ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3378/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3378/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la

10 octombrie 2005 pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 17582/3/2005, (număr în format vechi

2638/2005), contestatorul H.P.P. (Prințul Paul de România) a formulat

contestație împotriva Deciziei nr. 248/3,06.2005 emisă de Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat R.A., solicitând anularea acesteia și obligarea intimatei să-i

restituie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 506 m.p.,

constituind „lotul 2 din parcelarea B., parcul J."

În

motivarea cererii sale, contestatorul a arătat că este persoană

îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, însă intimata i-a respins notificarea

pe motiv că nu ar fi făcut această dovadă în termenul prevăzut de lege.

A mai arătat contestatorul că pârâta i-a

încălcat dreptul prevăzut de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de a-și susține

notificarea în fața comisiei, precum și faptul că era irelevantă calitatea sa de

moștenitor al fostului proprietar (Regele Carol al II-lea), câtă vreme a formulat

notificare în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2 august 2001,

prin care a cumpărat drepturile succesorale privind bunurile lăsate moștenire pe

teritoriul Statului Român de către Prințesa Elena de România.

Ca temei legal al contestației, au fost

invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.

La data de 4 octombrie 2005, intimata R.A.

A.P.P.S. a depus întâmpinare, invocând inadmisibilitatea capătului 2 de cerere și

respingerea contestației ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 517 din 21

aprilie 2006, Tribunalul București, secția a

V-

a civilă

a

respins excepția inadmisibilității invocată de intimată și a respins ca neîntemeiată

contestația formulată de contestatorul H.P.P. (Prințul Paul de România), în contradictoriu

cu intimata Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A.

Pentru a pronunța această sentință, în

soluționarea excepției de inadmisibilitate, Tribunalul a reținut că cererea de restituire

în natură a imobilului nu este inadmisibilă, câtă vreme contestatorul a urmat procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, a obținut o decizie nefavorabilă

pe care a atacat-o conform legii, iar capătul de cerere în revendicare formulat,

constituie tocmai încercarea de a-și realiza dreptul pe care intimata i 1-a negat

prin decizia emisă, contestată în cauză.

În

ceea ce privește legalitatea și temeinicia deciziei din 3

iunie 2005 emisă de intimată, tribunalul a reținut că prin notificarea din 13

martie 2002, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 2557/2002,

contestatorul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București,

compus din teren în suprafață de 506 m.p., constituind „lotul 2 din parcelarea B.,

parcul J.", iar în situația în care restituirea în natură nu este posibilă,

a solicitat restituirea prin echivalent.

În

notificare, a arătat că imobilul a aparținut Regelui Carol

al II-lea al României, fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare aut. sub

nr. 23530/1934 de Tribunalul Ilfov, la decesul Regelui imobilul a fost moștenit

de către soția supraviețuitoare, E.L. (Prințesa Elena de România), care, la rândul

său, a lăsat ca legatar universal pe U.M. Drepturile succesorale ale acesteia au

fost dobândite de către contestator în baza actului de

vânzare-cumpărare

autentificat din 2 august 2001 de la U.M., legatar universal al E.L.

A mai fost depus, în traducere similară,

neînsoțită de original, testamentul autentificat al Prințesei Elena de România,

născută L., prin care aceasta o desemna legatar universal pe numita M.U., actul

de deces al E.L., putând mențiunea că „decedată, nu a lăsat în urma sa moștenitori

supuși unui inventar obligatoriu", declarație sub semnătură certificată dată

de contestator, în sensul că nu au primit, nici el, nici autorii săi, despăgubiri

pentru imobilul revendicat.

Din contractul de vânzare - cumpărare de

drepturi succesorale din 2 august 2001, a rezultat că transmițătoarea acestor drepturi

a încheiat contractul în baza vocației sale universale dată de testamentul autentificat

la 24 octombrie 1966 și numai cu privire la bunurile lăsate și existente pe teritoriul

României. Ulterior încheierii acestui contract, transmițătoarea drepturilor a obținut

și un certificat de calitate de moștenitor.

Tribunalul a reținut că nu au fost atașate

notificării (până la termenul limită – 1 iulie 2003 - stabilit prin Legea nr. 289/2003)

și nu au fost depuse nici la dosarul instanței, acte de stare civilă sau certificate

de moștenitor emise pe numele E.L. de pe urma Regelui Carol al II-lea, pentru a

se putea constata că drepturile succesorale transmise de numita E.L. legatarei sale

universale, M.U. și de către aceasta din urmă, contestatorului privesc bunurile

care au aparținut Regelui Carol al II-lea (deși contestatorului i s-a încuviințat

proba cu înscrisuri în acest scop).

Împotriva acestei sentințe a formulat apel

contestatorul H.P.P. (Prințul Paul de România) criticând-o ca nelegală și netemeinică;

a susținut că instanța de fond trebuia să rețină că are calitatea de persoană îndreptățită

în sensul Legii nr. 10/2001 și pentru că este donatar al drepturilor succesorale

ale tatălui său Mircea de H. care, la rândul său, este moștenitorul Regelui Carol

al II-lea, precum și faptul că instanța de fond trebuia să rețină calitatea de persoană

îndreptățită rezultată din calitatea acestuia de descendent al Regelui Carol al

II-lea, descendență dovedită cu acte de stare civilă depuse la dosar.

Prin decizia civilă nr. 192/A din 28

martie 2007 (irevocabilă prin decizia nr. 1518 din 06 martie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală) Curtea

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

a admis apelul formulat de apelantul-contestatorul H.P.P. împotriva sentinței civile

nr. 517 din 21 aprilie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în contradictoriu cu intimata Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului

de Stat, a desființat sentința apelată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru

rejudecare.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut

că prin notificarea din 14 februarie 2002 Prințul Paul de România, cetățean român,

a solicitat restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001 a imobilului situat

în București,

în suprafață de 506 m.p., pretinzând că

are calitatea de persoană îndreptățită în condițiile legii.

