ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1697/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1697/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

După deliberare, asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 17 mai 2011, pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, reclamanții C.G. și C.T. au chemat în judecată pe pârâții Statul

Român prin M.F.P., M.A.D.R. și S.R.I., solicitând să se dispună obligarea

pârâților să le restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

lin suprafață de 52 ha, situat în București, sector 1, fostă com. suburbană Băneasa,

iar, în măsura în care pârâții vor proba prin înscrisuri oficiale că imobilul

este un obiectiv de interes național, sunt de acord cu restituirea prin

echivalent a bunului, respectiv eu plata unei despăgubiri evaluată ia prețul de

piață, calculat conform standardelor internaționale, cu plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au

arătat că imobilul, compus din teren în suprafață de 52 ha și construcții,

situat în fosta com. suburbană Băneasa, a fost dobândit de E.L. prin cumpărare

de la G.H., B.G., D.G. și L.P., astfel cum rezultă din actul de vânzare -

cumpărare autentificat de Grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat sub nr. 21178/1938

și transcris din 1938.

E.L. (Prințesa E. de România) a

decedat la data de 29 iunie 1977, lăsând ca unică moștenitoare testamentară pe

U.M.A., conform testamentului semnat de testator la data de 24 octombrie 1966

în fața notarului J.R.C. din Geneva, tradus și legalizat din 25 mai 2001 la

B.N.P., M.V. și a certificatului de calitate de moștenitor nr. 8 emis de B.N.P.,

V.C. la data de 21 octombrie 2002.

La data de 02 august 2001, între

U.M.A. și de România de H.P.P. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de

drepturi succesorale autentificat B.N.P., I.M., prin care de România de H.P.P.

a dobândit „drepturile succesorale privind bunurile lăsate și existente pe

teritoriul statului român de Prințesa E. de România"'.

Ulterior, la data de 05 noiembrie

2002, s-a încheiat între de România de H.P.P., prin mandatar I.I., pe de o

parte și C.G. și C.T., pe de altă parte, contractul de cesiune de drepturi

litigioase autentificai sub nr. 1897 de B.N.P., C.P., având ca obiect „cedarea

drepturilor litigioase asupra terenului în suprafața de 52 ha situat în

București, sector 1 (...) teren dobândit de cedent conform contractului de

vânzare - cumpărare de drepturi succesorale autentificat din 2001 de B.N.P.,

I.M."

La data de 28 martie 1941, în baza

Decretului - Lege nr. 854, publicat în M. Of. nr. 76 din 30 martie 1941 și emis

de mareșalul I.A., s-a dispus exproprierea tară meio indemnizație și trecerea

în proprietatea statului a mai multor bunuri care au aparținut E.L., printre care

și terenul situat în com. Băneasa (59 ha), cumpărat de la G.H. și alții cu

actul autentificat din 07 iunie 1938.

Reclamanții au susținut că, astfel cum

rezultă din adresa emisă de M.A.A.P. (în prezent M.A.D.R.) și Protocolul

încheiat la dala de 13 aprilie 2000 între M.A.A.P. și S.R.I., terenul din

București, sector 1 se află în proprietatea Statului Român, fiind dat în

administrarea S.R.I. Având în vedere această împrejurare, prin raportare la

dispozițiile art. 3 pct. 81 din Hotărârea nr. 34/2009 privind organizarea și

funcționarea M.F.P. și art. 12 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, calitatea procesual pasivă în prezentul

litigiu revine pârâților chemați în judecată.

Au mai precizat reclamanții că își

întemeiază cererea pe dreptul comun, întrucât nu sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv,

având în vedere că în sfera de aplicare a acestui act normativ se circumscriu

numai imobilele naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Reclamanții au învederat că în speță

nu sunt incidente dispozițiile niciunei alte legi de reparație, intrată în

vigoare anterior sau ulterior anului 1989, astfel că prezenta cerere urmează a

fi soluționată în conformitate cu dispozițiile dreptului comun aplicabil în

materia revendicării, urmând ca instanța să verifice temeinicia titlului

statului privitor la bunul în litigiu, respectiv să examineze și să califice

dispozițiile Decretului-Lege nr. 854/1941 prin care a fost expropriat imobilul

în litigiu, în raport de justificarea cauzei de utilitate publică perttru care

a operat exproprierea și în raport de lipsa oricărei juste și prealabile

despăgubiri a fostei proprietare E.L.

Edietarea Decretului-Lege nr. 854 din 28

martie 1941 s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor cuprinse în ari. 481 C.

civ. de la 1864, care prevedeau că „Nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa, afara numai pentru cauză de utilitate publică și primind o

dreaptă și prealabila despăgubire". Aceste dispoziții nu au fost niciodată

abrogate de la momentul intrării în vigoare a C. civ. și până în prezent, fiind

în ființă inclusiv la data adoptării Decretului-Lege nr. 854/1941, ceea ce

înseamnă că acest act normativ a fost emis cu încălcarea principiilor

fundamentale de drept civil privind ocrotirea dreptului real de proprietate.

Reclamanții au arătat că titlul statului,

reprezentat de Decretul-Lege nr. 854/1941, act normativ abuziv și nelegai, nu a

operat în condiții de legalitate transferul dreptului de proprietate de la

autoarea lor Ia Statul Român, preluarea imobilului fiind, de fapt și de drept,

o preluarea exclusivă a folosinței bunului. Astfel, analizând și comparând

natura juridică a titlului statului și a titlului lor, rezultă în mod evident

că reclamanții au dobândit imobilul revendicat de la adevăratul proprietar,

respectiv de la de România la de H.P.P., care Ia rândul său dobândise dreptul

de proprietate asupra bunului în baza unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în materie de la U.M.A., care la

rândul său a moștenit bunul de la fosta proprietară E.L., în timp ce titlul

statului constă într-un act normativ abuziv și nelegal, care nu a avut ca efect

decât preluarea samavolnică a posesiei asupra bunului, iar nu desființarea, în

vreunul din modurile permise de lege, a titlului de proprietate al E.L., în drept,

au fost invocate dispozițiile art. 480-482 C. civ. de la 1864.

Pârâtul M.A.D.R. a formulat

întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale

pasive, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Pârâtul S.R.I. a formulat, la rândul

său, întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția

lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material

la acțiune; în apărare a invocat dobândirea imobilului de către Statul Român

prin uzucapiune și a solicitat respingerea cererii astfel cum a fost formulată.

A mai arătat pârâtul că, din datele

existente, rezultă că imobilul deținut în administrare la adresa din București,

sector 1 are o suprafață de 7.256 mp, astfel cum a fost preluat prin H.G. nr. 176/3

din 3 martie 2000 privind transmiterea unui imobil, proprietate publică a statului,

din administrarea M.A.A. în administrarea S.R.I. Același imobil a fost

identificat după efectuarea măsurătorilor cadastrale ca având o suprafață

totală de teren de 81.811 mp, din care suprafață ocupată efectiv de construcții

4.360 mp. Prin urmare, dacă din probatoriul administrat reiese că imobilul

supus revendicării este situat la locația menționată se constată că S.R.I.

deține aproximativ 14% din suprafața revendicată, ceea ce denotă o lipsă

parțială a calității procesuale pasive a acestui pârât.

În ședința publică de la 07 decembrie

2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată,

excepția inadtnisibilității acțiunii, constatând că imobilul nu face obiectul

unei legi speciale de reparație; de asemenea, a respins, ca neîntemeiată, și

excepția prescripției dreptului material la acțiune, motivat de faptul că

acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă extinctiv; instanța a

imit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.A.D.R.

și S.R.I. și a calificat uzucapiunea invocată drept apărare de fond.

La termenul din 26 septembrie 2012,

pârâtul S.R.I. a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, prin care

a indicat ca titular al dreptului ce constituie obiect al judecății pe Statul

Român prin M.F.P., în calitate de proprietar al imobilului situat în București,

sector 1.

Tribunalul a respins cererea caftind

tardiv formulată față de dispozițiile art. 65 alin. (1) C. proc. civ.,

constatând, totodată, și că Statul R.omân, prin M.F.P. este deja parte în

proces, fiind chemat în judecată prin cererea introductivă.

Pârâtul Stalul Român prin M.F.P. nu a

depus întâmpinare, însă. la termenul din 19 decembrie 2012, a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material

la acțiune doar în privința cererii de despăgubiri. Reclamanții au precizat că

este tardiv formulata excepția prescripției dreptului material la acțiune față

de dispozițiile art. 2513 din N.C.C.

La data de 19 septembrie 2012, urmare

efectuării expertizei topocadastraie, reclamanții au depus cerere precizatoare,

prin care au arătat că solicită obligarea pârâților la plata unei despăgubiri

echivalente cu valoarea de circulație a terenului în litigiu, întrucât terenul

este ocupat în întregime, nefîind posibilă restituirea în natură.

Prin sentința civilă nr. 2393 din 21

decembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca

neîntemeiate, excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului

material la acțiunea în despăgubiri, excepția prescripției dreptului material

la acțiunea în despăgubiri și excepția lipsei calității procesuale pasive a

paratului Statul Român prin M.F.P.; a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților M.A.D.R. și S.R.I. și a respins acțiunea

promovată în contradictoria cu acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor

persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamanți împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P.

Cât privește excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., tribunalul a reținut că

acțiunea în revendicare este o acțiune formulată de proprietarul neposesor

împotriva posesorului care se pretinde proprietar al bunului revendicat. Or,

prin Decretul-Lege nr. 854/1941 imobilul în litigiu a fost expropriat și trecut

în proprietatea statului, acesta fund și în prezent, la momentul revendicării,

titular al dreptului de proprietate asupra bunului, după cum reiese din

cuprinsul H.G. nr. 176 din 13 martie 2000 privind transmiterea unui imobil

proprietate publică a statului din administrarea M.A.A. în administrarea S.R.I.

Pentru aceleași considerente,

tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

M.A.D.R. și S.R.I. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești

pârâți ca fiind îndreptată împotriva unor persoane tară calitate procesuală

pasivă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut

că prin Decretul - Lege nr. 854/1941 au trecut în proprietatea statului o serie

de bunuri imobile aparținând H.L., printre care și imobilul - teren situat în

com. Băneasa (59 ha) cu toate construcțiile și instalațiile, cumpărat de la

G.H. și alții, cu actul autentificat din 07 iunie 1938. Deși la dosar nu a fost

depus acest înscris, s-a avut în vedere că actul prin care E.L. a dobândit

dreptul de proprietate asupra terenului de 52 ha a fost transcris din 07 iunie

1938 în registrul de transcripțiuni ai fostului Tribunal ilfov - Secția

Notariat, astfel cum rezultă din copia filei corespunzătoare din registru, eiiberată

de Arhivele Naționale.

Imobilul a fost identificat prin

expertiza topografică întocmită de expert tehnic judiciar D.A., pe baza

planului întocmit de Serviciul Topografic al Armatei din anul 1938 și a

planului parcelar din zona pădurii Băneasa, concluziile raportului fiind în

sensul că terenul avea o suprafață de 52 ha.

La data de 29 iunie 1977 a decedat

H.L., rămânând ca unică moștenitoare - legatar universal - U.M.A., conform

certificatului de calitate de moștenitor din 21 octombrie 2002 eliberat de

B.N.P., V.C. în baza testamentului întocmit Ia data de 24 octombrie 1966,

înregistrat din 12 iulie 1977 la notarul J.R.C. în Geneva.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

de drepturi succesorale autentificat din 02 august 2001 de B.N.P., I.M., U.M.A.

a vândut prințului P.P.H. (de România) drepturile succesorale privind bunurile

lăsate și existente pe teritoriul Statului Român de P.E. de România, iar, prin

contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat din 05 noiembrie 2002

de B.N.P., C.P., de România de H.P.P., în calitate de cedent. a cedat

reclamanților C.G. și C.T. drepturile litigioase asupra terenului în suprafață

de 52 ha din București, sector 1.

Prin urmare, a constatat tribunalul,

reclamanții din prezenta cauză nu au un titlu de proprietate asupra bunului

revendicat, aceștia având calitatea de cesionari ai drepturilor litigioase

privind imobilul și nu de titulari ai dreptului de proprietate dedus judecății,

prin contractul de cesiune reclamanții dobândind doar drepturile litigioase

legate de bun, nu și vreun drept real asupra bunului. In baza contractului de

cesiune reclamanții cesionari ar fi putut interveni în procesul început de

titularul dreptului dedus judecății, însă nu pot invoca dobândirea dreptului de

proprietate asupra bunului în litigiu.

În privința cererii de revendicare,

tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat de stat în baza unui act

valabil, decret - lege, emis de generalul I.A., în baza prerogativelor

conferite de Decretul nr. 3072 din 06 septembrie 1940 emis de Regele Mihai I al

României și în condițiile în care a fost suspendată Constituția României, prin

Legea nr. 510/1940; imobilui se află și în continuare în proprietatea publică a

statului, măsura exproprierii nefiind anulată prin vreun act emis ulterior de

regimul instaurat după anul 1944.

Tribunalul a înlăturat, susținerea

reclamanților potrivit căreia imobilul a reintrat în patrimoniul fostului

proprietar, E.L., prin adoptarea Legii nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor

legislative anti-evreiești, apreciind că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile

în cauză. Din cuprinsul actului de preluare a. bunurilor imobile ce au

aparținut E.L. nu rezultă că exproprierea a fost determinată de originea etnică

a acesteia.

În consecință, reținând că în cauză

statul justifică un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, în timp

ce reclamanții nu au făcut dovada unui titlu în baza căruia să fi dobândit un

drept de proprietate asupra bunului, tribunalul a constatat că nu este

întemeiată cererea de revendicare formulată potrivit dispozițiilor art. 480 C.

civ.

În același timp, tribunalul a statuat

că imobilul în litigiu, preluat de stat în anul 1941, nu face obiectul unei

legi de reparație specială; or, astfel cum s-a arătat în jurisprudența

C.E.D.O., Convenția lasă la latitudinea statelor semnatare adoptarea măsurilor

legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților

preluate de stai sau acordarea de despăgubiri. Instanța de fond a apreciat,

față de situația de fapt reținută, că reclamanții nu au un bun apt de a fi

protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului; în speță, reclamanților nu

li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre

judecătorească și nici nu poate fi recunoscut un astfel de drept, față de

calitatea acestora de cesionari ai drepturilor litigioase în legătură cu bunul

și nu de dobânditori ai vreunui drept real asupra bunului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel reclamanții C.G. și C.T. Prin încheierea de ședință de la 16 iunie 2014,

curtea de apel a constatat transmisiunea calității procesuale de apelant asupra

reclamantului C.G. și, pe cale de consecință, reclamanta Cătăniciu Teodora a

fost scoasă din cauză; instanța a constatat, totodată, că intimații pârâți

M.A.D.R. și S.R.I. nu au calitate procesuala pasivă în cauză. A fost respinsă,

ca inadmisibilă, cererea de intervenție în nume propriu formulată de A.S.R.

Prințul P.P. al României, nefiind îndeplinite prevederile art. 50 alin. (3) C.

proc. civ.

La termenul de judecată de la 13

octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de S.R.I. - U.M. X

București, constatând neindeplinirea dispozițiilor art 49 alin. (1) și (3) C.

proc. civ.

Instanța de apel a reținut că, la data

de 19 septembrie 2012, reclamanții au depus o cerere precîzatoare a acțiunii,

prin care au arătat că solicită obligarea pârâților la plata unei despăgubiri

echivalente cu valoarea de circulație a terenului In litigiu, întrucât imobilul

este ocupat în întregime, nefiind posibilă restituirea în natură.

În cauză. S.R.I., care a avut la fond

calitatea de pârât, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive,

excepție ce a fost admisă, în această privință existând autoritate de lucru

judecat, întrucât soluția nu a fost atacată. De altfel acesta a fost și motivul

pentru care la termenul de judecată din 16 iunie 2014 această parte a fost

scoasă din cauză.

Prin urmare, curtea a reținut că S.R.I.

nu justifică interesul în promovarea unei cereri de intervenție accesorie în

raport de obiectul cererii deduse judecății și de poziția procesuală avută în

calitate de pârât la instanța de fond.

Prin Decizia civilă nr. 512/A din 8

decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a lV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant C.G. împotriva sentinței

civile nr. 2393 din 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin M.F.P.

În considerentele hotărârii, instanța

de ape! a reținut că actul de cesiune de drepturi litigioase autentificat din 5

noiembrie 2002 de B.N.P., C.P. și încheiat între de România H.P.P., în calitate

de cedent, și C.G. și C.T., în calitate de cesionari, este, în fapt, un

contract de cesiune de drepturi succesorale, respectiv de cesiune a drepturilor

dobândite de cedentui de România D.H.P.P. de la autoarea acestuia U.M.A.

Raportat la dispozițiile art. 977, 978

C. civ., întrucât la data încheierii contractului pe rolul instanțelor de

judecată nu exista niciun litigiu referitor la drepturile succesorale ale E.L.,

văzând și voința părților în sensul cedării drepturilor subiective civile

privind bunurile moștenite de la E.L. de către U.M.A. și transmise prin

contract cedentului de România D.H.P.P., instanța de apel a apreciat ca

reclamantul este beneficiarul cesiunii de drepturi subiective civile privitoare

Ia imobil - teren în suprafață de 52 ha situat în București, sector 1, bun ce

face parte din „bunurile lăsate și existente pe teritoriul Statului Român de

către Prințesa E. de România".

În consecință, a constatat tribunalul,

contractul autentificat din 05 noiembrie 2002 a privit exclusiv transmiterea

dreptului deținut de cedent asupra terenului din prezentul litigiu, respectiv a

dreptului real subiectiv și patrimonial de natură a conferi cesionarilor

posibilitatea revendicării în natură a imobilului teren sau, alternativ, în

situația în care acest lucru urma a se dovedi imposibil de realizat, de

obținere a despăgubirilor aferente. Prin sintagma „bunuri lăsate . pe

teritoriul Statului Român de Prințesa E.L." se înțelege toate bunurile

care au aparținut patrimoniului E.L. și de care aceasta a fost deposedată, prin

expropriere, bunuri rămase pe teritoriul Statului Român ia data plecării

acesteia în exil; de asemenea, se înțelege acele bunuri care au fost deținute

cu titlu de proprietar de Prințesa E.L. și care mai erau în ființă la data

întocmirii actului analizat.

Ca atare, în mod greșit a reținut

prima instanță că reclamantul are calitatea de cesionar de drepturi litigioase

privind imobilul și nu de dobânditor de drept real subiectiv patrimonial asupra

imobilului teren ce face obiectul litigiului de față ca urmare a transferului

operat în baza „contractului de drepturi litigioase", fără a avea și un

titlu de proprietate asupra acestui bun.

Instanța de apel a mai constatat că.

imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în baza Decretului-Lege nr. 854/1941

promulgat prin Legea nr. 263/1941, prin care au fost expropriate toate

„proprietățile imobiliare" ale E.L., precum și creanțele de orice natură

care au făcut parte din patrimoniul acesteia.

Din interpretarea coroborată a

dispozițiilor art. 6 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 213/1998, curtea a

reținut, contrar susținerilor apelantului, că instanțele de judecată nu pot

cenzura aeie normative individuale sau nu emise de autoritățile Statului Român

prin care au fost preluate, expropriate, bunuri imobile într-o perioadă

anterioară regimului comunist în condițiile în care statul nu a edictat legi

speciale de reparație. în prezent. Decretul-Lege nr. 854/1941 nu a fost

declarat nelegal. în consecință, nu poate ti supusă unui control de legalitate

politica legislativă a Statului Român într-o perioadă anterioară regimului

comunist, în condițiile în care circumstanțele istorice ale epocii reflectă în

sine responsabilitatea autorității statale în situații istorice excepționale

descrise chiar de către apelant și care au condus la edictarea unor acte normative

precum Decretul-Lege nr. 854/1941.

În mod excepțional, ca o formă de

reparație istorică în raport cu regimul abuziv comunist, legiuitorul român

modern a declarat in integram nulitatea decretelor de expropriere emise între

1945 și 1989 și, în acest fel, a dat consistență garanțiilor democratice

acordate dreptului de proprietate odată cu adoptarea Constituției din 1991.

În concluzie, a învederat instanța de

apel, pe calea acțiunii civile nu poate fi revendicat imobilul de la însăși

posesorul proprietar - Statui Român. Or, dacă acțiunea în revendicare este o

acțiune petitorie prin care se apără dreptul de proprietate împotriva

posesorului neproprietar, ea nu este admisibilă atâta timp cât nu se aplică

regula „actori încumbit pmbcttio" înscrisă în art. 1169 C. civ. Fără

tăgadă, proba proprietății trebuie să se facă după cum rezultă din actul

juridic al exproprierii emis ulterior actului prin care reclamantul a dobândit

proprietatea și care, în acest fel, face dovada proprietății statului.

În acest context, jurisprudența C.E.D.O.

citată de apelant, potrivit eu care în ipoteza imposibilității restituirii în

natură a bunului, motivată inclusiv pe absența unei hotărâri judecătorești

anterioare de restituire expresă a bunului, trebuie recunoscut reclamanților dreptul

de creanță constând în dreptul ia despăgubire pentru imobilul nerestituit, nu

poate fi aplicată prezentei spețe, întrucât vizează situația imobilelor

naționalizate în perioada 1945 - 1989.

Pe de altă parte, a apreciat instanța

de apei, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiționai la Convenție nu poate fi

interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de

ratificarea Convenției, iar Convenția nu impune statelor obligația de a

restitui bunurile confiscate.

Împotriva acestei decizii, în termen

legai, a dec/arat recurs reclamantul C.G.. Totodată, intervenîentul S.R.I. - U.M.

X București a formulat recurs împotriva încheierii de ședință din 13 octombrie

2014, pronunțata de Curtea de Apel București, secția a lV-a civilă, în Dosarul nr.

37878/3/2011.

Reeurentul-reclamant C.G. a solicitat

admiterea recursului, modificarea în iot a hotărârii recuraie, în sensul

admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

Invocând dispozițiile art 304 pct. 9

C. proc. civ., recurentul -reclamant a arătat, în primul rând, că hotărârea

recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 6 alin. (3) din Legea nr.

213/1998. Astfel, a precizat acesta, este neiegal considerentul instanței de

apel potrivit cu care instanțele de judecată nu pot cenzura actele normative

individuale emise de autoritățile Statului Român, prin care au fost expropriate

bunuri imobile într-o perioadă anterioară regimului comunist, câtă vreme nu au

fost. edictate legi speciale de reparație. Or, conform art. 6 alin. (3) din

Legea nr. 213/1998, instanța civilă învestită cu soluționarea acțiunii în

revendicare având ca obiect bunuri preluate de stat are obligația de a dezlega

eu prioritate, ca o chestiune prejudicială, dacă titlul de preluare al statului

este sau nu valabil, în acest sens fiind și practica unitară a Înaltei Curți de

Casație și Justiție. Dispozițiile legale citate autorizează instanțele să

analizele valabilitatea titlului stalului, indiferent de natura titlului și de

perioada în care a avut loc preluarea, neavând relevanță dacă titlu! de

preluare a bunului revendicat îl reprezintă o hotărâre judecătorească, \m act

administrativ sau im act normativ, cum este cazul de față.

În sprijinul susținerilor de mai sus,

recurentul-reclamant a făcut trimitere, în principal, la doctrina, dar mai ales

la practica unitară a instanței supreme, invocând Decizii pronunțate de Înalta Curte

de Casație și Justiție (nr. 1310/2010, nr. 702/2014, nr. 2682/2013, nr. 392/2013,

nr. 2774/2012, nr. 654/2014, nr. 1972/2014, nr. 648/2013, nr. 253/2014, nr. 6355/2012

ș.a.), toate anexate recursului.

Totodată, reeurentul-reclamant a

solicitat instanței respectarea și aplicarea directă a principiului de drept

european privind securitatea jurisprudențială sau certitudinea jurisdicțională,

precum șt a dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară. în opinia sa, potrivit acestui principiu nu pot 0

ignorate cerințele unei proceduri echitabile, asttel cum acestea sunt garantate

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în cauza Bejan c.

României din 6 decembrie 2007, parag. 34-40; cauza Ștefan și Ștef c. României

din 27 ianuarie 2009, parag. 32-57; cauza Tutor Tudor e. României din 24 martie

2009, parag. 31; cauza Ștelanică c. României din 2 noiembrie 2010, parag. 30-38).

Reeurentul-reclamant a susținut, în al

doilea rând, că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 213/1998. A arătat că, analizându-se textul de lege citat,

rezultă că legiuitorul a impus mai multe criterii de verificare a validității

titlului statului, care, pentru declararea valabilității acestui titlu, trebuie

îndeplinite cumulativ, așa încât neîntrunirea fie și numai a unuia dintre acestea

face ca titlul statului să nu fie valabil.

A precizat că imobilul în litigiu a

fost expropriat în temeiul Decretului-Lege nr. 854/1941, promulgat prin Legea

nr. 263/1941, exproprierea fiind făcută tară plata vreunei despăgubiri și fără

a fi fost justificată, în prealabil, o cauză de utilitate publică, aspecte

recunoscute expres în actul normativ analizat, dar și în Raportul nr. 23771 din

29 martie 1941 al Ministrului de Stat care a stat la baza adoptării decretului

în cauză. Ca atare, în opinia recurentului-reclamant, analiza titlului statului

trebuie să pornească de la împrejurarea că Decretul-Lege nr. 854/1941 a fost

adoptat în timpul dictaturii militare a generalului I.A. împreună cu mai multe

decrete și legi antisemite. Totodată, este esențial în analiza propusă a se

reține că, ia data emiterii Decretului-Lege nr. 854/1941, Constituția României

din 1938 era suspendată, astfel cum rezultă din Decretul nr. 3052 din 05

septembrie 1940, aprobat prin Legea nr. 510 din 05 septembrie 1940. Or, în

condițiile suspendării legii fundamentale, C. civ. din 1864, legea organică

învestită cu forță juridică inferioară Constituției, dar superioară celorlalte

norme juridice, era singura lege care, alături de Legea nr. 1378/1864,

reglementa, la data emiterii Decretuiui - Lege nr. 854/1941, regimul juridic al

proprietății și garantarea respectării acestuia. Actul normativ de

naționalizare a bunurilor E.L. a fost un act normativ individual, care,

potrivit teoriei dreptului, nu putea modifica o lege organică și nici nu putea

dispune în contra acesteia, afara doar dacă era asumat caracterul nelegal al

acestuia.

Prin urmare, a susținut

recurentul-reclamant, toate argumentele de mai sus conduc la concluzia că

Decretul-Lege nr. 854/1941 a fost ilegal, emis cu încălcarea art. 481 C. civ.,

ceea ce înseamnă, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, că

titlul sub care statul a preluat bunul a fost nevalabil.

Recurentul-reclamant a solicitat ca,

în situația în care se va aprecia că exproprierea bunului în litigiu a fost

tăcută pentru cauză de utilitate publică, instanța de recurs sa rețină că nu

doar dispozițiile art. 481 C. civ. au fost încălcate prin decretul de

expropriere, ci și prevederile Legii speciale nr. 1378 din 17 octombrie 1864

pentru expropriere în caz de utilitate publică. Astfel, analizându-se situația

de fapt prin prisma art. 1, 20, 69 și următoarele, art. 75 din Legea nr. 137/B/1964

trebuie constatat că nu a fost urmata niciuna dintre procedurile instituite de

acest act normativ. Pe cale de consecință, Statul Român a preluat și a deținut

imobilul fără titlu valabil de proprietate, dat fiind că preluarea s-a făcut eu

încălcarea normelor citate, context în care considerentul instanței de apel,

potrivit eu care preluarea s-a făcut în baza unui act care se bucură de

prezumția de legalitate, este el însuși nelegal.

Totodată, a mai arătat recurentul-reclamant,

potrivit legislației în vigoare la data emiterii Decretului-Lege nr. 854/1941,

preluarea de drept a proprietăților private, tară o dreaptă și prealabilă despăgubire

mai putea fi dispusă în temeiul Legii nr. 254 din 27 martie 1941, adoptată cu o

zi înaintea emiterii decretului de expropriere a bunurilor E.L. Conform art. I

din lege, imobilele urbane, proprietatea evreilor erau trecute de plin drept în

patrimoniul statului. Or, este de notorietate că E.L. a fost evreică, fiind

născută din părinți evrei.

Este de netăgăduit, de asemenea, că

Decretul-Lege nr. 854/1941 a fost adoptat imediat după intrarea în vigoare a

Decretului-Lege nr. 853/1941 care a privit exproprierea, administrarea de către

stat și revinderea proprietăților evreiești din mediul urban ne-evreilor. Este

adevărat că din cuprinsui Decretului-Lege nr. 854/1941 nu rezultă explicit că

exproprierea a fost făcută pe criterii etnice, respectiv pentru apartenența E.L.

la religia mozaică, dar la fel de adevărat este că acest act de persecuție nu

era străin de apelativul dat de presa din epocă E.L. și nici de relația

acesîeîa cu Regele Carol al II-Iea. In aceste condiții, a menționat

recurentul-reclamant cel de-al doilea posibil temei în baza căruia a avut loc

exproprierea bunului în litigiu, respectiv Legea nr. 254/1941 și Decretul-Lege

nr. 854/1941 raportat la Legea nr. 1378/1864, nu putea conduce Ia o preluare eu

titlu vaiabil a bunului, toate actele normative anti-evreiești fiind declarate

nelegale încă din aceea epocă, prin Legea nr. 641 din 19 decembrie 1944 pentru

abrogarea măsurilor legislative antisemite. Prin urmare, intrând în categoria

actelor normative prevăzute la art 1 din Legea nr. 641/3944, rezultă eă

Decretul-Lege nr, 854/1941 a fost abrogat, ca neîegal, încă din 1944,

împrejurare care simplifică misiunea instanțelor actuale de stabilire a

nevalabiîității actului de preluare, o concluzie contrară fiind flagrant

nelegală.

De altfel, a mai susținut

recurentuLrcclamant, datorită autorității interpretative a hotărârilor

pronunțate de C.E.D.O., obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției

Europene a Drepturilor Omului, instanțele trebuie să aibă în vedere că nu este

suficientă o declarație a iegii pentru ca bunul să fie transferat din

proprietatea privată în domeniul public al statului, fiind necesar un tîtiu

valabil de preluare a imobilului, deoarece simpla declarație a legii sau

destinația publică nu creează domeniu public, ci numai titlurile de proprietate

având această aptitudine. Prin urmare, nu este suficient să se invoce Decretul-Lege

nr. 854/1941 și să se statueze că terenul în litigiu face parte din domeniul

statului, dacă nu există un titlu legal de preluare a imobilului.

În al treilea tândt

recurentul-reciamant a criticat hotărârea recurată pentru nerespectarea

dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. A învederat eăs

avându-se în vedere că singura lege specială de reparație pentru persoanele

deposedate de bunuri imobile intravilane. Legea nr. 10/2001, privește doar

bunurile preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, rezultă că

revendicarea imobilului în litigiu poate fi făcută în temeiul normelor generale

de drept, respectiv a prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

raportat la dispozițiile art. 481 C. civ.

În opinia recurentuiui-reclamant,

conform practicii unitare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

interpretarea și aplicarea textului de lege de mai sus, instanța supremă a

statuat că Legea nr. 213/1998 reprezintă, alături de dispozițiile art. 480 C.

civ., dreptul comun în materia revendicării bunurilor imobile preluate fără

titlu valabil de către Statul Român și care nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație. Așadar, regimul juridic al cererii formulate de reclamant este

acela al unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun întemeiată pe

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., în cadrul căreia, așa cum a reținut și

instanța de apel acesta a tăcut dovada că este proprietarul terenului.

Pe cale de consecință, motivarea

instanței de apel, potrivit cu care imobîiul de față nu poate fi revendicat pe

calea acțiunii civile de la posesorul proprietar - Statul Român, este nelegală,

pe de o parte, pentru că statul nu poate fi, potrivit art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, calificat ca fiind un proprietar de drept al bunului câtă

vreme i-a dobândit. în baza unui titlu nevalabil (Decretul -Lege nr, 854/1941),

emis cu încălcarea normelor în vigoare la aceea dată (art. 481 C. civ.) și, pe

de altă parte, pentru că, neintrând sub incidența niciunei legi speciale de

reparație, imobilul poate face obiectul unei acțiuni de revendicare întemeiate

pe dreptul comun.

Recurentul-reclamant a precizat că în

situația în care legile speciale nu sunt aplicabile imobilului de față, singura

sa opțiune este acțiunea formulată în temeiul dreptului comun, cu invocarea

art. 6 din Legea nr. 213/1998, caz în care instanțele trebuie să analizeze

cererea pe fond, deoarece, altfel, s-ar ajunge la încălcarea standardelor unui

proces echitabil și a accesului la justiție, garantat de art. 6 parag. 1 din

Convenție (cauzele Brumăreseu c. României și Vasilescu c. României). Aceeași

concluzie juridică se regăsește, potrivit susținerilor acestei părți, și în

Deciziile nr. 53/2007 și nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în recurs în interesul legii, instanța supremă stabilind în clar că,

referitor ia imobilele preluate de stat fără titlu valabil conform art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, pot fi revendicate de foștii proprietari sau

succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc. civ., reeurentul-recîamant a menționat că decizia recuraîă este

întemeiată pe motive contradictorii.

În opinia sa, conform celor arătate în

considerente, instanța de apel a admis primele trei critici din apel, ceea ce

înseamnă că a admis motivul de apel prin care reclamantul a criticat hotărârea

instanței de fond care a statuat că partea în cauză nu ar deține un titlu de

proprietate asupra bunului în litigiu. Prin urmare, din punctul de vedere al

instanței de apel reclamantul are un titlu de proprietate asupra bunului

revendicat, acesta fiind conferit de contractul de cesiune de drepturi

litigioase autentificat din 05 noiembrie 2002, care, în drept, este un contract

de cesiune de drepturi succesorale, alături de celelalte acte anterioare,

începând cu actul de vânzare-cumpărare din 1938, prin care E.L. a cumpărat

bunul, și continuând cu testamentul E.L. din 24 octombrie 1966, cu certificatul

de calitate de moștenitor din 21 octombrie 2002, prin care M.U. a fost

desemnată moștenitoare universală a bunurilor E.L., și cu contractul de

vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat din 02 august 2001.

Așadar, recunoașterea de către

instanța de apel a împrejurării că reclamantul deține un titlu asupra

imobilului revendicat implică, de plano, recunoașterea existenței și

valabilității titlului de proprietate asupra bunului deținut de autoare,

respectiv a actului de vânzare-cumpărare din 1938.

Acest considerent ai instanței de

apei, a precizat recurentul-reclamant, este întemeiat, deoarece, din coroborarea

dispozițiilor legale ale art. 645 C. civ. cu cele ale art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, rezultă că dobândirea prin lege a unui bun imobil este

valabilă câtă vreme actul normativ a fost dat cu respectarea normelor naționale

și internaționale la care România era parte, în vigoare la data emiterii actului

de preluare. Cum Decretul-Lege nr. 854/1941 a fost emis cu încălcarea art. 481

C. civ. și a Legii nr. 1378/1864, modificată prin Legea nr. 390/1937, acesta nu

a produs efectele juridice scontate, respectiv nu a operat transferul dreptului

de proprietate de la E.L. la Statul Roman. în plus, actul de vânzare-cumpărare din

1938 nu a fost desființat niciodată în condițiile legii, nu s~a constatat a fi

lovit de nulitate absolută sau relativă și nici nu a fost rezoluționat de

părțile semnatare, ceea ce înseamnă că drepturile dobândite de E.L. au fost

transmise, în mod valabil.

Cu toate acestea, a susținut

recurentul-reclamant, aceeași instanță de apel a reținut ulterior în

considerente că acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate.

În atare condiții, cele două

considerente ale instanței de apei sunt contradictorii. In plus. dacă primul

considerent a fost motivat, trebuie observat că cel de-al doilea, prin care s-a

reținut ca reclamantul nu a făcut dovada titlului de proprietate, este, în

fapt, o simplă afirmație, nedovedîtă și nemotivată. Or, acest ultim considerent

nemotivat încalcă dispozițiile art. 261. C. proc. civ., ceea ce, raportat la

prevederile art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ., poate duce la anularea

totală sau parțială a hotărârii, deoarece dreptul la un proces echitabil

presupune, în principiu, motivarea hotărârii.

C.E.D.O. a reținut în mod constant în

jurisprudența sa că dreptul fa un proces echitabil, garantat de art, 6 parag. 1

din Convenție, nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile și observațiile

părților sunt în mod real ascultate, adică în mod concret și corect examinate

de instanța sesizată, context în. care, modul lapidar de redactare al motivării

hotărârii atacate, în care nu se menționează argumentele care au condus la

raționamentul judecătorilor finalizat prin soluția atacată, este de nalură a

conduce la nulitatea acesteia.

Recurentul-mtervenient S.R.I. a

solicitat admiterea recursului astfel cum a fost motivat, modijicarea

dispozițiilor încheierii de ședință din 13 octombrie 2014 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 37878/3/2011 și, pe

cale de consecință, admiterea, în tot, a cererii de intervenție accesorie

astfel cum a fost formulată în raport de prevederile art. 64 alin. (4) C. proc.

civ.

În motivarea recursului, S.R.I. a

susținut căs față de dispozițiile art. 61 C. proc. civ., în doctrină s-a

stabilit că, pentru promovarea unei cereri de intervenție accesorie în

interesul uneia dintre părți, terțul intervenient trebuie să justifice propriul

interes pe care îl urmărește prin admiterea sau respingerea cereri principale.

Prin urmare, terțul intervenient accesoriu intervine în proces nu pentru a

obține condamnarea unei părți în propriul său profit, ci pentru a preveni

compromiterea intereselor sale prin hotărârea ce urmează a fi pronunțată între

părțile inițiale. întervenientul accesoriu, prin apărările pe care le face,

urmărește ca instanța să pronunțe o soluție în favoarea părții pentru care a

intervenit; de aceea, natura juridică a intervenției accesorii este de apărare.

În speță, interesul S.R.I. de a

interveni în cauza de față este justificat de calitatea sa de administrator al

unei suprafețe de teren de 72.156 mp, astfel cum rezultă din H.G. nr. 176 din 13

martie 2000 privind transmiterea unui imobil proprietate publică a statului din

administrarea M.A.A. în administrarea intervenientului.

M.F.P. exercită prerogativele

dreptului de proprietate prin intermediul titularului dreptului de

administrare, context în care, prin admiterea cererii de intervenție accesorie,

întervenientul S.R.I. are posibilitatea să protejeze dreptul de proprietate al

statului, în calitatea acestuia de proprietar al terenului în litigiu.

În acest sens, având în vedere

dispozițiile art. 810 C. civ., interesul S.R.I., în calitate de titular al

dreptului de administrare, vizează sprijinirea Statului Român în demersul său

de apărare a unui drept legitim. Mai mult, necesitatea intervenției acestei

părți este dublată și de faptul ca pe terenul menționat sunt edificate

construcții de importanță strategică, dar și rețele de comunicații și utilități

care deservesc clădirile amplasate pe acesta.

Recurentul-intervenient a mai arătat

că, din punctul de vedere al naturii juridice a raporturilor care se stabilesc

între stat și beneficiarul dreptului de administrare, acestea sunt raporturi de

administrare, iar darea în administrare a bunurilor proprietate publică

beneficiarilor se face, de regulă, prin acte administrative cu caracter

individual și nu pe baza unor raporturi juridice de drept privat. însăși

subiectele dreptului de administrare sunt înființate prin acte individuale ale

autorităților publice competente, potrivit legii, a le crea, la nivel central

sau la nivel local, în scopul realizării unor interese publice sau în scopul

îndeplinirii unor servicii publice. Constituit pe temeiul proprietății publice,

ca natură juridică dreptul de administrare este un drept erga omnes în

raporturile de drept civil. Din moment ce dreptul de administrare își are

sorgintea în dreptul de proprietate publică, el va avea aceleași caractere

juridice ca și acesta, anume este un drept inalienabil, imprescriptibil și

insesizabil.

Recurentul-intervenient a învederat

ca, în cauză, sub aspect procedural, în raport de dispozițiile art. 63 alin.

(2) C. proc. civ., care prevăd că „intervenția accesorie poate fi făcută până

la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecății, chiar și în căile

extraordinare de atac", toate condițiile de admisibilitate sunt

îndeplinite, impunându-se, așadar, admiterea în principiu a cererii de

intervenție, în baza art. 64 alin. (2) din același act normativ.

În ceea ce privește fondul cauzei,

recurentul-intervenient a făcut trimitere la aspectele reliefate în

întâmpinarea, notele de ședință și celelalte apărări formulate până în aceasta

etapă procesuală, care dovedesc, în opinia sa, dreptul de proprietate cuvenit

Statului Român reprezentant prin M.F.P.

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant

a solicitat respingerea recursului promovat de S.R.I. - U.M. X București, ca

inadmisibil și. totodată, ca lipsit de interes, cu precizarea că nu pot fi

avute în vedere susținerile pe fondul cauzei formulate de

rccurentul-intervenient.

A arătat ea persoana în favoarea

căreia înțelege sa intervină S.R.I., respectiv Statul Român prin M.F.P., nu a

formulat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 13 octombrie 2014,

ceea ce, potrivit dispozițiilor art. 56 C. proc. civ., duce la calificarea ca

neavenită a căii de atac promovate de acest recurent.

De altfel, împotriva încheierilor de

ședință din cadrul dosarului de apel se putea formula recurs, conform

dispozițiilor art, 52 alin. (2) C. proc. civ., doar odată cu fondul, iar nu

separat de acesta. Or, S.R.I. a declarat recurs exclusiv împotriva încheierii

de ședință din data de 13 octombrie 2014, nu și împotriva deciziei pronunțate

de instanța de apel, ceea ce conduce la sancțiunea inadmisibiiității

recursului. în aceste condiții, S.R.I. nu își dovedește interesul judiciar în

declararea prezentului recurs.

Lipsa de interes a S.R.I. în

promovarea recursului rezidă și în legătură cu însăși cererea de intervenție

accesorie formulată. Recunoscând că trebuie să justifice un interes propriu în

calitatea sa de intervenient accesoriu, S.R.I. a arătat că interesul său de a

interveni în cauza de față derivă din calitatea sa de administrator al

terenului în suprafață de 81.811 mp, parte a terenului revendicat de reclamant,

conform capătului unu de cerere din acțiunea introductivă. Însă, așa cum

rezultă din cererea preeizatoare depusă de reclamant în dosarul de fond la data

de 19 septembrie 2012, acesta a precizat că înțelege să solicite despăgubiri

pentru imobilul în discuție, ca urmare a imposibilității restituirii lui în

natură, aspect ce a rezultat din expertiza topografică administrată.

Prin întâmpinarea depusă Ia data de 8

mai 2015, calificată de instanță drept concluzii scrise, recurentul-intervenient

a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant C.G., ea

nefbndat.

În ședința publică de la 8 mai 2015, Înalta

Curte, verificând cuantumul taxelor judiciare de timbru datorate de recurenți a

constatat că recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru de

2.433.847,41 lei în această fază procesuală, precum și timbru judiciar în

valoare de 5 lei.

Prin încheierea pronunțată în camera

de consiliu Ia data de 8 mai 2015, a fost admisă cererea de ajutor public

judiciar formulată de recurentul-reciamant C.G., sub forma reducerii taxei

judiciare de timbru de la 2.433.847,41 iei la suma de 1.200.000 iei și

eșalonarea plății acesteia în 48 de rate iunare, în cuantum de 25.000 lei

fiecare. Cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii din data de 8

mai 2015 a fost respinsă ca inadmisibilă, potrivit încheierii pronunțate în camera

de consiliu la data de 9 iunie 2015.

Recursul exercitat de recurentul-intervenient

este scutit de Sa plata taxei judiciare de timbru conform dispozițiilor art 17

din Legea nr. 146/1997, în vigoare la data introducerii cererii de chemare tn

judecată.

Examinând decizia recurată în raport de

excepțiile și criticile formulate prin cele două recursuri exercitate în cauza,

Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant C.G. a invocat

prin întâmpinare, cât privește recursul exercitat de recurentul- in! ervenient S.R.I.,

excepția inadmisibilitații acestei căi de atac, susținând că persoana în

favoarea căreia s-a intervenit în litigiul pendinte nu a declarat recurs

împotriva încheierii de ședință de la 13 octombrie 2014, sens în care sunt

aplicabile prevederile art. 56 C. proc. civ. Pe de altă parte, a susținut

recurentuî-reclamant, încheierea de ședință din data de 13 octombrie 2014 putea

fi recurată doar o dată cu fondul, iar nu separat de acesta, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 52 C. proc. civ.

Asupra acestei excepții, Înalta Curte

constată că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanții C.G.

și C.T. în contradictoriu și cu pârâtul S.R.I.

Prin sentința civilă nr. 2393 din 21

decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, instanța de

fond reținând că o acțiune în revendicare nu poate fi formulată de proprietarul

neposesor decât împotriva posesorului ce se pretinde proprietar al bunului

revendicat, în căzui de față împotriva Statului Român reprezentat prin M.F.P.

Această hotărâre a fost apelată doar

de către reclamanți.

În apel, potrivit încheierii de

ședință din data de 13 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată

de S.R.I. - U.M. X București, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele

prevăzute de art. 49 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri a

exercitat calea de atac a recursului intervenientul S.R.I., susținând că

justifică un interes în promovarea cererii de intervenție accesorie.

Potrivit art. 49 alin. (1) și (3) C.

proc. civ., Oricine are interes poate interveni într-o pricină ce urmează între

alte persoane, intervenția fiind „în interesul uneia din părți atunci când

sprijină numai apărarea acesteia''.

Conform art. 52 alin. (1) și (3) C.

proc. civ., după ascultarea părților și a celui care intervine, instanța va

hotărî asupra încuviințării în principiu a intervenției, îar „încheierea nu se

poate ataca decât o dată cu fondul".

Dispozițiile arț. 56 C. proc. civ.

sunt în sensul că apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul

uneia din părți se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu

a făcut ea însăși apel sau recurs".

În speță, reține Înalta Curte,

criticiie recurentului-reclamant referitoare ia excepția invocată sunt vădit

nefondate.

Astfel pentru a fi aplicabile

dispozițiile art. 56 C. proc. civ., în sensul socotirii căii de atac exercitate

de cel care intervine în interesul uneia din părți ca neavenită, cum susține

recurentul-reclamant, este necesar ca în prealabil cererea de intervenție

accesorie să fie admisă în principiu, conform art. 52 alin. (1) C. proc. civ.

Intervenicntul, în cazul de față S.R.I.,

căruia instanța de apel nu i-a admis în principiu cererea de intervenție,

considerând că nu justifică un interes legitim, este îndreptățit a formula

recurs împotriva soluției pronunțate prin încheierea de ședință de la 13

octombrie 2014, motivele de recurs fiind însă limitate doar la modalitatea de

rezolvare a cererii sale, tară ea acesta să poată dezvolta critici asupra

fondului dedus judecății, respectiv, în situația de față, cât privește acțiunea

în revendicare/acordare despăgubiri promovată de reclamanții C.G. și C.T.

Astfel spus, cât timp intervenicntul

nu a dobândit calitatea de parte în cauză, acesta poate contesta hotărârea

instanței ce a soluționat cererea de intervenție, în condițiile enunțate

anterior, încheierea neputând fi atacată decât o dată cu fondul, potrivit art.

52 alin. (2) C. proc. civ. încheiere este u