ÎCCJ, Decizia nr. 281/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011

Asupra

recursului de față:

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 941 din 2 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată

de petenta S.T.F.; a fost obligată petenta la plata cheltuielilor judiciare

statului.

Pentru

a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că la data de

26 februarie 2010 a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție plângerea petentei S.T.F. prin care aceasta critica faptul că

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție folosește ștampila

instituției purtând denumirea Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

cât și împrejurarea că dispozițiile Legii nr. 544/2001 sunt încălcate prin

neindicarea adresei acelei instituții.

Analizând

plângerea prima instanță a constatat că aceasta este inadmisibilă, deoarece

petenta a invocat aspecte ce exced atât procedurii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen. (plângerea neavând ca obiect o soluție de netrimitere în

judecată), cât și dispozițiile art. 222 alin. (1) C. proc. pen.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, după

cum rezultă din cuprinsul concluziilor scrise și al celor orale expuse în

partea introductivă a prezentei decizii pentru încălcarea dispozițiilor Legii

nr. 544/2001, aplicarea unei ștampile cu denumirea anterioară a Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (Parchetul de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție), neindicarea adresei instituției, greșita dispunere a

soluției de neîncepere a urmăririi penale față de intimați, nelegalitățile

comise în procedura judiciară derulată cu participarea acestora, împrejurarea

că, deși a formulat o singură plângere la Înalta Curte de Casație și Justiție

s-au format două dosare; în drept au fost invocate dispozițiile art. 385

9

pct. 9 și 10 C. proc. pen.

Analizând

cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că

recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C.

proc. pen. împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană

poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale

legitime, plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art.

275 alin. (3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și 2 C. proc. pen.

În

materia soluțiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar

posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.),

dar și a celui judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 278

1

C. proc. pen.

Rezultă

așadar că în situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre

soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C.

proc. pen. și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care

legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune o soluție /măsură a procurorului

cenzurii instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul

procurorului.

Totodată,

din interpretarea dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., reiese că plângerea

este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o

vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele,

prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care

formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a

mijloacelor de probă.

Rezultă

că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres

de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea

obiectul verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire,

respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o

condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și constituind,

totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a exercitării

abuzive a dreptului de petiționare.

În

cauza de față prima instanță a reținut corect obiectul plângerii petentei și

întemeiat a constatat că aceasta nu privește una dintre soluțiile expres și

limitativ prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen. și,

totodată, că nu îndeplinește condițiile de fond și formă prevăzute de art. 222 C.

proc. pen. Într-adevăr, sesizarea petentei nu avea ca obiect o soluție de

netrimitere în judecată și nici nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 222 C.

proc. pen., astfel că aceasta a exercitat un drept neprevăzut de lege, cererea

formulată fiind inadmisibilă.

Criticile

invocate în recurs sunt nefondate în ceea ce privește cazul de casare prevăzut

de dispozițiile art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen., deoarece, după cum

s-a argumentat anterior, prima instanță a dat o justă interpretare și aplicare

dispozițiilor legale incidente în cauză, hotărârea recurată fiind legală,

temeinică și riguros motivată.

Motivele

referitoare la anumite aspecte privind mențiunile cuprinse într-o adresă a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu sunt întemeiate,

acestea nefiind apte a conduce la o concluzie contrară celei anterior adoptată

de către prima instanță.

Criticile

relative la modul de exercitare a atribuțiilor de serviciu de către intimați și

soluția dispusă de către procuror cu privire la aceștia, precum și cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen. exced obiectului

cauzei, având în vedere limitele devoluțiunii, just stabilite de către prima

instanță.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin.

(1) lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul S.T.F. împotriva sentinței nr. 941 din

2 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 1725/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.