Curtea a reținut că s-a depus la dosar

copie după certificatul de naștere al petentului din care rezultă că acesta este

fiul lui H.M.G., care este moștenitorul Regelui Carol al II-lea, în calitate de

fiu.

Potrivit modificărilor aduse art. 23 din

Legea nr. 10/2001, aceste acte doveditoare au fost legal depuse până la soluționarea

irevocabilă a notificării, iar scopul depunerii lor a fost acela de a se dovedi

calitatea de persoană îndreptățită a petentului și prin succesiune legală, nu numai

prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale din 2

august 2001 între petent și U.M.A.

Curtea de Apel a constatat că deși a primit

actele de mai sus ca probe în dosar, Tribunalul nu a pus în discuția părților problema

succesiunii legale a apelantului după Regele Carol al II-lea. Apelantul a invocat

această chestiune de drept în fața instanței de apel, arătând în mod întemeiat că

nu se încalcă dispozițiile art. 294 C. proc. civ., atâta vreme cât în apel nu s-au

modificat nici obiectul cererii - respectiv imobilul solicitat a fi restituit, nici

cauza - deținerea abuzivă a imobilului de către stat și nici calitatea petentului

de persoană îndreptățită.

Instanța de apel a considerat corectă această

apărare întrucât Legea nr. 10/2001 este o lege specială, de reparație, în care ceea

ce trebuie dovedit, prin orice mijloace de probă, este calitatea de persoană îndreptățită

a petentului de a beneficia de măsurile de reparație prevăzute de lege pentru imobilul

ce i-a fost preluat în mod abuziv lui sau autorului lui, de către stat, în perioada

6 martie 1945 -22 decembrie 1989.

Ca atare, s-a apreciat că apelantul poate

invoca, în dovedirea calității de persoană îndreptățită, succesiunea legală de pe

urma Regelui Carol al II-lea.

Instanța de apel nu poate însă să analizeze

pentru prima oară în apel drepturile succesorale pretinse de petentul apelant, fără

a-1 păgubi pe acesta de un grad de jurisdicție.

În

consecință, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a

admis apelul reclamantului, dispunându-se desființarea sentinței și trimiterea cauzei

spre rejudecare, întrucât prima instanță nu a judecat pe fond aspectul succesiunii

legale, dar și pentru a se pronunța o soluție unitară privind calitatea de persoană

îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001 a petentului.

După desființare, cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 27171/3/2008, la data

de 13 iulie 2008.

Prin sentința civilă nr. 629 din 24

aprilie 2009, Tribunalul București

,

secția a

IV-

a civilă

a admis contestația formulată de contestatorul

H.P.P., a anulat decizia din 03 iunie 2005 emisă de intimat, a obligat intimatul

să emită decizie de restituire în natură în patrimoniul contestatorului a imobilului

teren în suprafață de 506 m.p., situat în București și a luat act că nu se solicită

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul

a reținut că prin notificarea din 13 februarie 2002 emisă prin B.E.J. S.D., contestatorul

a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat

în București, fost lot din Parcela B., parcul J., notificarea formând obiectul Dosarului

nr. 25573 din 14 februarie 2002 la Primăria Municipiului București.

Notificarea a fost soluționată de către

R.A.A.P.P.S. prin Decizia nr. 248 din 03 iunie 2005 și respinsă, motivându-se că

nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, decizie care a fost atacată

cu prezenta contestație.

Tribunalul a constatat că această contestație

este întemeiată, arătând că, pentru a fi persoană îndreptățită la restituire în

sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatorul trebuia să îndeplinească,

cumulativ, două condiții: -imobilul să facă parte dintre cele preluate abuziv de

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989); să fie persoana fizică, proprietar

a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora [art. 3 alin. (1) lit. a)

din lege] sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptățite

[art. 4 alin. (2) din lege].

În

ceea ce privește imobilul, Tribunalul a reținut că prin actul

de vânzare-cumpărare autentificat din 16 august 1934 la Tribunalul Ilfov, secția

notariat, transcris, Majestatea Sa Regele Carol al

II

lea al României a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

teren viran în suprafață de 506 m.p., situat în București, între Șoseaua J., parcul

Principele Carol și Fabrica de spirt B., constituit lotul din blocul, identificat

printr-o schiță atașată contractului, prin cumpărare de la Banca M.B.C.

Din adresa din 11 iunie 2002 emisă de Direcția

Taxe și Impozite Sector 2, rezultă că la matricola, a figurat înscrisă Administrația

Bunurilor fostului Rege Carol al

II

lea

cu teren viran în suprafață de 506 m.p., situat în Parcul J.

Ulterior, imobilul a trecut în proprietatea

statului în temeiul Decretului nr. 983 din 26 mai 1948 pentru intrarea în proprietatea

statului a bunurilor fostului Rege Mihai

I

și a membrilor fostei familii regale, publicat în M. Of

nr. 140/1948.

Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri,

astfel încât preluarea a fost una abuzivă.

În

ceea ce privește cea de a doua condiție, Tribunalul a reținut

că, potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 26 mai 2005 emis de B.N.P.

C.M.P., de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al

II

lea al României, a rămas ca unic moștenitor

Mircea Grigore al României.

Prin certificatul depus în traducere legalizată,

emis de către Arhivele Nobleței Germane la data de 28 august 1955, dat după decizia

în formă definitivă și executorie a Tribunalului Lisabona, s-a reținut că „s-a dovedit

faptul că descendența legitimă a Prințului Mircea Gregoire Carol al fostei Case

Regale Române, provenind pe linie princiară de la Casa H., a fost stabilită din

punct de vedere juridic."

Ulterior, a fost emis un nou certificat

de naștere de către Primăria Sector 1 București privindu-l pe Mircea - Grigore al

României, părinți fiind Carol al

II

lea

Al României (tatăl) și L.I.M.V. (mamă). Din certificatul de naștere emis de Primăria

Sector 1 București, a rezultat că H. de Paul Philippe s-a născut în Paris - Franța,

fiind fiul lui H. Mircea - Grigoire (tată) și Nagavitzine Helene - Henriette (mama).

