ÎCCJ, Decizia nr. 336/2011

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Sentința nr.

1719 din 8 noiembrie

2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul C.A.; a fost obligat

petentul la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petentul a formulat

plângere penală împotriva magistratului procuror M.I. pentru comiterea

infracțiunilor de „favorizarea infractorilor” și „corupție”. Referitor la

plângerea formulată prima instanță a constatat că aceasta nu cuprinde una

dintre mențiunile obligatorii, respectiv descrierea faptei imputată

intimatului, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 222 alin. (7) C.

proc. pen., plângerea fiind apreciată ca inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul criticând-o, astfel după

cum rezultă din cuprinsul concluziilor orale, expuse în partea introductivă a

prezentei decizii pentru greșita condamnare la pedeapsa închisorii cu ignorarea

probelor.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. 3 C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum rezultă din

interpretarea dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoștințarea

făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a

cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și

domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii,

indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.

Rezultă că

neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de

dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea

obiectul verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire,

respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o

condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și constituind,

totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a exercitării

abuzive a dreptului de petiționare.

Aplicând

considerațiile teoretice anterior menționate speței de față se constată că

prima instanță a dat o justă interpretare și aplicare prevederilor art. 222 C.

proc. pen. apreciind întemeiat că plângerea penală formulată de către petent nu

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 222 alin. (2) C. proc. pen., fiind

inadmisibilă, hotărârea pronunțată fiind legală, temeinică și riguros argumentată.

Susținerile cuprinse în plângerea adresată direct instanței nu constituie o

descriere a faptelor imputate magistratului reclamat, astfel încât plângerea

fiind informă în mod corect s-a apreciat de către prima instanță că

dispozițiile art. 222 alin. (7) C. proc. pen., referitoare la trimiterea

plângerii greșit îndreptată organului competent, nu erau incidente în cauză.

Cu privire la

criticile oral formulate în recurs se constată că acestea nu pot fi primite

deoarece exced obiectului cauzei.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat de petent va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul C.A. împotriva sentinței nr. 1719 din 8

noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 3631/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.