ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2954/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 14 decembrie 2009, reclamantul V.A.G. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate calitatea tatălui

său, V.A., de persoană condamnată politic; să fie obligat pârâtul la plata

sumei de 300.000 lei, reprezentând daune morale; să fie obligat pârâtul la

plata sumei de 70.726 euro în lei la data efectuării efective a plății,

reprezentând daune materiale.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, tatăl său, defunctul V.A., a fost condamnat

prin Sentința penală nr. 2368 din 30 mai 1952 pronunțată de Tribunalul Ilfov,

Secția a III-a penală, la 1 an și 3 luni închisoare corecțională "pentru

delictul de nepredare de cote pe anul 1951", fiind considerat un "element

periculos".

Prin măsura abuzivă a

încarcerării, tatăl său a suferit grave prejudicii morale, mai ales că a fost

stigmatizat ca fiind chiabur. La momentul condamnării, autorul său era

proprietarul unui imobil compus din teren în suprafață de 2150 m.p și casă de

locuit în suprafață totală de 220 m.p, construită din cărămidă, acoperită cu

tablă, formată din 4 camere, o sală, 2 bucătării și anexe gospodărești, care a

fost confiscat abuziv de fostul regim comunist pentru neplata impozitului ca

urmare a imposibilității de achitare datorată încarcerării autorului său. Ca

urmare a intrării imobilului în patrimoniul autorităților, acestea au procedat

la închirierea lui către diverse persoane, pentru ca în final, să fie

transformat în cârciumă.

După apariția Legii

fondului funciar și a Legii nr. 10/2001, a efectuat demersurile necesare în

vederea reconstituirii dreptului de proprietate, dar eforturile sale au fost

zadarnice, astfel că până în prezent, nu a fost despăgubit.

Prin Sentința civilă

nr. 1401 din 28 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul la plata

către reclamant a sumei de 5.000 euro, în echivalent lei la data plății,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral, a respins celelalte

solicitări ale reclamantului, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, în cauză, condamnarea suferită de

autorul reclamantului se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) lit. f) din

Legea nr. 221/2009, iar în condițiile în care aceste dispoziții legale

statuează că o astfel de condamnare constituie de drept condamnare cu caracter

politic, se impune respingerea primului capăt de cerere din acțiune.

În baza dispozițiilor

art. 5 alin. (1) și alin. (1

1

) din același act normativ, astfel cum

a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a considerat că reclamantul, în

calitate de succesor al tatălui său are dreptul la acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de acesta prin condamnare.

Cu privire la daunele

materiale, instanța de fond a reținut că reclamantul este îndreptățit potrivit

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și la acordarea

unor astfel de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea

de condamnare, dar numai dacă bunurile respective nu i-au fost restituite în

condițiile Legii nr. 10/2001.

Constatându-se că

reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, s-a apreciat de

prima instanță că acesta nu poate apela în același timp la două legi de

reparație, iar pentru recuperarea prejudiciului astfel suferit are la

dispoziție calea administrativă deja aleasă - cea prevăzută de Legea nr.

10/2001 - pe care este ținut să o urmeze până la epuizarea procedurilor și

căilor de atac permise pentru valorificarea drepturilor sale.

Prin Decizia civilă

nr. 390 A din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, instanța a admis apelurile declarate

de reclamant și de către pârât, sentința a fost desființată, iar cauza trimisă

spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, soluția pronunțată de prima instanță

încalcă dispozițiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b)

(reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în

condițiile Legii nr. 10/2001) atrage încetarea de drept a procedurilor de

soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001.

Din probele

administrate în cauză a rezultat că notificarea formulată de reclamant în baza

Legii nr. 10/2001 nu era soluționată la data pronunțării sentinței instanței de

fond, situație în care instanța ar fi trebuit să constate incidența în cauză a

dispozițiilor legale menționate anterior și să soluționeze pe fond cererea de

despăgubiri materiale formulată de reclamant.

Neprocedând astfel și

respingând această cerere doar pentru faptul că reclamantul nu poate apela

simultan la două legi de reparație, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

nelegală, iar prejudiciul astfel creat acestuia nu poate fi înlăturat decât

prin desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la

aceiași instanță, conform art. 297 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării

cauzei, instanța de fond va avea în vedere și celelalte critici formulate de

reclamant, privind daunele morale, dar și apărările formulate de pârât, în

raport de Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea

Constituțională, care nu mai pot fi analizate de instanța de apel, în

condițiile în care art. 297 C. proc. civ. nu permite o desființare parțială a

hotărârilor.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată că în mod

greșit instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare, fără a avea în vedere

motivul de ordine publică reprezentat de Decizia nr. 1.358/2010 a Curții

Constituționale și efectele acesteia în prezenta speță, respectiv lipsirea de

temei juridic a cererii de daune morale. Solicită admiterea recursului și modificarea

deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii.

Consideră că în mod

corect prima instanță a respins cererea de acordare a daunelor materiale.

Reclamantul nu putea apela simultan la două legi de reparație, mai ales că

acesta deși uzase de dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel că trebuie să

epuizeze procedura administrativă prevăzută de această lege specială.

Recursul nu este

fondat.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri materiale,

reprezentând contravaloarea unui imobil compus din teren în suprafață de 2150

m.p și casă de locuit în suprafață totală de 220 m.p, construită din cărămidă,

acoperită cu tablă, formată din 4 camere, o sală, 2 bucătării și anexe

gospodărești, care a fost confiscat abuziv de fostul regim comunist.

A arătat că în baza

Legii nr. 10/2001 a formulat notificare, însă aceasta nu fusese soluționată

până la momentul formulării cererii introductive de instanță.

Acest petit a fost

întemeiat pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea 221/2009 care

reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, "dacă

bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin

echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.

247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și

unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".

Din condiția impusă

de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost

restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul

bănesc al unor bunuri ce intră sub incidența celor două legi de reparație

menționate poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de

legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale

Legii nr. 247/2005.

Or, în cauză,

reclamantul a făcut dovada că, deși a urmat procedura reglementată de Legea nr.

10/2001, nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, fiind

astfel îndeplinită condiția impusă de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009 pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

Art. 5 alin. (5) din

Legea nr. 221/2009 nu conține prevederi privitoare la caracterul subordonabil,

sau la subsidiaritatea Legii nr. 10/2001, în raport cu Legea nr. 221/2009, ci

reflectă tocmai principiul neacordării unei duble reparații.

În accepțiunea

corectă a acestuia, acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin.

(1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a

notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările

și completările ulterioare.

Textul se

interpretează, în sensul că, aplicarea Legii nr. 221/2009 este prioritară, doar

în ipoteza în care, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru

obținerea acelorași despăgubiri, nu s-a soluționat, ipoteză aplicabilă însă

raportului juridic supus analizei în speță.

Prin urmare, în mod

corect curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, considerând

că raționamentul primei instanțe este greșit, fiind încălcate dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu cele ale art. 5 alin.

(5) din aceeași lege, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului.

Criticile formulate

de pârât referitoare la incidența în speță a efectelor Deciziei nr. 1.358/2010

pronunțată de Curtea Constituțională nu pot fi primite în această fază

procesuală, având în vedere că acestea nu au constituit obiect de analiză în

fața instanței de apel, sentința fiind desființată, iar cauza trimisă spre

rejudecare.

Pentru aceste motive,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este incident

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru

care va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. București împotriva Deciziei civile nr. 390 A din 11 aprilie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat

de GGC - NN