ÎCCJ, Decizia nr. 336/2011

Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin Sentința nr. 1719 din 8 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul C.A.; a fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petentul a formulat plângere penală împotriva magistratului procuror M.I. pentru comiterea infracțiunilor de „favorizarea infractorilor” și „corupție”. Referitor la plângerea formulată prima instanță a constatat că aceasta nu cuprinde una dintre mențiunile obligatorii, respectiv descrierea faptei imputată intimatului, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 222 alin. (7) C. proc.

pen., plângerea fiind apreciată ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul concluziilor orale, expuse în partea introductivă a prezentei decizii pentru greșita condamnare la pedeapsa închisorii cu ignorarea probelor. Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. 3 C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.

Rezultă că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea obiectul verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a exercitării abuzive a dreptului de petiționare. Aplicând considerațiile teoretice anterior menționate speței de față se constată că prima instanță a dat o justă interpretare și aplicare prevederilor art. 222 C. proc. pen. apreciind întemeiat că plângerea penală formulată de către petent nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 222 alin. (2) C. proc.

pen., fiind inadmisibilă, hotărârea pronunțată fiind legală, temeinică și riguros argumentată. Susținerile cuprinse în plângerea adresată direct instanței nu constituie o descriere a faptelor imputate magistratului reclamat, astfel încât plângerea fiind informă în mod corect s-a apreciat de către prima instanță că dispozițiile art. 222 alin. (7) C. proc. pen., referitoare la trimiterea plângerii greșit îndreptată organului competent, nu erau incidente în cauză. Cu privire la criticile oral formulate în recurs se constată că acestea nu pot fi primite deoarece exced obiectului cauzei. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de petent va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.A. împotriva sentinței nr. 1719 din 8 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3631/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.