Ulterior, a fost emis un nou certificat

de naștere de către Primăria Sectorului 1 București, pentru Paul - Philippe Al României,

fiul lui Mircea - Grigore Al României (tatăl) și Nagavitzine Helene -Henriette (mama).

Din certificatul de calitate de moștenitor

din 24 mai 2006 emis de B.N.P. B., a rezultat că de pe urma defunctului A.S.R. Carol

Mircea Grigore al României, decedat la data de 26 ianuarie 2006, au calitate de

moștenitori A.S.R. Paul -Philippe Al României, fiu și A.S.R. Prințul Alexander Ioan

Nicholas George de H. (fiu).

Din declarația de cesiune de drepturi depusă

la dosar a rezultat că A.S.R. Prințul Alexander Ioan Nicholas George de H. i-a cesionat

toate drepturile pe care le are în calitate de moștenitor, Alteței Sale Regale Paul

-Philippe Al României.

Alteța Sa Regală Prințesa Elena a României

a instituit-o ca legatară universală pe doamna U.M., actul fiind apostilat de cancelaria

Geneva la data de 09 iulie 1981.

Potrivit certificatului de moștenitor

din 21 octombrie 2002, emis de B.N.P. V.C., în baza testamentului amintit, de pe

urma defunctei Prințesa Elena de România (fostă L. Elena), decedată la data de 29

iunie 1977, a rămas ca unic moștenitor, în calitate de legatar universal, U.M.A.

Tribunalul a reținut că toate actele juridice

civile se bucură de prezumția instituită de dispozițiile art. 1171 - 1173 C. civ.,

sunt valabile și, în consecință, produc efecte juridice.

Prima instanță a mai observat și sentința

civilă nr. 1872 din 26 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul

nr. 3387/2003, irevocabilă și decizia civilă nr. 73 din 22 ianuarie 2007, pronunțată

de Înalta Curte de Casație în Dosarul nr. 31572/3/2005, prin care, în baza acelorași

acte de stare civilă, contestatorului i-au fost restituite alte proprietăți.

Din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară

efectuat la data de 07 martie 2003 de către dl. expert S.H., necontestat de părți,

a rezultat că pe teren nu sunt amplasate construcții permanente, astfel că terenul

este liber și poate fi restituit în natură.

În

aplicarea dispozițiilor art. 26 corob. cu art. 1 alin.

(1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „de regulă, imobilele preluate în

mod abuziv se restituie în natură", prima instanță a admis contestația, a anulat

Decizia nr. 248 din 03 iunie 2005 emisă de intimat și a obligat intimatul să emită

dispoziție de restituire în natură, în favoarea contestatorului pentru imobilul

teren în suprafață de 506 m.p., situat

în

București, C.D. (fost lotul

2 din Parcela B., parcul J.), în prezent str. M.E. nr. 12.

împotriva acestei sentințe a declarat apel

intimata RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat,

criticându-se sentința pentru nelegalitatea

și netemeinicie.

La data de 30 noiembrie 2009 contestatorul

a depus la dosar o declarație de apel, prin care a solicitat schimbarea în parte

a sentinței, în sensul de se dispune obligarea pârâtei să îi lase în deplină posesie

și proprietate imobilul situat în București, C.D. compus din teren în suprafață

de 506 m.p. (constituind lotul nr. 2 din parcela B., Parcul J.), în prezent

str. M.E., iar nu să emită o dispoziție de restituire în natură, astfel cum tribunalul

a dispus.

Totodată, la data de 5 noiembrie 2009,

odată cu motivarea apelului anterior menționat, contestator a depus și o cerere

intitulată explicit de aderare la apelul declarat de intimata RA A.P.P.S., în temeiul

art. 293 alin. (1) C. proc. civ., cu același obiect și motivare ca și cererea de

apel depusă la 30 noiembrie 2009.

De asemenea, tot la termenul de judecată

din 5 noiembrie 2009 în cauză a fost formulată cerere de intervenție accesorie,

în interesul intimatului de către numitul V.S.V., care a solicitat să se constate

interesul său propriu de a interveni în cauză, decurgând din legătura existentă

între cererea de intervenție și obiectul dedus judecății, să se admită în principiu

cererea de intervenție și să se respingă apelul declarat de intimata A.P.P.S. R.A.

ca nefondat.

În

motivarea acestei cereri, s-a arătat, în esență, că prin antecontractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 14 mai 2003 de B.N.P. E.A.F., contestatorul

apelant s-a obligat să vândă intervenientului imobilul situat în București,

str. M.E., sectorul 1, ce face obiectul cauzei de față, urmând ca actul de vânzare-cumpărare

autentificat să fie perfectat cel mai târziu la o lună de la data intabulării dreptului

de proprietate asupra terenului.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile

art. 49 și următoarele C. proc. civ.

Apelantul contestator a formulat întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelanta-intimată

A.P.P.S. RA.

La data de 14 ianuarie 2010, Curtea a luat

act de emiterea certificatului de naștere din 22 iulie 2004 de către Primăria Sectorului

1 București pe numele apelantului contestator, din care rezultă că numele de familie

al acestuia este AL ROMÂNIEI și a dispus rectificarea citativului în acest sens.

La același termen, a fost încuviințată

în principiu cererea de intervenție accesorie formulată, pentru considerentele reținute

în încheierea de ședință de la acea dată.

În

apel, a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri

pentru apelanți.

Prin decizia civilă nr. 167A din data de

24 iunie 2010 Curtea De Apel București, secția a IX-A civilă și pentru cauze privind

proprietatea

intelectuală a admis apelul principal formulat

de apelanta intimată R.A.A.P.P.S., a schimbat în tot sentința, în sensul că, a respins

contestația ca neîntemeiată, a respins apelul în aderare formulat de apelantul-contestator

Paul-Philippe al României și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul

V.S.V., ca nefondate.

Din motivarea deciziei, rezultă următoarele:

Au fost înlăturate ca nefondate motivele

de apel cu privire la nedovedirea dreptului de proprietate al imobilului din București,

str. M.E., sectorul 1, în suprafață de 506 m.p., solicitat spre restituire, sens

în care s-a făcut referire la contractul de vânzare-cumpărare din 16 august 1934

de Tribunalul Ilfov, secția notariat, înscris având deplină aptitudine de a face

dovada dreptului de proprietate al Majestății Sale Regele Carol al II-lea, dat fiind

efectul său translativ de proprietate; instanța de apel a făcut referire, pentru

susținerea acestei dezlegări și la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.

S-a reținut că la dosar a fost depusă Decizia

Consiliului de Miniștri publicată în M. Of., Partea

I,

nr. 140 din 19 iunie 1948, prin care s-a decis trecerea în

administrația și folosința autorităților a bunurilor fostului Rege Mihai

I

și ale membrilor fostei familii regale,

unde la secțiunea VIII - Terenuri urbane figurează și imobilul în suprafață de 0,05

ha lot parcelarea B.-J., fost proprietatea Carol

II;

de asemenea, a fost depus în copie Decretul nr. 983 din

26 mai 1948 pentru intrarea în proprietatea statului a bunurilor fostului rege Mihai

I

și a membrilor fostei familii regale; aceeași

decizie, de trecere în proprietatea statului, a fost luată și prin Decretul Ministerului

Justiției nr. 38 din 3 iunie 1948.

S-a răspuns astfel și criticii legate de

inexistența dovezii privind modalitatea preluării fără titlu a bunului în patrimoniul

statului, fiind astfel întrunite dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001

rap. la art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Au fost apreciate ca lipsite de relevanță

chestiunile invocate cu privire la înscrierea imobilului în rolul fiscal sub denumirea

„Administrația Bunurilor fostului Rege Carol al II-lea", deoarece nu este vorba

despre un alt proprietar sau de o persoană juridică distinctă, ci de o formă de

administrare a bunurilor Casei Regale.

Au fost înlăturate ca nefondate și argumentele

legate de lipsa calității de persoană îndreptățită la restituire pentru motivul

că apelantul contestator Al României Paul Philippe este cumpărător de drepturi succesorale

și nu moștenitor legal sau testamentar al fostului proprietar.

Astfel, s-a constatat că prin cumpărarea

de la U.M.A. a drepturilor succesorale de pe urma defunctei Prințesa Elena de România

(fostă E.L.) - prin contractul de vânzare-cumpărare din 02 august 2001 de B.N.P.

I.M., apelantul contestator a dobândit toate drepturile existente la acel moment

în patrimoniul vânzătoarei, iar din

certificatul de calitate de

moștenitor din 21 octombrie 2002 emis de B.N.P. V.C. rezultă că U.M.A. a fost unica

moștenitoare (testamentară) a defunctei Prințesa Elena de România (fostă L. E.).

În

consecință, s-a apreciat că această calitate de cumpărător

de drepturi succesorale, îi conferă apelantului contestator aceleași drepturi pe

care defuncta le-ar fi putut pretinde și respectiv, care s-au transmis pe calea

succesiunii testamentare la vânzătoarea de drepturi succesorale.

La data formulării notificării (14

februarie 2002) apelantul contestator încheiase deja actul juridic mai sus menționat,

fiind în măsură să valorifice orice drepturi succesorale ar fi dobândit Urdădianu

Monique Adina de la Prințesa Elena de România.

Cu toate acestea, Curtea a constatat că

apelantul contestator Al României Paul Philippe nu putea pretinde în calitate de

succesor al defunctei Prințesa Elena de România (fostă L. Elena) niciun drept cu

privire la imobilul menționat în notificare, deoarece defuncta nu justifica vreun

drept asupra acestuia.

Astfel, imobilul a fost dobândit de Majestatea

Sa Regele Carol al II-lea în anul 1934, căsătoria sa cu E.L. fiind încheiată, conform

certificatului de căsătorie depus în Dosarul nr. 17582/3/2005, la data de 03

iulie 1947 în Portugalia, deci, ulterior.

Deși a formulat notificarea în calitate

de succesor al Prințesei Elena de România (născută E.L.), apelantul contestator

nu a dezvoltat în nici una dintre cererile sale împrejurările din care rezultă calitatea

acesteia de fost proprietar al imobilului sau de moștenitor al fostului proprietar,

Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.

Astfel, inclusiv în motivele de apel apelantul

s-a limitat la a susține că după Regele Carol al II-lea au rămas moștenitori Prințesa

Elena a României, în calitate de soție supraviețuitoare, Mihai de H., în calitate

de fiu și Mircea de H., tatăl apelantului, în calitate de fiu al defunctului.

Calitatea de moștenitor trebuia să rezulte

fie dintr-un certificat de moștenitor care să constate că prințesa Elena de România

este succesoare a defunctului Rege Carol al II-lea, fie din acte de stare civilă

însoțite de dovada acceptării succesiunii (asemenea dovezi nefiind administrate

în cauză, adăugându-se observația că notificarea este formulată de apelantul contestator,

astfel că beneficiul instituit de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu operează

față de Prințesa Elena de România, deoarece aceasta nu a formulat notificare, fiind

decedată anterior intrării în vigoare a legii).

În

privința actului depus în Dosarul nr. 2638/2005, curtea a

reținut că acesta reprezintă o traducere autorizată și sub legalizare notarială

a semnăturii traducătorului a unui înscris apostilat emis de Tribunalul civil

nr. 8 din Lisabona, care se referă la „lista bunurilor de partaj întocmită în documentele

de inventariere de succesorii majori la care s-a procedat în urma decesului Majestății

Sale Regele Carol

II

al României..."

Din declarația care certifică alăturat

conținutul documentului a

rezultat că înscrisul reprezintă

o dare de seamă asupra bunurilor și lista bunurilor de partaj (ce nu cuprinde bunul

notificat) în procesul deschis pentru stabilirea taxei succesorale.

Instanța de apel a mai observat că documentul

în discuție nu este datat, nu atestă pronunțarea de către instanța judecătorească

sau de o altă autoritate competentă a unei hotărâri care să cuprindă o dezbatere

succesorală de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României,

astfel încât, nu are altă valoare decât a unui înscris întocmit în procedura de

partaj succesoral.

Cu aceeași ocazie (a apelului declarat

în primul ciclu procesual), apelantul contestator a invocat pentru prima dată în

prezentul dosar însușirea sa de persoană îndreptățită și prin prisma calității sale

de moștenitor legal al tatălui său, Mircea Grigore de H.

Cu privire la acest aspect, Curtea de Apel

București a constatat, prin decizia civilă nr. 192A/8.03.2007, irevocabilă prin

respingerea recursului, că această susținere nu constituie o cerere nouă, formulată

direct în apel și că, în ciuda faptului că nici în notificare și nici în contestație

contestatorul nu a invocat calitatea sa de moștenitor legal a tatălui său, acest

aspect se impune a fi analizat de instanțe în raport de înscrisurile depuse la dosar

în fața Tribunalului.

Instanța de apel a constatat că această

chestiune, dezlegată cu autoritate de lucru judecat, nu mai poate fi pusă în discuție,

urmând astfel ca instanța să analizeze dacă apelantul contestator a justificat în

speță calitatea de persoană îndreptățită la restituire atât în calitate de cumpărător

al drepturilor succesorale ale defunctei Prințesa Elena de România, cât și în calitate

de moștenitor legal al tatălui său, Mircea de H. (Mircea Grigore al României).

Curtea de Apel nu și-a însușit susținerea

apelantului contestator în sensul că instanța de apel a statuat irevocabil în primul

ciclu procesual și asupra calității sale de moștenitor (prin retransmitere) al Regelui

Carol al II-lea.

Astfel, s-a observat că problema în discuție

era posibilitatea invocării, la acel moment, a calității de moștenitor legal al

fostului proprietar ca justificare a calității de persoană îndreptățită la restituire

în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța de apel anterioară arătând că o astfel de

cerere nu reprezintă o cerere nouă în apel, astfel că nu sunt incidente dispozițiile

art. 294 alin. (1) C. proc. civ., deoarece înscrisurile prin care contestatorul

tindea a dovedi aceste aspecte fuseseră depuse la dosar.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat

că singura chestiune discutată în acea cale de atac a fost problema procedurală

a modalității de învestire a instanței, iar afirmația instanței de apel în sensul

că „...apelantul poate invoca, în dovedirea calității de persoană îndreptățită,

succesiunea legală de pe urma Regelui Carol al II-lea", ceea ce nu a reprezentat

o statuare obligatorie în rejudecare, în sensul existenței acestei calități.

Concluzia s-a impus pentru aceea că, instanța

de apel anterioară, în continuarea raționamentului său, a consemnat că nu poate

analiza acest aspect pentru prima dată în apel, fără a priva partea de un grad de

jurisdicție și, deoarece prima instanță nu și-a îndeplinit obligația de a examina

înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, din această perspectivă,

de apelantul contestator, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre

rejudecare.

În

consecință, această chestiune nu a fost dezlegată în primul

ciclu procesual și nici nu a intrat în puterea lucrului judecat și, prin urmare,

a făcut obiectul analizei în decizia instanței de apel.

Din acest punct de vedere, curtea de apel

a reținut astfel că, la dosar cauzei, a fost depus un înscris numit „certificat",

eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona,

prin care s-a atestat că printr-o sentință din 06.02.1955, Tribunalul din Lisabona

1-a declarat pe reclamantul din acel proces, Mircea Grigore Lambrino, fiul legitim

al M.S.Carol al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege.

Această sentință face obiectul unui litigiu

de exequator, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României) solicitând instanței

române la data de 07 august 1991 recunoașterea pe teritoriul României a efectelor

sale, în contradictoriu cu intimații Mihai de H., Prințesa Anne de Bourbon Parma

și U.M.A. (moștenitoarea pârâtei inițiale, Prințesa Elena de România).

Astfel, la data de 01 iulie 2002 Tribunalul

Teleorman, prin sentința civilă nr. 1809 a admis cererea și a dispus recunoașterea

în România a sentinței din 6 februarie 1955, pronunțată în Dosarul nr. 234/4/1954

al secției, Divizia a II-a a Tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea

lucrului judecat.

Această sentință a rămas definitivă prin

decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, potrivit

mențiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza sa, a fost emis certificatul

de moștenitor din 26 mai 2005 de către notarul public P.C.M.

Certificatul de moștenitor atestă că de

pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, decedat la

04 aprilie 1953, a rămas ca moștenitor Mircea Grigore al României, în calitate de

fiu, cuprinzând mențiunea că actul a fost eliberat în baza sentinței civile nr.

1809, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă în ședința publică din 01

iulie 2002, dată în Dosarul nr. 3405R/002, definitivă prin decizia civilă nr. 12A

din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, învestită cu formulă executorie

și atestă numai calitatea de moștenitor al defunctei sale Majestății Regele Carol

al II-lea al României, pentru ceilalți moștenitori, urmând a se elibera certificate

de calitate de moștenitor separate.

Recursul declarat de intimatul Mihai de

H. împotriva deciziei nr. 12A/2003 a fost admis însă, decizia fiind casată, iar

în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357A din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel

București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie (Dosarul

nr. 2638/2005), a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1809/2002,

care a fost anulată, trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul

Teleorman.

În

urma rejudecării, a fost pronunțată sentința civilă nr.

182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, prin care a fost admisă acțiunea

și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat,

a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în Dosarul nr. 234 din 4

decembrie

1954 al secției a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.

Această sentință a fost atacată cu apel,

calea de atac nefiind soluționată până la data soluționării apelului din această

cauză.

Curtea a mai constatat că prin cererea

de apel apelanta intimată A.P.P.S. R.A. a invocat nulitatea certificatului de moștenitor

din 26 mai 2005, pe motivul că acesta a fost emis în baza unei hotărâri judecătorești

care a fost ulterior desființată, în calea de atac a recursului.

Or, anterior s-a reținut că problema existenței

calității de moștenitor legal a apelantului contestator nu a fost dezlegată.

Curtea de Apel a reținut în această privință

că, astfel cum se menționează în certificatul de moștenitor, acesta a fost emis

exclusiv în considerarea sentinței civile nr. 1809/2002 a Tribunalului Teleorman,

care la acel moment era definitivă și executorie și recunoștea pe teritoriul României

efectele sentinței pronunțată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire

la paternitatea lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) față de

Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.

S-a constatat, totodată, că nu se poate

reține că certificatul de moștenitor este lovit de nulitate, astfel cum a invocat

apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost constatat nul sau

anulat de o instanță judecătorească, însă s-a reținut că nici nu pot fi acordate

efecte juridice acestui act în condițiile expuse, deoarece, urmare a anulării sentinței

în baza căruia a fost emis, curtea a considerat că în privința actului a intervenit

o cauză de ineficacitate a lui, mai ales că acesta nu cuprinde constatările notarului

instrumentator cu privire la succesiunea defunctului, ci reproduce în mod exclusiv

dispozitivul sentinței menționate.

În

consecință, examinând calitatea de moștenitor legal a tatălui

apelantului contestator după fostul proprietar al imobilului, instanța de apel a

constatat că o asemenea calitate nu a fost probată în speța de față.

Este adevărată susținerea apelantului contestator

că în regimul probatoriu special al Legii nr. 10/2001 calitatea de moștenitor se

dovedește și cu alte mijloace de probă decât cu certificatul de moștenitor (cum

sunt actele de stare civilă care atestă rudenia și vocația succesorală concretă),

însă, în condițiile contestării în justiție a efectelor pe teritoriul României ale

sentinței pronunțate de autoritățile judiciare portugheze în anul 1955 cu privire

la calitatea de fiu al Majestății Sale Regele Carol al II-lea în privința tatălui

apelantului contestator, instanța a considerat că sentința respectivă nu poate constitui

un mijloc de probă apt a dovedi în speță calitatea de moștenitor.

Legat de aceasta, s-a constatat că tribunalul,

reținând efectele juridice ale actelor de stare civilă prezentate, a omis a avea

în vedere că acestea au fost emise în baza sentinței din anul 1955, care însă nu

a fost recunoscută pe teritoriul României printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă,

procedura judiciară fiind în curs, după cum s-a arătat.

Curtea de Apel a înlăturat argumentul apelantei

intimate A.P.P.S. R.A. potrivit căruia, pentru a putea justifica în prezenta cauză

calitatea de persoană

îndreptățită la restituire prin prisma

succesiunii legale, titularul notificării trebuia să fie moștenitorul legal, în

viață la data împlinirii termenului de formulare a notificării.

În

acest sens, s-a constatat că autorul și tatăl apelantului

contestator Al României Paul Philippe, Carol Mircea Grigore de România, a decedat

la data de 26 ianuarie 2006, fără a formula notificare, astfel că nu se poate reține

calitatea acestuia de persoană îndreptățită la restituire.

Cu referire la același aspect, s-a constatat

că potrivit înscrisului depus la Dosarul nr. 2638/2005, la data de 10 februarie

2002 Carol Mircea de H. a „cedat" fiului său, apelantul contestator, drepturile

ce îi revin din averea regală conform sentinței pronunțată de Tribunalul de la Lisabona

în anul 1955; deci, la data formulării notificării, teoretic, apelantul contestator

dobândise de la tatăl său dreptul de a pretinde reparația (sub condiția ca acesta

să îi fi fost transmis cedentului).

Cu toate acestea, față de cele reținute

mai sus cu privire la ineficacitatea certificatului de moștenitor și la contestarea

efectelor pe teritoriul României a sentinței amintite, instanța a reținut că această

critică nu este relevantă pentru temeinicia pretențiilor apelantului contestator

și, în aceste condiții, nu s-a considerat că este util a analiza valabilitatea formală

a actului juridic prin care apelantului i s-au „cedat" drepturile în discuție.

În

consecință, instanța de apel a apreciat că în mod corect a

fost respinsă notificarea formulată de apelantul contestator de către intimată,

considerându-se că prima instanță a reținut în mod greșit calitatea de persoană

îndreptățită la restituire a apelantului contestator, astfel că, în temeiul

art. 296 C. proc. civ., apelul intimatei a fost admis, sentința apelată fiind schimbată

în tot, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiate.

Având în vedere soluția dată apelului anterior

și văzând că apelul declarat de apelantul contestator privea exclusiv modalitatea

concretă în care prima instanță a dispus restituirea către acesta a imobilului notificat,

a rezultat că acesta este nefondat; față de caracterul accesoriu al cererii, formulate

în sprijinul apărărilor apelantului contestator, cererea de intervenție a intervenientului

V.S.V., a fost respinsă și ea ca nefondată.

împotriva acestei decizii, contestatorul

a formulat recurs în termen legal, prevalându-se de motivele de nelegaliate prevăzute

de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2311 din 29 martie 2012

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă

a

admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

Instanța de casare a reținut că în speță,

decizia curții de apel de admitere a apelului declarat de către intimata R.A. A.P.P.S.,

se fundamentează pe două considerente determinante, și anume: pe de o parte, caducitatea

- ca și o cauză de ineficacitate a certificatului de moștenitor, urmare contestării

pe teritoriul României a efectelor sentinței în baza căreia a fost emis și, pe de

altă parte, nedovedirea în speță a calității Prințesei Elena de România (născută

E.L.), de moștenitor al fostului proprietar al imobilului, defunctul Rege Carol

al II-lea al României.

Or, din cuprinsul cererii intitulate „Motive

de apel" a rezultat că sentința primei instanțe a fost criticată numai sub

aspectele corect înlăturate și judicios motivate de către instanța de apel.

Drept urmare, printre motivele de apel

nu se identifică, însă, și critici relative la cele două aspecte determinante, care

au fost reținute în motivarea admiterii apelului intimatei și schimbării în tot

a sentinței apelate, cu consecința respingerii contestației, ca neîntemeiate.

Instanța supremă a apreciat că întemeindu-și

soluția pe argumente colaterale, neinvocate de părți prin cererea de apel, Curtea

de Apel a încălcat principiul disponibilității părților în materie civilă.

Pe de altă parte, s-a apreciat că instanța

de apel pronunțând soluția pe baza unor împrejurări pe care nu le-a pus în discuția

părților nici pe parcursul soluționării apelului, nici la termenul de dezbateri,

a încălcat principiul contradictorialității, al disponibilității și a dreptului

părților la apărare (garantat de art. 24 din Constituția României) care guvernează

procesul civil fără a vătăma părțile în drepturile lor procesuale; o astfel de vătămare

nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului de procedură pronunțat

în aceste condiții, devenind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., care atrag casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

la instanța de apel.

Instanța de casare a stabilit că în rejudecare,

instanța de trimitere va analiza apelurile declarate, exclusiv în limitele învestirii,

iar în măsura în care găsește întemeiate aspecte noi, care ar avea înrâurire asupra

soluției cauzei, le va supune dezbaterii părților, pentru a nu le vătăma drepturile

procesuale.

Pe de altă parte, în speță, în dezlegarea

problemei existenței calității de moștenitor legal a contestatorului, instanța de

apel a reținut că la dosar a fost depus un înscris numit „certificat", eliberat

de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care

s-a atestat că printr-o sentință din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona

l-a declarat pe reclamantul din acel proces, Mircea Grigore Lambrino, că este fiul

legitim al M.S. Carol al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului

rege.

Această sentință din 06 februarie 1955

a făcut obiectul unui litigiu de exequator, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al

României) solicitând instanței române, la data de 07 august 1991 recunoașterea pe

teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimații Mihai de H.,

Prințesa Anne de Bourbon Parma și U.M.A. (moștenitoarea pârâtei inițiale Prințesa

Elena de România).

Astfel, la data de 01 iulie 2002, Tribunalul

Teleorman, prin sentința civilă nr. 1809, a admis cererea și a dispus recunoașterea

în România a sentinței din 6 februarie 1955, pronunțată în Dosarul nr. 234/4/1954

al secției, Divizia a II-a a Tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea

lucrului judecat.

Această sentință a rămas definitivă prin

decizia civilă nr. 12A din 14 ianuarie 2003

a Curții

de Apel București, potrivit mențiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza

ei a fost emis certificatul de moștenitor din 26 mai 2005 de către notarul public

P.C.M.

Certificatul de moștenitor atestă că de

pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al Il-lea al României, decedat la

04 aprilie 1953, a rămas ca moștenitor Mircea Grigore al României, în calitate de

fiu, cuprinzând mențiunea că actul a fost eliberat în baza sentinței civile nr.

1809, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în ședința publică din

01 iulie 2002, dată în Dosarul nr. 3405/R/002, definitivă prin decizia civilă

nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, învestită cu formulă executorie

și atestă numai calitatea de moștenitor al defunctei sale Majestăți, Regele Carol

al Il-lea al României, pentru ceilalți moștenitori, urmând a se elibera certificate

de calitate de moștenitor separate.

Recursul declarat de intimatul Mihai de

H. împotriva deciziei nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a fost admis, decizia fiind casată,

iar în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357A din 29 septembrie 2005, Curtea

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a

admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1809/2002, pe care a anulat-o,

trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Teleorman.

În

urma rejudecării, a fost pronunțată sentința civilă nr.

182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, prin care a fost

admisă acțiunea și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea

lucrului judecat, a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în Dosarul

nr. 234 din 4 decembrie 1954 al secției a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.

Având în vedere aceste considerente, instanța

de apel nu a putut reține că certificatul de moștenitor este lovit de nulitate,

astfel cum a invocat apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost

constatat nul sau anulat de o instanță judecătorească, însă, urmare anulării sentinței

în baza căruia a fost emis, aceasta a considerat că în privința certificatului de

moștenitor a intervenit o cauză de ineficacitate a actului - caducitatea -, și a

concluzionat, în examinarea calității de moștenitor legal a tatălui apelantului

contestator după fostul proprietar al imobilului, Regele Carol al Il-lea al României,

că o asemenea calitate nu a fost probată în speța de față.

Prin urmare, în condițiile contestării

în justiție a efectelor pe teritoriul României ale sentinței pronunțate de autoritățile

judiciare portugheze în anul 1955 cu privire la calitatea de fiu al Regelui Carol

al Il-lea a tatălui apelantului contestator, curtea a considerat că sentința respectivă

nu poate constitui un mijloc de probă apt a dovedi calitatea de moștenitor în această

speță.

Sentința civilă nr. 182 din 29

decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman a fost atacată cu apel, care a fost soluționat

prin decizia civilă nr. 427/A din 12 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția

a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, și prin care s-a respins apelul

formulat de apelantul pârât Regele Mihai

I

de România și apelanta intervenientă Regina Anne de Bourbon

Parma, ca nefondat.

Această decizie a fost atacată cu recurs,

soluționat prin decizia nr. 954 din

14 februarie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă, prin care s-au menținut dispozițiile sentinței civile

nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman privind admiterea acțiunii

formulate de reclamanți, în contradictoriu cu Regele Mihai

I

de România și Regina Anne de Bourbon Parma

și recunoașterea pe teritoriul României a sentinței civile din 6 februarie 1955,

pronunțată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Tribunalului din Lisabona,

secția

I,

Portugalia. Hotărârea astfel pronunțată

este irevocabilă.

În

consecință, prin sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie

2008 a Tribunalului Teleorman, rămasă definitivă și irevocabilă, ulterior soluționării

pricinii în fața instanței de apel, s-au recunoscut pe teritoriul României efectele

sentinței pronunțată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea

lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) față de Regele Carol al

Il-lea.

Un asemenea act are caracterul unui înscris

nou, care dacă ar fi fost cunoscut de instanța de apel, ar fi putut determina o

altă soluție, fapt ce impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță, a conchis instanța de recurs.

Prin decizia civilă nr. 109A din 5 iulie

2012 pronunțată în rejudecare de de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale,

s-a respins ca nefondat

apelul pârâtei; a fost admis apelul în aderare formulat de reclamant, s-a schimbat

în parte sentința apelată, în sensul că s-a dispus restituirea în natură în patrimoniul

reclamantului a imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat în str. M.E.,

București (fostul lot 2 din parcela B., parcul J.), menținându-se celelalte dispoziții

ale sentinței; totodată, s-a admis și cererea de intervenție accesorie formulată

de intervenientul V.S.V. în interesul apelantului reclamant.

Pentru a decide în acest sens, instanța

de apel a constatat că în decizia de casare s-a reținut că prin motivele de apel

formulate de către R.A.A.P.P.S. sentința primei instanțe a fost criticată numai

sub aspectele corect înlăturate și judicios motivate de către instanța de apel.

Ca atare, în aplicarea dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ., instanța de rejudecare a reținut că în ceea ce privește

analiza acestor motive de apel urmează să se reia, în esență, argumentația prezentată

în decizia dată de instanță, în apel, în ciclul procesual anterior.

Astfel, s-au înlăturat ca nefondate motivele

de apel care privesc imobilul ce face obiectul notificării ca și dovada dreptului

de proprietate asupra lui (existența și întinderea dreptului), a preluării abuzive

de către stat din proprietatea Majestății Sale Regele Carol al

II-

lea; date fiind cele deja redate cu privire

la aceste aspecte anterior, în expozeul deciziei de față, Înalta Curte apreciază

că nu mai este necesară reluarea acestora.

De asemenea, au fost reluate întocmai cele

arătate de instanța care a soluționat apelul anterior, cu privire la calitatea de

persoană îndreptățită a reclamantului justificată din perspectiva calității sale

de cumpărător de drepturi

succesorale de pe urma Prințesei

Elena de România decurgând din contractul de vânzare-cumpărare din 02 august 2001

de B.N.P. I.M.

În

consecință, calitatea de cumpărător de drepturi succesorale

i-a conferit reclamantului aceleași drepturi pe care defuncta le-ar fi putut pretinde

și respectiv care s-au transmis pe calea succesiunii testamentare la vânzătoarea

de drepturi succesorale.

La data formulării notificării apelantul

contestator încheiase deja actul juridic mai sus menționat, apreciindu-se că era

în măsură să valorifice orice drepturi succesorale ar fi dobândit U.M.A. de la Prințesa

Elena de România.

În

ceea ce privește calitatea Prințesei Elena de România (născută

L. Elena) de succesoare a fostului Rege Carol al II-lea, așa cum s-a reținut în

considerentele deciziei de casare, apelanta pârâtă R.A.A.P.P.S. nu a formulat motive

de apel prin care să conteste sentința sub acest aspect și nici nu a invocat faptul

că reclamantul ar fi formulat notificare doar ca succesor în drepturi al Prințesei

Elena de România, iar nu și ca succesor al lui Mircea Grigore al României.

De altfel, instanța de apel a constatat

că la dosar au fost depuse înscrisuri din care rezultă că la data decesului regelui

Carol al

II

lea acesta era căsătorit cu Elena Prințesă

de România (căsătorie ce a avut loc în 1947, conform certificatului de căsătorie,

Dosar nr. 17582/3/2005), iar din actele depuse în Dosarul nr. 2638/2005 reprezentând

încheierea finală privind dezbaterea succesiunii Regelui Carol al

II

lea, cu privire la Prințesa Elena, care

este menționată și în calitate de administrator al bunurilor, se reține și că potrivit

legii române, în calitate de soție supraviețuitoare, moștenește o pătrime a bunurilor

celui inventariat.

Referitor la calitatea autorului reclamantului,

Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României/Mircea Grigore Lambrino) de fiu legitim

al lui Carol al II-lea al României, și astfel, de moștenitor al defunctului rege,

la dosar a fost depus un înscris numit „certificat", eliberat de Secretariatul

General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o

sentință din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul

din acel proces, Mircea Grigore Lambrino, că este fiu legitim al Regelui Carol al

II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege.

Această sentință din 06 februariue 1955

a făcut obiectul unui litigiu de exequator, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al

României) solicitând instanței române la data de 07 august 1991 recunoașterea pe

teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimații Mihai de H.,

Prințesa Anne de Bourbon Parma și U.M.A. (moștenitoarea pârâtei inițiale Prințesa

Elena de România).

Prin sentința civilă nr. 182 din 29

decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, a fost admisă acțiunea și

s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat,

a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955

pronunțată în Dosarul nr.

234 din 4 decembrie 1954 al secției a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.

Sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie

2008 a Tribunalului Teleorman a fost atacată cu apel, soluționat prin decizia civilă

nr. 427/A din 12 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, prin care s-a respins apelul formulat de apelantul

pârât Regele Mihai

I

de România și apelanta intervenientă

Regina Anne de Bourbon Parma, ca nefondat.

Această decizie a fost atacată cu recurs,

soluționat prin decizia nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație