ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3378/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 10 octombrie 2005 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 17582/3/2005, (număr în format vechi 2638/2005), contestatorul H.P.P. (Prințul Paul de România) a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 248/3,06.2005 emisă de Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., solicitând anularea acesteia și obligarea intimatei să-i restituie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 506 m.p., constituind „lotul 2 din parcelarea B., parcul J." În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat că este persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, însă intimata i-a respins notificarea pe motiv că nu ar fi făcut această dovadă în termenul prevăzut de lege.

A mai arătat contestatorul că pârâta i-a încălcat dreptul prevăzut de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de a-și susține notificarea în fața comisiei, precum și faptul că era irelevantă calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar (Regele Carol al II-lea), câtă vreme a formulat notificare în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2 august 2001, prin care a cumpărat drepturile succesorale privind bunurile lăsate moștenire pe teritoriul Statului Român de către Prințesa Elena de România. Ca temei legal al contestației, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001. La data de 4 octombrie 2005, intimata R.A. A.P.P.S. a depus întâmpinare, invocând inadmisibilitatea capătului 2 de cerere și respingerea contestației ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 517 din 21 aprilie 2006, Tribunalul București, secția a V- a civilă a respins excepția inadmisibilității invocată de intimată și a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorul H.P.P. (Prințul Paul de România), în contradictoriu cu intimata Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. Pentru a pronunța această sentință, în soluționarea excepției de inadmisibilitate, Tribunalul a reținut că cererea de restituire în natură a imobilului nu este inadmisibilă, câtă vreme contestatorul a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, a obținut o decizie nefavorabilă pe care a atacat-o conform legii, iar capătul de cerere în revendicare formulat, constituie tocmai încercarea de a-și realiza dreptul pe care intimata i 1-a negat prin decizia emisă, contestată în cauză.

În ceea ce privește legalitatea și temeinicia deciziei din 3 iunie 2005 emisă de intimată, tribunalul a reținut că prin notificarea din 13 martie 2002, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 2557/2002, contestatorul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 506 m.p., constituind „lotul 2 din parcelarea B., parcul J.", iar în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, a solicitat restituirea prin echivalent. În notificare, a arătat că imobilul a aparținut Regelui Carol al II-lea al României, fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 23530/1934 de Tribunalul Ilfov, la decesul Regelui imobilul a fost moștenit de către soția supraviețuitoare, E.L.

(Prințesa Elena de România), care, la rândul său, a lăsat ca legatar universal pe U.M. Drepturile succesorale ale acesteia au fost dobândite de către contestator în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 2 august 2001 de la U.M., legatar universal al E.L. A mai fost depus, în traducere similară, neînsoțită de original, testamentul autentificat al Prințesei Elena de România, născută L., prin care aceasta o desemna legatar universal pe numita M.U., actul de deces al E.L., putând mențiunea că „decedată, nu a lăsat în urma sa moștenitori supuși unui inventar obligatoriu", declarație sub semnătură certificată dată de contestator, în sensul că nu au primit, nici el, nici autorii săi, despăgubiri pentru imobilul revendicat.

Din contractul de vânzare - cumpărare de drepturi succesorale din 2 august 2001, a rezultat că transmițătoarea acestor drepturi a încheiat contractul în baza vocației sale universale dată de testamentul autentificat la 24 octombrie 1966 și numai cu privire la bunurile lăsate și existente pe teritoriul României. Ulterior încheierii acestui contract, transmițătoarea drepturilor a obținut și un certificat de calitate de moștenitor. Tribunalul a reținut că nu au fost atașate notificării (până la termenul limită – 1 iulie 2003 - stabilit prin Legea nr. 289/2003) și nu au fost depuse nici la dosarul instanței, acte de stare civilă sau certificate de moștenitor emise pe numele E.L. de pe urma Regelui Carol al II-lea, pentru a se putea constata că drepturile succesorale transmise de numita E.L.

legatarei sale universale, M.U. și de către aceasta din urmă, contestatorului privesc bunurile care au aparținut Regelui Carol al II-lea (deși contestatorului i s-a încuviințat proba cu înscrisuri în acest scop). Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatorul H.P.P. (Prințul Paul de România) criticând-o ca nelegală și netemeinică; a susținut că instanța de fond trebuia să rețină că are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 și pentru că este donatar al drepturilor succesorale ale tatălui său Mircea de H. care, la rândul său, este moștenitorul Regelui Carol al II-lea, precum și faptul că instanța de fond trebuia să rețină calitatea de persoană îndreptățită rezultată din calitatea acestuia de descendent al Regelui Carol al II-lea, descendență dovedită cu acte de stare civilă depuse la dosar.

Prin decizia civilă nr. 192/A din 28 martie 2007 (irevocabilă prin decizia nr. 1518 din 06 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală) Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-contestatorul H.P.P. împotriva sentinței civile nr. 517 din 21 aprilie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, a desființat sentința apelată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecare. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că prin notificarea din 14 februarie 2002 Prințul Paul de România, cetățean român, a solicitat restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001 a imobilului situat în București, în suprafață de 506 m.p., pretinzând că are calitatea de persoană îndreptățită în condițiile legii.

Curtea a reținut că s-a depus la dosar copie după certificatul de naștere al petentului din care rezultă că acesta este fiul lui H.M.G., care este moștenitorul Regelui Carol al II-lea, în calitate de fiu. Potrivit modificărilor aduse art. 23 din Legea nr. 10/2001, aceste acte doveditoare au fost legal depuse până la soluționarea irevocabilă a notificării, iar scopul depunerii lor a fost acela de a se dovedi calitatea de persoană îndreptățită a petentului și prin succesiune legală, nu numai prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale din 2 august 2001 între petent și U.M.A. Curtea de Apel a constatat că deși a primit actele de mai sus ca probe în dosar, Tribunalul nu a pus în discuția părților problema succesiunii legale a apelantului după Regele Carol al II-lea.

Apelantul a invocat această chestiune de drept în fața instanței de apel, arătând în mod întemeiat că nu se încalcă dispozițiile art. 294 C. proc. civ., atâta vreme cât în apel nu s-au modificat nici obiectul cererii - respectiv imobilul solicitat a fi restituit, nici cauza - deținerea abuzivă a imobilului de către stat și nici calitatea petentului de persoană îndreptățită. Instanța de apel a considerat corectă această apărare întrucât Legea nr. 10/2001 este o lege specială, de reparație, în care ceea ce trebuie dovedit, prin orice mijloace de probă, este calitatea de persoană îndreptățită a petentului de a beneficia de măsurile de reparație prevăzute de lege pentru imobilul ce i-a fost preluat în mod abuziv lui sau autorului lui, de către stat, în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989. Ca atare, s-a apreciat că apelantul poate invoca, în dovedirea calității de persoană îndreptățită, succesiunea legală de pe urma Regelui Carol al II-lea.

Instanța de apel nu poate însă să analizeze pentru prima oară în apel drepturile succesorale pretinse de petentul apelant, fără a-1 păgubi pe acesta de un grad de jurisdicție. În consecință, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis apelul reclamantului, dispunându-se desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță nu a judecat pe fond aspectul succesiunii legale, dar și pentru a se pronunța o soluție unitară privind calitatea de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001 a petentului.

După desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 27171/3/2008, la data de 13 iulie 2008. Prin sentința civilă nr. 629 din 24 aprilie 2009, Tribunalul București , secția a IV- a civilă a admis contestația formulată de contestatorul H.P.P., a anulat decizia din 03 iunie 2005 emisă de intimat, a obligat intimatul să emită decizie de restituire în natură în patrimoniul contestatorului a imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat în București și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că prin notificarea din 13 februarie 2002 emisă prin B.E.J. S.D., contestatorul a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat în București, fost lot din Parcela B., parcul J., notificarea formând obiectul Dosarului nr. 25573 din 14 februarie 2002 la Primăria Municipiului București.

Notificarea a fost soluționată de către R.A.A.P.P.S. prin Decizia nr. 248 din 03 iunie 2005 și respinsă, motivându-se că nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, decizie care a fost atacată cu prezenta contestație. Tribunalul a constatat că această contestație este întemeiată, arătând că, pentru a fi persoană îndreptățită la restituire în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatorul trebuia să îndeplinească, cumulativ, două condiții: -imobilul să facă parte dintre cele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989); să fie persoana fizică, proprietar a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora [art. 3 alin. (1) lit. a) din lege] sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptățite [art. 4 alin. (2) din lege].

În ceea ce privește imobilul, Tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 august 1934 la Tribunalul Ilfov, secția notariat, transcris, Majestatea Sa Regele Carol al II lea al României a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren viran în suprafață de 506 m.p., situat în București, între Șoseaua J., parcul Principele Carol și Fabrica de spirt B., constituit lotul din blocul, identificat printr-o schiță atașată contractului, prin cumpărare de la Banca M.B.C.

Din adresa din 11 iunie 2002 emisă de Direcția Taxe și Impozite Sector 2, rezultă că la matricola, a figurat înscrisă Administrația Bunurilor fostului Rege Carol al II lea cu teren viran în suprafață de 506 m.p., situat în Parcul J. Ulterior, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 983 din 26 mai 1948 pentru intrarea în proprietatea statului a bunurilor fostului Rege Mihai I și a membrilor fostei familii regale, publicat în M. Of nr. 140/1948. Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea a fost una abuzivă. În ceea ce privește cea de a doua condiție, Tribunalul a reținut că, potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 26 mai 2005 emis de B.N.P.

C.M.P., de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II lea al României, a rămas ca unic moștenitor Mircea Grigore al României. Prin certificatul depus în traducere legalizată, emis de către Arhivele Nobleței Germane la data de 28 august 1955, dat după decizia în formă definitivă și executorie a Tribunalului Lisabona, s-a reținut că „s-a dovedit faptul că descendența legitimă a Prințului Mircea Gregoire Carol al fostei Case Regale Române, provenind pe linie princiară de la Casa H., a fost stabilită din punct de vedere juridic." Ulterior, a fost emis un nou certificat de naștere de către Primăria Sector 1 București privindu-l pe Mircea - Grigore al României, părinți fiind Carol al II lea Al României (tatăl) și L.I.M.V.

(mamă). Din certificatul de naștere emis de Primăria Sector 1 București, a rezultat că H. de Paul Philippe s-a născut în Paris - Franța, fiind fiul lui H. Mircea - Grigoire (tată) și Nagavitzine Helene - Henriette (mama). Ulterior, a fost emis un nou certificat de naștere de către Primăria Sectorului 1 București, pentru Paul - Philippe Al României, fiul lui Mircea - Grigore Al României (tatăl) și Nagavitzine Helene -Henriette (mama). Din certificatul de calitate de moștenitor din 24 mai 2006 emis de B.N.P. B., a rezultat că de pe urma defunctului A.S.R. Carol Mircea Grigore al României, decedat la data de 26 ianuarie 2006, au calitate de moștenitori A.S.R. Paul -Philippe Al României, fiu și A.S.R.

Prințul Alexander Ioan Nicholas George de H. (fiu). Din declarația de cesiune de drepturi depusă la dosar a rezultat că A.S.R. Prințul Alexander Ioan Nicholas George de H. i-a cesionat toate drepturile pe care le are în calitate de moștenitor, Alteței Sale Regale Paul -Philippe Al României. Alteța Sa Regală Prințesa Elena a României a instituit-o ca legatară universală pe doamna U.M., actul fiind apostilat de cancelaria Geneva la data de 09 iulie 1981. Potrivit certificatului de moștenitor din 21 octombrie 2002, emis de B.N.P. V.C., în baza testamentului amintit, de pe urma defunctei Prințesa Elena de România (fostă L. Elena), decedată la data de 29 iunie 1977, a rămas ca unic moștenitor, în calitate de legatar universal, U.M.A.

Tribunalul a reținut că toate actele juridice civile se bucură de prezumția instituită de dispozițiile art. 1171 - 1173 C. civ., sunt valabile și, în consecință, produc efecte juridice. Prima instanță a mai observat și sentința civilă nr. 1872 din 26 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 3387/2003, irevocabilă și decizia civilă nr. 73 din 22 ianuarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație în Dosarul nr. 31572/3/2005, prin care, în baza acelorași acte de stare civilă, contestatorului i-au fost restituite alte proprietăți. Din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat la data de 07 martie 2003 de către dl. expert S.H., necontestat de părți, a rezultat că pe teren nu sunt amplasate construcții permanente, astfel că terenul este liber și poate fi restituit în natură.

În aplicarea dispozițiilor art. 26 corob. cu art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură", prima instanță a admis contestația, a anulat Decizia nr. 248 din 03 iunie 2005 emisă de intimat și a obligat intimatul să emită dispoziție de restituire în natură, în favoarea contestatorului pentru imobilul teren în suprafață de 506 m.p., situat în București, C.D. (fost lotul 2 din Parcela B., parcul J.), în prezent str. M.E. nr. 12. împotriva acestei sentințe a declarat apel intimata RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, criticându-se sentința pentru nelegalitatea și netemeinicie. La data de 30 noiembrie 2009 contestatorul a depus la dosar o declarație de apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul de se dispune obligarea pârâtei să îi lase în deplină posesie și proprietate imobilul situat în București, C.D.

compus din teren în suprafață de 506 m.p. (constituind lotul nr. 2 din parcela B., Parcul J.), în prezent str. M.E., iar nu să emită o dispoziție de restituire în natură, astfel cum tribunalul a dispus. Totodată, la data de 5 noiembrie 2009, odată cu motivarea apelului anterior menționat, contestator a depus și o cerere intitulată explicit de aderare la apelul declarat de intimata RA A.P.P.S., în temeiul art. 293 alin. (1) C. proc. civ., cu același obiect și motivare ca și cererea de apel depusă la 30 noiembrie 2009. De asemenea, tot la termenul de judecată din 5 noiembrie 2009 în cauză a fost formulată cerere de intervenție accesorie, în interesul intimatului de către numitul V.S.V., care a solicitat să se constate interesul său propriu de a interveni în cauză, decurgând din legătura existentă între cererea de intervenție și obiectul dedus judecății, să se admită în principiu cererea de intervenție și să se respingă apelul declarat de intimata A.P.P.S.

R.A. ca nefondat. În motivarea acestei cereri, s-a arătat, în esență, că prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 mai 2003 de B.N.P. E.A.F., contestatorul apelant s-a obligat să vândă intervenientului imobilul situat în București, str. M.E., sectorul 1, ce face obiectul cauzei de față, urmând ca actul de vânzare-cumpărare autentificat să fie perfectat cel mai târziu la o lună de la data intabulării dreptului de proprietate asupra terenului. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 49 și următoarele C. proc. civ. Apelantul contestator a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelanta-intimată A.P.P.S. RA.

La data de 14 ianuarie 2010, Curtea a luat act de emiterea certificatului de naștere din 22 iulie 2004 de către Primăria Sectorului 1 București pe numele apelantului contestator, din care rezultă că numele de familie al acestuia este AL ROMÂNIEI și a dispus rectificarea citativului în acest sens. La același termen, a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție accesorie formulată, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință de la acea dată. În apel, a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri pentru apelanți.

Prin decizia civilă nr. 167A din data de 24 iunie 2010 Curtea De Apel București, secția a IX-A civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul principal formulat de apelanta intimată R.A.A.P.P.S., a schimbat în tot sentința, în sensul că, a respins contestația ca neîntemeiată, a respins apelul în aderare formulat de apelantul-contestator Paul-Philippe al României și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul V.S.V., ca nefondate.

Din motivarea deciziei, rezultă următoarele: Au fost înlăturate ca nefondate motivele de apel cu privire la nedovedirea dreptului de proprietate al imobilului din București, str. M.E., sectorul 1, în suprafață de 506 m.p., solicitat spre restituire, sens în care s-a făcut referire la contractul de vânzare-cumpărare din 16 august 1934 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, înscris având deplină aptitudine de a face dovada dreptului de proprietate al Majestății Sale Regele Carol al II-lea, dat fiind efectul său translativ de proprietate; instanța de apel a făcut referire, pentru susținerea acestei dezlegări și la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.

S-a reținut că la dosar a fost depusă Decizia Consiliului de Miniștri publicată în M. Of., Partea I, nr. 140 din 19 iunie 1948, prin care s-a decis trecerea în administrația și folosința autorităților a bunurilor fostului Rege Mihai I și ale membrilor fostei familii regale, unde la secțiunea VIII - Terenuri urbane figurează și imobilul în suprafață de 0,05 ha lot parcelarea B.-J., fost proprietatea Carol II; de asemenea, a fost depus în copie Decretul nr. 983 din 26 mai 1948 pentru intrarea în proprietatea statului a bunurilor fostului rege Mihai I și a membrilor fostei familii regale; aceeași decizie, de trecere în proprietatea statului, a fost luată și prin Decretul Ministerului Justiției nr. 38 din 3 iunie 1948. S-a răspuns astfel și criticii legate de inexistența dovezii privind modalitatea preluării fără titlu a bunului în patrimoniul statului, fiind astfel întrunite dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 rap.

la art. 6 din Legea nr. 213/1998. Au fost apreciate ca lipsite de relevanță chestiunile invocate cu privire la înscrierea imobilului în rolul fiscal sub denumirea „Administrația Bunurilor fostului Rege Carol al II-lea", deoarece nu este vorba despre un alt proprietar sau de o persoană juridică distinctă, ci de o formă de administrare a bunurilor Casei Regale. Au fost înlăturate ca nefondate și argumentele legate de lipsa calității de persoană îndreptățită la restituire pentru motivul că apelantul contestator Al României Paul Philippe este cumpărător de drepturi succesorale și nu moștenitor legal sau testamentar al fostului proprietar. Astfel, s-a constatat că prin cumpărarea de la U.M.A. a drepturilor succesorale de pe urma defunctei Prințesa Elena de România (fostă E.L.) - prin contractul de vânzare-cumpărare din 02 august 2001 de B.N.P.

I.M., apelantul contestator a dobândit toate drepturile existente la acel moment în patrimoniul vânzătoarei, iar din certificatul de calitate de moștenitor din 21 octombrie 2002 emis de B.N.P. V.C. rezultă că U.M.A. a fost unica moștenitoare (testamentară) a defunctei Prințesa Elena de România (fostă L. E.). În consecință, s-a apreciat că această calitate de cumpărător de drepturi succesorale, îi conferă apelantului contestator aceleași drepturi pe care defuncta le-ar fi putut pretinde și respectiv, care s-au transmis pe calea succesiunii testamentare la vânzătoarea de drepturi succesorale. La data formulării notificării (14 februarie 2002) apelantul contestator încheiase deja actul juridic mai sus menționat, fiind în măsură să valorifice orice drepturi succesorale ar fi dobândit Urdădianu Monique Adina de la Prințesa Elena de România.

Cu toate acestea, Curtea a constatat că apelantul contestator Al României Paul Philippe nu putea pretinde în calitate de succesor al defunctei Prințesa Elena de România (fostă L. Elena) niciun drept cu privire la imobilul menționat în notificare, deoarece defuncta nu justifica vreun drept asupra acestuia. Astfel, imobilul a fost dobândit de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea în anul 1934, căsătoria sa cu E.L. fiind încheiată, conform certificatului de căsătorie depus în Dosarul nr. 17582/3/2005, la data de 03 iulie 1947 în Portugalia, deci, ulterior. Deși a formulat notificarea în calitate de succesor al Prințesei Elena de România (născută E.L.), apelantul contestator nu a dezvoltat în nici una dintre cererile sale împrejurările din care rezultă calitatea acesteia de fost proprietar al imobilului sau de moștenitor al fostului proprietar, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.

Astfel, inclusiv în motivele de apel apelantul s-a limitat la a susține că după Regele Carol al II-lea au rămas moștenitori Prințesa Elena a României, în calitate de soție supraviețuitoare, Mihai de H., în calitate de fiu și Mircea de H., tatăl apelantului, în calitate de fiu al defunctului. Calitatea de moștenitor trebuia să rezulte fie dintr-un certificat de moștenitor care să constate că prințesa Elena de România este succesoare a defunctului Rege Carol al II-lea, fie din acte de stare civilă însoțite de dovada acceptării succesiunii (asemenea dovezi nefiind administrate în cauză, adăugându-se observația că notificarea este formulată de apelantul contestator, astfel că beneficiul instituit de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu operează față de Prințesa Elena de România, deoarece aceasta nu a formulat notificare, fiind decedată anterior intrării în vigoare a legii).

În privința actului depus în Dosarul nr. 2638/2005, curtea a reținut că acesta reprezintă o traducere autorizată și sub legalizare notarială a semnăturii traducătorului a unui înscris apostilat emis de Tribunalul civil nr. 8 din Lisabona, care se referă la „lista bunurilor de partaj întocmită în documentele de inventariere de succesorii majori la care s-a procedat în urma decesului Majestății Sale Regele Carol II al României..." Din declarația care certifică alăturat conținutul documentului a rezultat că înscrisul reprezintă o dare de seamă asupra bunurilor și lista bunurilor de partaj (ce nu cuprinde bunul notificat) în procesul deschis pentru stabilirea taxei succesorale.

Instanța de apel a mai observat că documentul în discuție nu este datat, nu atestă pronunțarea de către instanța judecătorească sau de o altă autoritate competentă a unei hotărâri care să cuprindă o dezbatere succesorală de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, astfel încât, nu are altă valoare decât a unui înscris întocmit în procedura de partaj succesoral.

Cu aceeași ocazie (a apelului declarat în primul ciclu procesual), apelantul contestator a invocat pentru prima dată în prezentul dosar însușirea sa de persoană îndreptățită și prin prisma calității sale de moștenitor legal al tatălui său, Mircea Grigore de H. Cu privire la acest aspect, Curtea de Apel București a constatat, prin decizia civilă nr. 192A/8.03.2007, irevocabilă prin respingerea recursului, că această susținere nu constituie o cerere nouă, formulată direct în apel și că, în ciuda faptului că nici în notificare și nici în contestație contestatorul nu a invocat calitatea sa de moștenitor legal a tatălui său, acest aspect se impune a fi analizat de instanțe în raport de înscrisurile depuse la dosar în fața Tribunalului.

Instanța de apel a constatat că această chestiune, dezlegată cu autoritate de lucru judecat, nu mai poate fi pusă în discuție, urmând astfel ca instanța să analizeze dacă apelantul contestator a justificat în speță calitatea de persoană îndreptățită la restituire atât în calitate de cumpărător al drepturilor succesorale ale defunctei Prințesa Elena de România, cât și în calitate de moștenitor legal al tatălui său, Mircea de H. (Mircea Grigore al României). Curtea de Apel nu și-a însușit susținerea apelantului contestator în sensul că instanța de apel a statuat irevocabil în primul ciclu procesual și asupra calității sale de moștenitor (prin retransmitere) al Regelui Carol al II-lea.

Astfel, s-a observat că problema în discuție era posibilitatea invocării, la acel moment, a calității de moștenitor legal al fostului proprietar ca justificare a calității de persoană îndreptățită la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța de apel anterioară arătând că o astfel de cerere nu reprezintă o cerere nouă în apel, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., deoarece înscrisurile prin care contestatorul tindea a dovedi aceste aspecte fuseseră depuse la dosar. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că singura chestiune discutată în acea cale de atac a fost problema procedurală a modalității de învestire a instanței, iar afirmația instanței de apel în sensul că „...apelantul poate invoca, în dovedirea calității de persoană îndreptățită, succesiunea legală de pe urma Regelui Carol al II-lea", ceea ce nu a reprezentat o statuare obligatorie în rejudecare, în sensul existenței acestei calități.

Concluzia s-a impus pentru aceea că, instanța de apel anterioară, în continuarea raționamentului său, a consemnat că nu poate analiza acest aspect pentru prima dată în apel, fără a priva partea de un grad de jurisdicție și, deoarece prima instanță nu și-a îndeplinit obligația de a examina înscrisurile depuse la dosarul cauzei, din această perspectivă, de apelantul contestator, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare. În consecință, această chestiune nu a fost dezlegată în primul ciclu procesual și nici nu a intrat în puterea lucrului judecat și, prin urmare, a făcut obiectul analizei în decizia instanței de apel.

Din acest punct de vedere, curtea de apel a reținut astfel că, la dosar cauzei, a fost depus un înscris numit „certificat", eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentință din 06.02.1955, Tribunalul din Lisabona 1-a declarat pe reclamantul din acel proces, Mircea Grigore Lambrino, fiul legitim al M.S.Carol al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege. Această sentință face obiectul unui litigiu de exequator, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României) solicitând instanței române la data de 07 august 1991 recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimații Mihai de H., Prințesa Anne de Bourbon Parma și U.M.A.

(moștenitoarea pârâtei inițiale, Prințesa Elena de România). Astfel, la data de 01 iulie 2002 Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 1809 a admis cererea și a dispus recunoașterea în România a sentinței din 6 februarie 1955, pronunțată în Dosarul nr. 234/4/1954 al secției, Divizia a II-a a Tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea lucrului judecat. Această sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, potrivit mențiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza sa, a fost emis certificatul de moștenitor din 26 mai 2005 de către notarul public P.C.M.

Certificatul de moștenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, decedat la 04 aprilie 1953, a rămas ca moștenitor Mircea Grigore al României, în calitate de fiu, cuprinzând mențiunea că actul a fost eliberat în baza sentinței civile nr. 1809, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă în ședința publică din 01 iulie 2002, dată în Dosarul nr. 3405R/002, definitivă prin decizia civilă nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, învestită cu formulă executorie și atestă numai calitatea de moștenitor al defunctei sale Majestății Regele Carol al II-lea al României, pentru ceilalți moștenitori, urmând a se elibera certificate de calitate de moștenitor separate.

Recursul declarat de intimatul Mihai de H. împotriva deciziei nr. 12A/2003 a fost admis însă, decizia fiind casată, iar în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357A din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie (Dosarul nr. 2638/2005), a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1809/2002, care a fost anulată, trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Teleorman. În urma rejudecării, a fost pronunțată sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, prin care a fost admisă acțiunea și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al secției a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.

Această sentință a fost atacată cu apel, calea de atac nefiind soluționată până la data soluționării apelului din această cauză. Curtea a mai constatat că prin cererea de apel apelanta intimată A.P.P.S. R.A. a invocat nulitatea certificatului de moștenitor din 26 mai 2005, pe motivul că acesta a fost emis în baza unei hotărâri judecătorești care a fost ulterior desființată, în calea de atac a recursului. Or, anterior s-a reținut că problema existenței calității de moștenitor legal a apelantului contestator nu a fost dezlegată.

Curtea de Apel a reținut în această privință că, astfel cum se menționează în certificatul de moștenitor, acesta a fost emis exclusiv în considerarea sentinței civile nr. 1809/2002 a Tribunalului Teleorman, care la acel moment era definitivă și executorie și recunoștea pe teritoriul României efectele sentinței pronunțată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) față de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.

S-a constatat, totodată, că nu se poate reține că certificatul de moștenitor este lovit de nulitate, astfel cum a invocat apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost constatat nul sau anulat de o instanță judecătorească, însă s-a reținut că nici nu pot fi acordate efecte juridice acestui act în condițiile expuse, deoarece, urmare a anulării sentinței în baza căruia a fost emis, curtea a considerat că în privința actului a intervenit o cauză de ineficacitate a lui, mai ales că acesta nu cuprinde constatările notarului instrumentator cu privire la succesiunea defunctului, ci reproduce în mod exclusiv dispozitivul sentinței menționate. În consecință, examinând calitatea de moștenitor legal a tatălui apelantului contestator după fostul proprietar al imobilului, instanța de apel a constatat că o asemenea calitate nu a fost probată în speța de față.

Este adevărată susținerea apelantului contestator că în regimul probatoriu special al Legii nr. 10/2001 calitatea de moștenitor se dovedește și cu alte mijloace de probă decât cu certificatul de moștenitor (cum sunt actele de stare civilă care atestă rudenia și vocația succesorală concretă), însă, în condițiile contestării în justiție a efectelor pe teritoriul României ale sentinței pronunțate de autoritățile judiciare portugheze în anul 1955 cu privire la calitatea de fiu al Majestății Sale Regele Carol al II-lea în privința tatălui apelantului contestator, instanța a considerat că sentința respectivă nu poate constitui un mijloc de probă apt a dovedi în speță calitatea de moștenitor.

Legat de aceasta, s-a constatat că tribunalul, reținând efectele juridice ale actelor de stare civilă prezentate, a omis a avea în vedere că acestea au fost emise în baza sentinței din anul 1955, care însă nu a fost recunoscută pe teritoriul României printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, procedura judiciară fiind în curs, după cum s-a arătat. Curtea de Apel a înlăturat argumentul apelantei intimate A.P.P.S. R.A. potrivit căruia, pentru a putea justifica în prezenta cauză calitatea de persoană îndreptățită la restituire prin prisma succesiunii legale, titularul notificării trebuia să fie moștenitorul legal, în viață la data împlinirii termenului de formulare a notificării. În acest sens, s-a constatat că autorul și tatăl apelantului contestator Al României Paul Philippe, Carol Mircea Grigore de România, a decedat la data de 26 ianuarie 2006, fără a formula notificare, astfel că nu se poate reține calitatea acestuia de persoană îndreptățită la restituire.

Cu referire la același aspect, s-a constatat că potrivit înscrisului depus la Dosarul nr. 2638/2005, la data de 10 februarie 2002 Carol Mircea de H. a „cedat" fiului său, apelantul contestator, drepturile ce îi revin din averea regală conform sentinței pronunțată de Tribunalul de la Lisabona în anul 1955; deci, la data formulării notificării, teoretic, apelantul contestator dobândise de la tatăl său dreptul de a pretinde reparația (sub condiția ca acesta să îi fi fost transmis cedentului). Cu toate acestea, față de cele reținute mai sus cu privire la ineficacitatea certificatului de moștenitor și la contestarea efectelor pe teritoriul României a sentinței amintite, instanța a reținut că această critică nu este relevantă pentru temeinicia pretențiilor apelantului contestator și, în aceste condiții, nu s-a considerat că este util a analiza valabilitatea formală a actului juridic prin care apelantului i s-au „cedat" drepturile în discuție.

În consecință, instanța de apel a apreciat că în mod corect a fost respinsă notificarea formulată de apelantul contestator de către intimată, considerându-se că prima instanță a reținut în mod greșit calitatea de persoană îndreptățită la restituire a apelantului contestator, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul intimatei a fost admis, sentința apelată fiind schimbată în tot, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiate. Având în vedere soluția dată apelului anterior și văzând că apelul declarat de apelantul contestator privea exclusiv modalitatea concretă în care prima instanță a dispus restituirea către acesta a imobilului notificat, a rezultat că acesta este nefondat; față de caracterul accesoriu al cererii, formulate în sprijinul apărărilor apelantului contestator, cererea de intervenție a intervenientului V.S.V., a fost respinsă și ea ca nefondată.

împotriva acestei decizii, contestatorul a formulat recurs în termen legal, prevalându-se de motivele de nelegaliate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Prin decizia nr. 2311 din 29 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Instanța de casare a reținut că în speță, decizia curții de apel de admitere a apelului declarat de către intimata R.A. A.P.P.S., se fundamentează pe două considerente determinante, și anume: pe de o parte, caducitatea - ca și o cauză de ineficacitate a certificatului de moștenitor, urmare contestării pe teritoriul României a efectelor sentinței în baza căreia a fost emis și, pe de altă parte, nedovedirea în speță a calității Prințesei Elena de România (născută E.L.), de moștenitor al fostului proprietar al imobilului, defunctul Rege Carol al II-lea al României.

Or, din cuprinsul cererii intitulate „Motive de apel" a rezultat că sentința primei instanțe a fost criticată numai sub aspectele corect înlăturate și judicios motivate de către instanța de apel. Drept urmare, printre motivele de apel nu se identifică, însă, și critici relative la cele două aspecte determinante, care au fost reținute în motivarea admiterii apelului intimatei și schimbării în tot a sentinței apelate, cu consecința respingerii contestației, ca neîntemeiate. Instanța supremă a apreciat că întemeindu-și soluția pe argumente colaterale, neinvocate de părți prin cererea de apel, Curtea de Apel a încălcat principiul disponibilității părților în materie civilă.

Pe de altă parte, s-a apreciat că instanța de apel pronunțând soluția pe baza unor împrejurări pe care nu le-a pus în discuția părților nici pe parcursul soluționării apelului, nici la termenul de dezbateri, a încălcat principiul contradictorialității, al disponibilității și a dreptului părților la apărare (garantat de art. 24 din Constituția României) care guvernează procesul civil fără a vătăma părțile în drepturile lor procesuale; o astfel de vătămare nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului de procedură pronunțat în aceste condiții, devenind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care atrag casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Instanța de casare a stabilit că în rejudecare, instanța de trimitere va analiza apelurile declarate, exclusiv în limitele învestirii, iar în măsura în care găsește întemeiate aspecte noi, care ar avea înrâurire asupra soluției cauzei, le va supune dezbaterii părților, pentru a nu le vătăma drepturile procesuale. Pe de altă parte, în speță, în dezlegarea problemei existenței calității de moștenitor legal a contestatorului, instanța de apel a reținut că la dosar a fost depus un înscris numit „certificat", eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentință din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul din acel proces, Mircea Grigore Lambrino, că este fiul legitim al M.S.

Carol al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege. Această sentință din 06 februarie 1955 a făcut obiectul unui litigiu de exequator, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României) solicitând instanței române, la data de 07 august 1991 recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimații Mihai de H., Prințesa Anne de Bourbon Parma și U.M.A. (moștenitoarea pârâtei inițiale Prințesa Elena de România). Astfel, la data de 01 iulie 2002, Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 1809, a admis cererea și a dispus recunoașterea în România a sentinței din 6 februarie 1955, pronunțată în Dosarul nr. 234/4/1954 al secției, Divizia a II-a a Tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea lucrului judecat.

Această sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, potrivit mențiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza ei a fost emis certificatul de moștenitor din 26 mai 2005 de către notarul public P.C.M.

Certificatul de moștenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al Il-lea al României, decedat la 04 aprilie 1953, a rămas ca moștenitor Mircea Grigore al României, în calitate de fiu, cuprinzând mențiunea că actul a fost eliberat în baza sentinței civile nr. 1809, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în ședința publică din 01 iulie 2002, dată în Dosarul nr. 3405/R/002, definitivă prin decizia civilă nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, învestită cu formulă executorie și atestă numai calitatea de moștenitor al defunctei sale Majestăți, Regele Carol al Il-lea al României, pentru ceilalți moștenitori, urmând a se elibera certificate de calitate de moștenitor separate.

Recursul declarat de intimatul Mihai de H. împotriva deciziei nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a fost admis, decizia fiind casată, iar în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357A din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1809/2002, pe care a anulat-o, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Teleorman. În urma rejudecării, a fost pronunțată sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, prin care a fost admisă acțiunea și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al secției a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.

Având în vedere aceste considerente, instanța de apel nu a putut reține că certificatul de moștenitor este lovit de nulitate, astfel cum a invocat apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost constatat nul sau anulat de o instanță judecătorească, însă, urmare anulării sentinței în baza căruia a fost emis, aceasta a considerat că în privința certificatului de moștenitor a intervenit o cauză de ineficacitate a actului - caducitatea -, și a concluzionat, în examinarea calității de moștenitor legal a tatălui apelantului contestator după fostul proprietar al imobilului, Regele Carol al Il-lea al României, că o asemenea calitate nu a fost probată în speța de față.

Prin urmare, în condițiile contestării în justiție a efectelor pe teritoriul României ale sentinței pronunțate de autoritățile judiciare portugheze în anul 1955 cu privire la calitatea de fiu al Regelui Carol al Il-lea a tatălui apelantului contestator, curtea a considerat că sentința respectivă nu poate constitui un mijloc de probă apt a dovedi calitatea de moștenitor în această speță. Sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman a fost atacată cu apel, care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 427/A din 12 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, și prin care s-a respins apelul formulat de apelantul pârât Regele Mihai I de România și apelanta intervenientă Regina Anne de Bourbon Parma, ca nefondat.

Această decizie a fost atacată cu recurs, soluționat prin decizia nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-au menținut dispozițiile sentinței civile nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman privind admiterea acțiunii formulate de reclamanți, în contradictoriu cu Regele Mihai I de România și Regina Anne de Bourbon Parma și recunoașterea pe teritoriul României a sentinței civile din 6 februarie 1955, pronunțată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Tribunalului din Lisabona, secția I, Portugalia. Hotărârea astfel pronunțată este irevocabilă.

În consecință, prin sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, rămasă definitivă și irevocabilă, ulterior soluționării pricinii în fața instanței de apel, s-au recunoscut pe teritoriul României efectele sentinței pronunțată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) față de Regele Carol al Il-lea. Un asemenea act are caracterul unui înscris nou, care dacă ar fi fost cunoscut de instanța de apel, ar fi putut determina o altă soluție, fapt ce impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, a conchis instanța de recurs.

Prin decizia civilă nr. 109A din 5 iulie 2012 pronunțată în rejudecare de de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei; a fost admis apelul în aderare formulat de reclamant, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a dispus restituirea în natură în patrimoniul reclamantului a imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat în str. M.E., București (fostul lot 2 din parcela B., parcul J.), menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței; totodată, s-a admis și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul V.S.V. în interesul apelantului reclamant.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a constatat că în decizia de casare s-a reținut că prin motivele de apel formulate de către R.A.A.P.P.S. sentința primei instanțe a fost criticată numai sub aspectele corect înlăturate și judicios motivate de către instanța de apel. Ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța de rejudecare a reținut că în ceea ce privește analiza acestor motive de apel urmează să se reia, în esență, argumentația prezentată în decizia dată de instanță, în apel, în ciclul procesual anterior.

Astfel, s-au înlăturat ca nefondate motivele de apel care privesc imobilul ce face obiectul notificării ca și dovada dreptului de proprietate asupra lui (existența și întinderea dreptului), a preluării abuzive de către stat din proprietatea Majestății Sale Regele Carol al II- lea; date fiind cele deja redate cu privire la aceste aspecte anterior, în expozeul deciziei de față, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesară reluarea acestora. De asemenea, au fost reluate întocmai cele arătate de instanța care a soluționat apelul anterior, cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului justificată din perspectiva calității sale de cumpărător de drepturi succesorale de pe urma Prințesei Elena de România decurgând din contractul de vânzare-cumpărare din 02 august 2001 de B.N.P.

I.M. În consecință, calitatea de cumpărător de drepturi succesorale i-a conferit reclamantului aceleași drepturi pe care defuncta le-ar fi putut pretinde și respectiv care s-au transmis pe calea succesiunii testamentare la vânzătoarea de drepturi succesorale. La data formulării notificării apelantul contestator încheiase deja actul juridic mai sus menționat, apreciindu-se că era în măsură să valorifice orice drepturi succesorale ar fi dobândit U.M.A. de la Prințesa Elena de România. În ceea ce privește calitatea Prințesei Elena de România (născută L. Elena) de succesoare a fostului Rege Carol al II-lea, așa cum s-a reținut în considerentele deciziei de casare, apelanta pârâtă R.A.A.P.P.S. nu a formulat motive de apel prin care să conteste sentința sub acest aspect și nici nu a invocat faptul că reclamantul ar fi formulat notificare doar ca succesor în drepturi al Prințesei Elena de România, iar nu și ca succesor al lui Mircea Grigore al României.

De altfel, instanța de apel a constatat că la dosar au fost depuse înscrisuri din care rezultă că la data decesului regelui Carol al II lea acesta era căsătorit cu Elena Prințesă de România (căsătorie ce a avut loc în 1947, conform certificatului de căsătorie, Dosar nr. 17582/3/2005), iar din actele depuse în Dosarul nr. 2638/2005 reprezentând încheierea finală privind dezbaterea succesiunii Regelui Carol al II lea, cu privire la Prințesa Elena, care este menționată și în calitate de administrator al bunurilor, se reține și că potrivit legii române, în calitate de soție supraviețuitoare, moștenește o pătrime a bunurilor celui inventariat.

Referitor la calitatea autorului reclamantului, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României/Mircea Grigore Lambrino) de fiu legitim al lui Carol al II-lea al României, și astfel, de moștenitor al defunctului rege, la dosar a fost depus un înscris numit „certificat", eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentință din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul din acel proces, Mircea Grigore Lambrino, că este fiu legitim al Regelui Carol al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege. Această sentință din 06 februariue 1955 a făcut obiectul unui litigiu de exequator, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României) solicitând instanței române la data de 07 august 1991 recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimații Mihai de H., Prințesa Anne de Bourbon Parma și U.M.A.

(moștenitoarea pârâtei inițiale Prințesa Elena de România). Prin sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, a fost admisă acțiunea și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al secției a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia. Sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman a fost atacată cu apel, soluționat prin decizia civilă nr. 427/A din 12 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin care s-a respins apelul formulat de apelantul pârât Regele Mihai I de România și apelanta intervenientă Regina Anne de Bourbon Parma, ca nefondat.

Această decizie a fost atacată cu recurs, soluționat prin decizia nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație