatea statului a bunurilor fostului rege Mihai I și a membrilor fostei familii regale, care la art. II prevede că „Toate bunurile mobile și imobile care la data de 6 Martie 1945, se aflau în proprietatea fostului rege Mihai I, ori al altor membri ai fostei familii regale, trec, pe aceeași dată, în proprietatea Statului Român". Aceeași dispoziție de trecere în proprietatea statului a fost luată și prin Decretul Ministerului Justiției nr. 38 din 3 iunie 1948 (depus la fila 85 în același dosar).

În consecință, existența și întinderea dreptului consemnate în actele normative de preluare, necontrazise de alte mijloace de probă (dimpotrivă, susținute de actul de proprietate autentificat mai sus amintit) atestă susținerea privitoare la proprietatea Majestății Sale Regele Carol al II-lea asupra acestui teren, răspunzându-se astfel și criticii legate de inexistența dovezii privind modalitatea de preluare a bunului în patrimoniul statului, din aceste înscrisuri rezultând și modalitatea în care bunul a fost preluat de stat.

Nici o justificare legală sau constituțională nu a sprijinit actele normative menționate, prin care bunurile proprietatea familiei regale au fost trecute în proprietatea statului, astfel că, față de dispozițiile legii fundamentale a vremii ce protejau dreptul de proprietate și ale art. 480 C. civ., curtea a considerat aplicabile prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și ale art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul lipsei unui titlu valabil al statului pentru bunul în discuție. Curtea a găsit, de asemenea, lipsite de relevanță chestiunile invocate cu privire la înscrierea imobilului în rolul fiscal sub denumirea „Administrația Bunurilor fostului Rege Carol al Il-lea", deoarece nu este vorba despre un alt proprietar, ci de o formă de administrare a bunurilor Casei Regale.

Totodată, curtea nu a reținut afirmația apelantei intimate, în sensul că „Administrația Bunurilor fostului Rege Carol al Il-lea" ar fi o persoană juridică distinctă, deoarece, așa cum arată însăși apelanta, această împrejurare nu rezultă din înscrisurile depuse la dosar. Sunt nefondate și au fost înlăturate ca atare și argumentele cuprinse la pct. II al motivelor de apel legate de lipsa calității de persoană îndreptățită la restituire pentru motivul că apelantul contestator Al României P.P. este cumpărător de drepturi succesorale și nu moștenitor legal sau testamentar al fostului proprietar. Prin cumpărarea de la U.M.A. a drepturilor succesorale de pe urma defunctei Prințesa E. de România (E.L.) - prin contractul de vânzare-cumpărare din 02 august 2001 de B.N.P.

I.M., apelantul contestator a dobândit toate drepturile existente la acel moment în patrimoniul vânzătoarei, iar din certificatul de calitate de moștenitor din 21 octombrie 2002 emis de B.N.P. V.C. rezultă că U.M.A. a fost unica moștenitoare (testamentară) a defunctei Prințesa E. de România (născută L.E.). În consecință, calitatea de cumpărător de drepturi succesorale îi conferă apelantului contestator aceleași drepturi pe care defuncta le-ar fi putut pretinde și respectiv, care s-au transmis pe calea succesiunii testamentare la vânzătoarea de drepturi succesorale. La data formulării notificării (14 februarie 2002 - fila 52 în dosarul nr. 2638/2005) apelantul contestator încheiase deja actul juridic mai sus menționat, deci era în măsură să valorifice orice drepturi succesorale ar fi dobândit U.M.A.

de la Prințesa E. de România. Cu toate acestea, curtea a constatat că apelantul contestator Al României P.P. nu putea pretinde în calitate de succesor al defunctei Prințesa E. de România (născută L.E.) nici un drept cu privire la imobilul menționat în notificare, deoarece defuncta nu justifica vreun drept asupra acestuia. Astfel, imobilul a fost dobândit de Majestatea Sa Regele Carol al Il-lea în anul 1934, căsătoria sa cu E.L. fiind încheiată ulterior, conform certificatului de căsătorie depus la fila 73 în dosarul nr. 17582/3/2005, la data de 03 iulie 1947 în Portugalia. Deși a formulat notificarea în calitate de succesor al Prințesei E. de România (născută E.L.), apelantul contestator nu a dezvoltat în nici una dintre cererile sale împrejurările din care rezultă calitatea acesteia de fost proprietar al imobilului sau de moștenitor al fostului proprietar, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.

Astfel, inclusiv în motivele de apel depuse la dosarul nr. 17582/3/2005 al acestei instanțe (filele 3-4) apelantul s-a limitat la a susține că după Regele Carol al II-lea au rămas moștenitori Prințesa E. a României, în calitate de soție supraviețuitoare, M.H., în calitate de fiu și M.H., tatăl apelantului, în calitate de fiu al defunctului. Calitatea de moștenitor trebuia să rezulte, fie dintr-un certificat de moștenitor care să constate că prințesa E. de România este succesoare a defunctului Rege Carol al II-lea, fie din acte de stare civilă însoțite de dovada acceptării succesiunii (asemenea dovezi nefiind administrate în cauză, cu notarea împrejurării că notificarea este formulată de apelantul contestator și că beneficiul instituit de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu operează față de Prințesa E. de România, deoarece aceasta nu a formulat notificare, fiind decedată anterior intrării în vigoare a legii).

În privința actului depus la filele 14-15 în dosarul nr. 2638/2005, curtea a reținut că acesta reprezintă o traducere autorizată și sub legalizarea notarială a semnăturii traducătorului a unui înscris apostilat emis de Tribunalul civil nr. 8 din Lisabona, care se referă la „lista bunurilor de partaj întocmită în documentele de inventariere de succesorii majori la care s-a procedat în urma decesului Majestății Sale Regele Carol II al României." Din declarația care certifică alăturat conținutul documentului (fila 28) rezultă că înscrisul reprezintă o dare de seamă asupra bunurilor și lista bunurilor de partaj (ce nu cuprinde bunul notificat) în procesul deschis de stabilirea taxei succesorale.

Documentul în discuție nu este datat, nu atestă pronunțarea de către instanța judecătorească sau de o altă autoritate competentă a unei hotărâri care să cuprindă o dezbatere succesorală de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, astfel încât nu are altă valoare decât a unui înscris întocmit în procedura de partaj succesoral. Cu aceeași ocazie (a apelului declarat în primul ciclu procesual) apelantul contestator a invocat pentru prima dată în prezentul demers judiciar calitatea sa de persoană îndreptățită și prin prisma calității sale de moștenitor legal al tatălui său, M.G.H.

Cu privire la acest aspect, Curtea de Apel București a constatat, prin decizia civilă nr. 192/A din 8 martie 2007, irevocabilă prin respingerea recursului, că această susținere nu constituie o cerere nouă, formulată în apel și că, în ciuda faptului că nici în notificare și nici în contestație contestatorul nu a invocat calitatea sa de moștenitor legal a tatălui său, acest aspect se impune a fi analizat de instanțe în raport de înscrisurile depuse la dosar în fața tribunalului. Această chestiune, dezlegată cu autoritate de lucru judecat, nu mai poate fi pusă în discuție, urmând astfel ca instanța să analizeze dacă apelantul contestator a justificat în speță calitatea de persoană îndreptățită la restituire atât în calitate de cumpărător al drepturilor succesorale ale defunctei Prințesa E. de România, cât și în calitate de moștenitor legal al tatălui său, M.H.

(M.G. al României). Curtea nu și-a însușit susținerea apelantului contestator în sensul că instanța de apel a statuat irevocabil în primul ciclu procesual și asupra calității sale de moștenitor (prin retransmitere) al Regelui Carol al II-lea. Astfel, se observă că problema în discuție era posibilitatea invocării la acel moment a calității de moștenitor legal al fostului proprietar ca justificare a calității de persoană îndreptățită la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, Curtea de apel arătând că o astfel de cerere nu reprezintă o cerere nouă în apel, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., deoarece înscrisurile prin care contestatorul tindea a dovedi aceste aspecte fuseseră depuse la dosar.

Prin urmare, singura chestiune discutată în acea cale de atac a fost problema procedurală a modalității de învestire a instanței, iar afirmația instanței de apel în sensul că „.apelantul poate invoca, în dovedirea calității de persoană îndreptățită, succesiunea legală de pe urma Regelui Carol al II-lea" nu echivalează cu o statuare obligatorie în sensul existentei acestei calități. Aceasta, întrucât în continuarea raționamentului instanța de apel a consemnat că nu poate analiza acest aspect pentru prima dată în apel fără a priva partea de un grad de jurisdicție, și deoarece, prima instanță nu și-a îndeplinit obligația de a examina înscrisurile depuse la dosarul cauzei de apelantul contestator, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare.

Rezultă cu evidență că această chestiune nu a fost dezlegată în primul ciclu procesual și nu a intrat în puterea lucrului judecat, astfel că face obiectul analizei în prezenta hotărâre. Curtea a reținut astfel, că la dosar a fost depus un înscris (filele 63-66 în dosarul nr. 17582/3/2005 al Curții de Apel București) numit „certificat", eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentință din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul din acel proces, M.G.L., că este fiul legitim al M.S. Carol al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege. Această sentință face obiectul unui litigiu de exequator, C.M.H.

(M.G. al României) solicitând instanței române la data de 07 august 1991 recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimații M.H., Prințesa A.B.P. și U.M.A. (moștenitoarea pârâtei inițiale Prințesa E. de România). Astfel, la data de 01 iulie 2002 Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 1809 (filele 74-80 în dosarul nr. 2638/2005) a admis cererea și a dispus recunoașterea în România a sentinței din 6 februarie 1955, pronunțată în dosarul nr. 234/4/1954 al Secției, Divizia a Ii-a a tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea lucrului judecat. Această sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, potrivit mențiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza sa a fost emis certificatul de moștenitor din 26 mai 2005 de către notarul public P.C.M.

(fila 74 în dosarul nr. 2638/2005). Certificatul de moștenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, decedat la 04 aprilie 1953, a rămas ca moștenitor M.G. al României, în calitate de fiu, cuprinzând mențiunea că actul a fost eliberat în baza sentinței civile nr. 1809, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă în ședința publică din 01 iulie 2002, dată în dosarul nr. 3405/R/002, definitivă prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, învestită cu formulă executorie și atestă numai calitatea de moștenitor al defunctei sale majestăți, regele Carol al II-lea al României, pentru ceilalți moștenitori urmând a se elibera certificate de calitate de moștenitor separate.

Recursul declarat de intimatul M.H. împotriva deciziei nr. 12A/2003 a fost admis, decizia fiind casată, iar în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357/A din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel București - secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie (filele 92-94 în dosarul nr. 263 8/2005), a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1809/2002, care a fost anulată, trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Teleorman.

În urma rejudecării, a fost pronunțată sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman (filele 75-81 în dosarul nr. 27171/3/2008 al Curții de Apel București - secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală), prin care a fost admisă acțiunea și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Secției a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia. Această sentință a fost atacată cu apel, nesoluționat la data pronunțării prezentei decizii. Prin cererea de apel apelantul intimat A.P.P.S. R.A. a invocat nulitatea certificatului de moștenitor din 26 mai 2005, pe motivul că acesta a fost emis în baza unei hotărâri judecătorești care a fost ulterior desființată în calea de atac a recursului.

S-a reținut în considerentele de mai sus că problema existenței calității de moștenitor legal a apelantului contestator nu a fost dezlegată. Curtea a reținut în această privință că, astfel cum se menționează în certificatul de moștenitor, acesta a fost emis exclusiv în considerarea sentinței civile nr. 1809/2002 a Tribunalului Teleorman, care la acel moment era definitivă și executorie și recunoștea pe teritoriul României efectele sentinței pronunțată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui G.M.L. (G.M. al României) față de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea. Curtea nu a putut reține că certificatul de moștenitor este lovit de nulitate, astfel cum a invocat apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost constatat nul sau anulat de o instanță judecătorească, însă nici nu poate acorda efecte juridice acestui act în condițiile expuse.

Aceasta întrucât, urmare anulării sentinței în baza căruia a fost emis, curtea consideră că în privința actului a intervenit o cauză de ineficacitate a actului, mai ales că acesta nu cuprinde constatările notarului instrumentator cu privire la succesiunea defunctului, ci reproduce în mod exclusiv dispozitivul sentinței amintite. Această concluzie rezultă din aceea că, deși, astfel cum arată apelantul contestator, după Majestatea Sa Regele Carol al II-lea au rămas ca moștenitori și alte persoane, certificatul nu le menționează și pe acestea, ci consemnează că în privința celorlalți moștenitori se vor elibera certificate distincte.

Lăsând la o parte aparenta încălcare a caracterului unic al dezbaterii succesorale (ce nu permite ca aceeași succesiune să fie dezbătută de mai multe ori, cu constatarea calității moștenitorilor în mai multe acte distincte, fără a stabili cotele din moștenire ce se cuvin fiecăruia), curtea a reținut că un astfel de act juridic este caduc urmare a desființării ulterioare a actului în baza căruia a fost emis (sentința nr. 1809/2002). În consecință, examinând calitatea de moștenitor legal a tatălui apelantului contestator după fostul proprietar al imobilului, curtea a reținut că o asemenea calitate nu a fost probată în speța de față.

Este adevărată susținerea apelantului contestator că în regimul probatoriu special al Legii nr. 10/2001 calitatea de moștenitor se dovedește și cu alte mijloace de probă decât cu certificatul de moștenitor (cum sunt actele de stare civilă care atestă rudenia și vocația succesorală concretă), însă în condițiile contestării în justiție a efectelor pe teritoriul României ale sentinței pronunțate de autoritățile judiciare portugheze în anul 1955 cu privire la calitatea de fiu al Majestății Sale Regele Carol al II-lea a tatălui apelantului contestator, curtea a considerat că sentința respectivă nu poate constitui un mijloc de probă apt a dovedi calitatea de moștenitor în speță.

Legat de aceasta, s-a constatat că tribunalul, reținând efectele juridice ale actelor de stare civilă prezentate, a omis a avea în vedere că acestea au fost emise în baza sentinței din anul 1955, care încă nu a fost recunoscută pe teritoriul României, procedura judiciară fiind în curs, după cum s-a arătat. Curtea a înlăturat argumentul adus de apelanta intimată R.A. A.P.P.S. potrivit căruia, pentru a putea justifica în prezentul demers procesual calitatea de persoană îndreptățită la restituire prin prisma succesiunii legale, titularul notificării trebuia să fie moștenitorul legal, în viață la data împlinirii termenului de formulare a notificării. S-a arătat în acest sens că autorul și tatăl apelantului contestator Al României P.P., C.M.G.

de România, a decedat la data de 26 ianuarie 2006, fără a formula notificare, astfel că nu se poate reține calitatea de persoană îndreptățită la restituire a apelantului din acest punct de vedere. Cu referire la același aspect, curtea a reținut că potrivit înscrisului depus la fila 31 în dosarul nr. 2638/2005, la data de 10 februarie 2002, C.M.H. a „cedat" fiului său, apelantul contestator, drepturile ce îi revin din averea regală conform sentinței pronunțată de Tribunalul de la Lisabona în anul 1955, deci la data formulării notificării, teoretic, apelantul contestator dobândise de la tatăl său dreptul de a pretinde reparația (sub condiția ca acesta să îi fi fost transmis cedentului).

Cu toate acestea, față de cele reținute mai sus cu privire la ineficacitatea certificatului de moștenitor și la contestarea efectelor pe teritoriul României a sentinței amintite, curtea a reținut că această critică nu este relevantă pentru temeinicia pretențiilor apelantului contestator și în aceste condiții nu a considerat util a analiza valabilitatea formală a actului juridic prin care apelantului i s-au „cedat" drepturile în discuție. Totodată, având în vedere că prin întâmpinare apelantul contestator a susținut că în mod prioritar cererea sa valorifică drepturile succesorale dobândite de la U.M.A. prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, curtea a reținut, după cum s-a arătat mai sus, că aceasta era unica moștenitoare a Prințesei E. de România (născută E.L.), însă calitatea acesteia din urmă de moștenitor al fostului proprietar, defunctul Rege Carol al II-lea nu a fost dovedită în speță.

În consecința celor expuse, curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă notificarea formulată de apelantul contestator de către apelanta intimată, iar prima instanță a reținut în mod greșit calitatea de persoană îndreptățită la restituire a apelantului contestator, astfel că, în temeiul art. 296 C. poc. civ., a admis apelul intimatului, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins contestația ca neîntemeiată. Având în vedere soluția dată apelului mai sus analizat și văzând că apelul declarat de apelantul contestator viza exclusiv modalitatea concretă în care prima instanță a dispus restituirea către acesta a imobilului notificat, rezultă cu evidență caracterul nefondat al acestei căi de atac, ce a fost respinsă ca atare.

Totodată, față de caracterul accesoriu în sprijinul apelantului contestator al cererii de intervenție formulată în apel de intervenientul V.S.V., văzând și dispozițiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ., s-a respins ca nefondată și această cerere. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, contestatorul Alteța Sa Regală Prințul P.P. Al României. Au fost formulate critici de nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 299 și urm. C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ., solicitându-se, în principal, conform dispozițiilor art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului formulat, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București; în subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., s-a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de către Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", admiterea apelului formulat de către contestatorul Alteța Sa Regală Prințul P.P. Al României; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. I. Casarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se solicită pentru - încălcarea principiului disponibilității părților. Astfel, dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță". Limitele devoluțiunii în apel sunt circumscrise, așadar, motivelor formulate de titularul cererii de apel, după cum poziția procesuală a celui ce promovează calea de atac este cea care impune instanței limitele în care motivele de ordine publică ar putea fi invocate din oficiu.

În ciuda faptului că instanța de apel a analizat toate motivele de apel invocate de către apelanta intimată, respingându-le într-o manieră care nu lasă loc de interpretări extensive, decizia Curții de Apel București este de admitere a apelului declarat de către R.A. A.P.P.S. pe alte considerente decât cele invocate prin cererea de apel, nepuse în discuția părților, nici pe parcursul soluționării apelului și nici măcar la termenul de dezbateri, respectiv: i) nedovedirea calității de moștenitor de pe urma Majestății Sale Regele Carol al II-lea al României a E.L., în calitate de soție supraviețuitoare și ii) caducitatea Certificatului de moștenitor din 26 mai 2005. Dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. reglementează ca motiv de recurs situația când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), adică, în sens generic, încălcarea regulilor de procedură aplicabile în procesul civil. Or, potrivit principiilor de procedură civilă, instanța de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecații prin petiția de apel, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse din nou în discuție fără a știrbi un drept definitiv câștigat de către cealaltă parte.

Respingând în totalitate criticile apelantei împotriva sentinței ce a făcut obiectul apelului și întemeindu-și decizia pe argumente străine de susținerile părților, Curtea de Apel București a încălcat principiul disponibilității în materie civilă și dreptul la apărare al contestatorului, impunându-se astfel casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel în vederea rejudecării apelului. Un alt motiv de critică invocat în recurs îl constituie încălcarea principiului contradictorialității părților.

În acest sens se arată că cele două argumente care justifică decizia recurată (nedovedirea calității de succesor de pe urma Majestății Sale Regele Carol al II-lea a E.L., în calitate de soție supraviețuitoare și caducitatea certificatului de moștenitor din 26 mai 2005) nu au făcut niciodată obiectul motivelor de apel formulate de către părțile în litigiu și nu au fost niciodată puse în discuția părților, motiv pentru care se apreciază că decizia instanței de apel încalcă grav principiul contradictorialității, care guvernează procesul civil și care presupune că toate elementele procesului trebuie suspuse dezbaterii și discuției părților, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.

În speță, instanța de apel a reținut în legătură cu certificatul de moștenitor din 26 mai 2005 în decizia pronunțată că „un astfel de act juridic este caduc urmare a desființării ulterioare a actului în baza căruia a fost emis (sentința nr. 1809/2002)". În consecință, instanța de apel s-a pronunțat asupra unei alte cauze de ineficacitate a unui act juridic (caducitatea), decât cea invocată de R.A. A.P.P.S. prin motivele de apel (nulitatea), ineficacitate justificată în aparență de desființarea ulterioară a sentinței nr. 1809/2002 în cadrul unui proces nefinalizat (aflat la data pronunțării deciziei recurate în faza apelului), fără a pune această împrejurare în discuția părților. Dacă instanța ar fi înțeles să respecte principiul contradictorialității și să pună în discuție aspectul caducității certificatului de moștenitor din 26 mai 2005 prin raportare la procesul de exequator (dos.

nr. 5696/2/2009 aflat pe rolul Secției a III-a Curții de Apel București) în curs de soluționare, contestatorul ar fi analizat această chestiune și ar fi invocat în fața instanței de apel necesitatea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., solicitând suspendarea judecății cauzei până la soluționarea litigiului având ca obiect recunoașterea în România a sentinței nr. 132 din 06 februarie 1955 pronunțată în dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Secției a I-a a Tribunalului din Lisabona, Portugalia sau ar fi solicitat amânarea cauzei. De altfel, de la data la care a fost pronunțată decizia instanței de apel și până în momentul formulării prezentului recurs, în dosarul nr. 5696/2/2009 a fost pronunțată o decizie definitivă și executorie prin care a fost recunoscută în România sentința nr. 132 din 06 februarie 1955. II.

Modificarea deciziei civile recurate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se solicită având în vedere următoarele: În strânsă legătură cu cele precizate la pct. 1 cu privire la pronunțarea unei decizii cu încălcarea principiilor disponibilității, dreptului la apărare și cel al contradictorialității, se susține în acord cu dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii, și care nu au fost niciodată invocate de către părți sau cel puțin puse în discuția părților. În ceea ce privește motivul nedovedirii calității de moștenitor a E.L. de pe urma defunctului Rege Carol al II-lea, nu s-a pus niciodată în vedere acest aspect și nu s-a oferit posibilitatea contestatorului de a dovedi susținerile cu privire la calitatea de succesor al E.L., asupra căreia până la pronunțarea deciziei instanței de apel nu a existat dubiu.

Situația este identică și în ceea ce privește cel de al doilea motiv de admitere a apelului declarat de R.A. A.P.P.S. - caducitatea certificatului de moștenitor din 26 mai 2005, prin raportare la dosarul având ca obiect recunoașterea în România a sentinței nr. 132 din 06 februarie 1955, pronunțate de secția a I-a a Tribunalului din Lisabona, aflat în curs de soluționare, caducitate care nu a fost pusă în discuția părților, și cu privire la care, contestatorul a fost în imposibilitatea de a formula apărări. Pentru toate acestea, având în vedere că cele două motive care au stat la baza admiterii apelului de către Curtea de Apel București nu au făcut niciodată obiectul susținerilor în cauză, instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii.

III. Cu privire la incidența în recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se critică, pe de o parte, considerentele instanței de apel referitoare la calitatea de moștenitor a Prințesei E.L., cu referire la dreptul de opțiune succesorală al acesteia. Calitatea de moștenitor trebuie să rezulte dintr-un certificat de moștenitor care să constate că Prințesa E. de România este succesoare a defunctului Rege Carol al II-lea, fie din acte de stare civilă însoțite de dovada acceptării succesiunii (asemenea dovezi nefiind administrate în cauză, cu notarea împrejurării că notificarea este formulată de apelantul contestator și că beneficiul instituit de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu operează față de Prințesa E. de România, deoarece aceasta nu a formulat notificare, fiind decedată anterior intrării în vigoare a legii.

Pe de altă parte, se critică considerentele instanței de apel cu privire la caducitatea certificatului de moștenitor din 26 mai 2005. Instanța de apel a constatat, pe de o parte, imposibilitatea de a declara nul Certificatul de moștenitor din 26 mai 2005 pentru motivele invocate de către apelanta intimata R.A. A.P.P.S., dar, pe altă parte, pentru aceleași motive, a constatat caducitatea aceluiași certificat de moștenitor.

În aceeași manieră a contrarietății instanța de apel a constatat Certificatul de moștenitor din 26 mai 2005, pe motiv că sentința nr. 1809/2002 în temeiul căruia a fost eliberat a fost anulată prin decizia civila nr. 735/A din 29 septembrie 2005 a Curții de Apel București, ignorând faptul că decizia civilă nr. 1357/A din 29 septembrie 2005 nu este definitivă și irevocabilă, dosarul fiind la data pronunțării deciziei în prezent recurate, în rejudecare, la stadiul apel, din nou pe rolul Curții de Apel București, Secția a IlI-a Civilă, înregistrat cu nr. 5696/2/2009. Un alt motiv de critică îl constituie respingerea apelului formulat de către contestatorul Alteța Sa Regală Prințul P.P. Al României.

Ignorând petitul contestației formulate, prin hotărârea ce a făcut obiectul apelului, prima instanță a dispus anularea deciziei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 și obligarea intimatei „să emită decizie de restituire în natură în patrimoniul contestatorului" pentru imobilul ce face obiectul cauzei. Deși prin contestația formulată s-a solicitat instanței de judecată să dispună direct, restituirea în natură a acestui imobil, lucru perfect posibil, aceasta doar a obligat intimatul să emită o decizie de restituire în natură. În acest fel, se susține că a fost încălcat principiul înscris în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., dar și Decizia nr. XX pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit art. 329 C. proc.

civ. Examinând recursul declarat de contestator, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce succed. Analizând cu prioritate critica privind încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a principiilor disponibilității, dreptului la apărare și al contradictorialității părților în procesul civil, înalta Curte constată că este întemeiată. În speță, decizia Curții de apel de admitere a apelului declarat de către intimata R.A. A.P.P.S., se fundamentează pe două considerente determinante, și anume: caducitatea - ca și o cauză de ineficacitate a Certificatului de moștenitor, urmare contestării pe teritoriul României a efectelor sentinței în baza căreia a fost emis și, pe de altă parte, nedovedirea în speță a calității Prințesei E. de România (născută E.L.), de moștenitor al fostului proprietar al imobilului, defunctul Rege Carol al II-lea al României.

Din cuprinsul cererii intitulate „Motive de apel" rezultă că sentința primei instanțe a fost criticată numai sub aspectele corect înlăturate și judicios motivate de către instanța de apel. Printre motivele de apel nu se identifică, însă, și critici relative la cele două aspecte determinante, care au fost reținute în admiterea apelului intimatei, schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea contestației, ca neîntemeiate. Întemeindu-și soluția pe argumente colaterale, neinvocate de părți prin cererea de apel, curtea de apel a încălcat principiul disponibilității părților în materie civilă. Pe de altă parte, pronunțând soluția, având în vedere alte împrejurări, pe care nu le-a pus în discuția părților nici pe parcursul soluționării apelului, nici la termenul de dezbateri, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, care guvernează procesul civil.

Acest principiu presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, pentru ca fiecare să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății. În cauză, argumentele decisive pentru respingerea contestației pe fond își găsesc reflectare în hotărârea pronunțată, însă, judecătorul cauzei nu le-a pus în discuția părților, aducând astfel, o gravă atingere principiului contradictorialității părților, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin faptul că a soluționat fondul cauzei fără a da cuvântul părților pe aspectele determinante pentru soluția pronunțată și fără a le da posibilitatea să formuleze apărări sau să administreze probe în dovedirea pretențiilor s-a produs și o încălcare a dreptului la apărare al părților, garantat de art. 24 din Constituția României.

Instanța de judecată nu poate pronunța hotărârea reținând aspecte care nu au fost invocate, care nu reprezintă chestiuni de ordine publică și pe care nu le-a pus, în prealabil, în dezbaterea părților, fără a încălca principiile disponibilității, contradictorialității și al dreptului la apărare, și fără a vătăma părțile în drepturile lor procesuale, iar această vătămare nu poate fi înlăturată altfel, decât prin anularea actului de procedură pronunțat în aceste condiții, devenind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care atrag casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În rejudecare, instanța de trimitere urmează să analizeze apelurile declarate, exclusiv în limitele investirii, iar în măsura în care găsește întemeiate aspecte noi, care ar avea înrâurire asupra soluției cauzei, instanța este obligată să le pună în dezbatere părților, pentru a nu le vătăma în exercitarea drepturilor lor procesuale și a pronunța astfel o hotărâre nulă conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Pe de altă parte, în speță, în dezlegarea problemei existenței calității de moștenitor legal a contestatorului Alteța sa Regală Prințul P.P. Al României, instanța de apel a reținut că la dosar a fost depus un înscris numit „certificat", eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentință din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul din acel proces, M.G.L., că este fiul legitim al M.S.

Carol al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege. Această sentință din 06 februarie 1955 a făcut obiectul unui litigiu de exequator, C.M.H. (M.G. al României) solicitând instanței române la data de 07 august 1991 recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimații M.H., Prințesa A.B.P. și U.M.A. (moștenitoarea pârâtei inițiale Prințesa E. de România). Astfel, la data de 01 iulie 2002, Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 1809, a admis cererea și a dispus recunoașterea în România a sentinței din 6 februarie 1955, pronunțată în dosarul nr. 234/4/1954 al Secției, Divizia a Ii-a a Tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea lucrului judecat.

Această sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, potrivit mențiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza sa a fost emis certificatul de moștenitor din 26 mai 2005 de către notarul public P.C.M. Certificatul de moștenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, decedat la 04 aprilie 1953, a rămas ca moștenitor M.G.

al României, în calitate de fiu, cuprinzând mențiunea că actul a fost eliberat în baza sentinței civile nr. 1809, pronunțată de Tribunalul Teleorman - secția civilă, în ședința publică din 01 iulie 2002, dată în dosarul nr. 3405/R/002, definitivă prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, învestită cu formulă executorie și atestă numai calitatea de moștenitor al defunctei sale majestăți, Regele Carol al II-lea al României, pentru ceilalți moștenitori urmând a se elibera certificate de calitate de moștenitor separate. Recursul declarat de intimatul M.H.

împotriva deciziei nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a fost admis, decizia fiind casată, iar în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357/A din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel București - secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1809/2002, pe care a anulat-o, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Teleorman. În urma rejudecării, a fost pronunțată sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman - secția civilă, prin care a fost admisă acțiunea și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în dosarul nr. 234 din