ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4854/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4854/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 7 mai

2010 pe rolul Tribunalului București, reclamanta N.N. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se

constate că tatăl său O.V. a fost urmărit de securitate, anchetat, reținut și

condamnat de Tribunalul Militar București la o pedeapsă de 8 ani închisoare

corecțională și 4 ani interdicție corecțională cu suspendarea exercițiului unor

drepturi prin Sentința penală nr. 969 din 29 septembrie 1959 dată de T.M.B.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.,

totodată să se constate că la data de 28 iulie 1959 a fost instituit sechestrul

asigurător pe bunurile mobile și imobile aparținând părinților reclamantei,

astfel că s-a întocmit procesul-verbal de sechestru referitor la 1/2 din

suprafața de 12,94 ha teren arabil situat în comuna Crunți și pentru 1/2 din

casa de locuit, plus un număr de 6 oi.

A mai solicitat ca

pârâții să fie obligați la plata de daune morale în sumă de 500.000 euro pentru

condamnarea politică aplicată numitului O.V., precum și la 400.000 de euro

reprezentând despăgubiri materiale pentru confiscarea totală a averii

personale.

În drept a invocat

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1733 din 15 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 20.000 de euro, echivalent în lei la data

plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit; a respins, ca

neîntemeiat, capătul de cerere privind plata de despăgubiri materiale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Tatăl reclamantei a

fost condamnat politic prin Sentința penală nr. 969 din 29 septembrie 1959

pronunțată de Tribunalul Militar București la o pedeapsă de 8 ani închisoare

corecțională și 4 ani interdicție corecțională pentru comiterea infracțiunii de

uneltire contra ordinii sociale incriminată de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.,

totodată fiind instituit sechestru asigurător asupra averii condamnatului, pedeapsă

din care numitul O.V. a executat 4 ani, ulterior fiind grațiat pentru restul de

pedeapsă.

Potrivit relațiilor

furnizate de Casa Județeană de Pensii Ialomița a rezultat că tatăl reclamantei

a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.

S-a reținut incidența

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.

S-a respins ca

neîntemeiat capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri materiale

în sumă de 400.000 de euro, nefiind administrate probe concludente pe acest

aspect.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanta N.N. și Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București, și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Reclamanta N.N. a

criticat sentința pentru cuantumul scăzut al despăgubirilor morale acordate și

pentru respingerea solicitării privind despăgubirile materiale.

În motivarea apelului

formulat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a

arătat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie s-a

admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, decizie publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

Prin urmare textul de

lege în baza căruia instanța de fond a acordat despăgubiri morale nu se mai aplică

începând cu data de 15 noiembrie 2010, fiind suspendat de drept de la această

dată și încetându-și efectele juridice din data de 1 ianuarie 2011.

În motivarea

apelului, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că

la data de 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.358 a

statuat ca dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) sunt neconstituționale.

Deciziile prin care

se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o

ordonanță a Guvernului sunt obligatorii și opozabile erga omnes, inclusiv

pentru instanțele judecătorești. Obligativitatea deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru

celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art.

51 din Constituție, potrivit căruia "Respectarea Constituției, a

supremației sale și a legilor este obligatorie". Or, art. 145 alin. (2)

din Constituție prevede ca "Deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii și au putere numai pentru viitor".

În consecință,

concluzia care se impune este aceea că dispoziția de lege declarată

neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța învestită cu soluționarea

unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională care continuă

soluționarea cauzei are obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile

legale a căror neconstituționalitate a fost constată prin decizia Curții

Constituționale.

În subsidiar, în ceea

ce privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la

plata sumei de 20.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru măsurile

represive luate împotriva autorului reclamantei în perioada comunistă, a

solicitat să se aibă în vedere faptul că suma acordată este mare.

În plus, în speță au

fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin Decizia nr. 361

A din 1 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a, a respins

apelurile.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că cererea de chemare în judecată a fost

întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 221/2009.

La data formulării

cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma cum

a fost publicată în M. Of. nr. 396/11.06.2009, care la art. 5 alin. (1)

prevedea că "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot

solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare".

Prin art. I pct. 1

din O.U.G. nr. 62/2010 - ce a fost publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, deci

a intrat în vigoare după data promovării acțiunii - a fost modificat art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o

limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă aceste dispoziții legale

modificatoare au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1.354/2010.

Dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior

modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate

neconstituționale prin Deciziile nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010,

la inițiativa Statului Român.

După publicarea în M.

Of. a Deciziilor nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21

octombrie 2010 ale Curții Constituționale (respectiv 15 noiembrie 2010, în M.

Of. nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă

controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele

măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr.

714/26.10.2010 și intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din

26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: "Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

publicată în M. Of. nr. 396/11.06.2009, cu modificările și completările

ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: la art. 5 partea

introductivă a alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins: art. 5 - (1)

Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita

instanței prevăzută la art. 4 alin. (4) în termen de 3 ani de la data intrării

în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la (...)"; de asemenea, a

fost modificat art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac și a instanței

competente să o soluționeze.

Din analiza acestor

dispoziții legale instanța a reținut că legiuitorul a înțeles să adopte în

continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel

existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de redactare al dispozițiilor

art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă cu claritate că după partea

introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009,

la lit. a), b) și c) ale alin. (1), ca și alin. (3), (4), (5), au rămas

aceleași, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, fiind

eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluționării

acestor cereri.

În acest fel,

legiuitorul a înțeles să respecte obligația constituțională prevăzută de art.

147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia "Dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției."

Consecințele

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010

asupra drepturilor apelantei-reclamante au fost analizate din perspectiva art.

14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea în

legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele

adiționale, și art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care

garantează dreptul la un proces echitabil și, în consecință, s-a reținut că în

cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma

în vigoare de la data formulării acțiunii.

Aplicarea în

continuare a legii de drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu

contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi (definit în

doctrină ca fiind acea regulă de drept conform căreia, de îndată ce a fost

adoptată, legea civilă nouă se aplică și situațiilor ivite după intrarea ei în

vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi), deoarece în cauză nu este

vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi - care să fi modificat/abrogat

dispozițiile legii vechi - ci de constatarea neconstituționalității normei de

drept invocate de către reclamant în susținerea acțiunii.

Dacă s-ar constata

faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele

Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei

situații discriminatorii pentru apelanta-reclamantă - care, la fel ca orice

altă persoană cu o situație identică cu a sa, a declanșat procedura judiciară

permisă și reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru

ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să constate că aceste dispoziții legale

au fost declarate neconstituționale, cu consecințe asupra finalității

procesului.

De asemenea, art. 16

din Legea fundamentală instituie principiul egalității, care stabilește că va

fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferențiat unor

cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă

există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și

mijloacele folosite.

La evaluarea

respectării în speța de față a principiului nediscriminării s-a avut în vedere

și situația persoanelor care au dobândit despăgubiri în temeiul Legii nr.

221/2009 și în raport de care reclamanta se află într-o situație

discriminatorie evidentă.

Întrucât art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului stipulează că discriminarea se

analizează prin prisma legăturii sale cu unul dintre drepturile și libertățile

garantate de Convenție, s-a analizat respectarea în speță a imperativului

procesului echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, drept care include, ca o componentă a sa, atât dreptul de

acces la instanță, cât și principiul "egalității armelor".

Aplicarea Deciziilor

nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 ale Curții Constituționale procesului de față

- fapt ce ar avea drept consecință suprimarea temeiului juridic al acordării

daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009,

persoane ce declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile

și previzibile - poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul

procesului.

Cu privire la

respectarea dreptului de acces la instanță, s-a reținut că, prin adoptarea

Legii nr. 221/2009, în patrimoniul reclamantei a luat naștere atât un drept

procesual de a sesiza instanța de judecată pentru a fi analizată pe fond

cererea sa, cât și vocația (aparținând dreptului material) de a dobândi un

drept de creanță, constând în despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat.

Respingerea acțiunii

formulate de reclamantă pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca

urmare a declarării neconstituționalității acestuia pe parcursul procesului, ar

veni în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art.

16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul

juridic aplicat nu poate fi diferit, cât și cu principiul nediscriminării,

consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care

Convenția le reglementează, prin raportare la dreptul de acces la instanță și

principiul egalității armelor, consacrate de art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care a fost explicitat în jurisprudența

instanței de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că:

intervenția inopinată a legiuitorului crează un obstacol în dreptul de acces

efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut

ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței

acestui drept.

Criticile referitoare

la cuantumul daunelor morale au fost găsite neîntemeiate.

În acord cu prima

instanță s-a avut în vedere faptul că prin condamnarea politică dispusă prin

Sentința penală nr. 969 din 29 septembrie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar

București, împotriva tatălui reclamantei, au fost lezate drepturile

fundamentale ce sunt apărate de Constituția României, respectiv dreptul la libertate,

demnitate, onoare, și i-au cauzat acestuia multiple suferințe fizice și

psihice.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de

regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând

avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a

acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Pentru a se limita

gradul de aproximare, în mod corect a procedat instanța de fond, prin aceea că

a ținut cont și de acele criterii legale instituite chiar de legiuitor, prin

dispozițiile art. 5 din lege, pentru determinarea valorii prejudiciului moral

suferit - respectiv de faptul că tatăl reclamantei a beneficiat și de măsurile

reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, cu modificările și

completările ulterioare.

Chiar faptul

recunoașterii prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990 a

caracterului politic al condamnării reprezintă deja o importantă reparație

morală de care a beneficiat tatăl reclamantei.

Prin apelul declarat,

apelanta-reclamantă a criticat și soluția primei instanțe de respingere a

pretențiilor cu privire la daunele materiale, în sumă de 400.000 euro, pentru

confiscarea totală a averii dispusă prin hotărârea de condamnare.

Aceste critici au

fost respinse deoarece reclamanta nu a depus la dosar nicio precizare din care

să reiasă faptul dacă a beneficiat sau nu de dispozițiile Legii nr. 10/2001 sau

dacă a formulat notificare pentru restituirea averii confiscate tatălui său în

mod abuziv, așa cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

10/2001.

S-a reținut că prin

Decretul Consiliului de Stat nr. 41/1965 s-a dispus restituirea imobilelor

confiscate către foștii proprietari, în tabelul anexă nr. 2, la poz. 58

figurând tatăl reclamantei, O.V., condamnat prin Sentința penală nr. 969/1959 a

Tribunalului Militar București.

Împotriva acestei au

declarat recurs toate părțile.

Reclamanta a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în critici arătând că:

- în mod greșit a

fost respins capătul de cerere privind despăgubirile materiale de către

instanța de fond, soluție menținută de instanța de apel, deși în cauză s-a

dovedit prejudiciul material și sunt îndeplinite cerințele Legii nr. 221/2009;

- cuantumul daunelor

morale acordate este prea mic.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a invocat dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În critici a arătat

că prin Deciziile nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 Curtea Constituțională a

constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea

nr. 221/2009 și ca atare acest articol nu mai produce efecte;

Aplicarea deciziilor

Curții Constituționale nu este de natură să răpească reclamantei speranța

legitimă, aceasta nu are o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

Anularea unei

dispoziții legale cu ocazia controlului de constituționalitate reprezintă

rezultatul funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității;

Nu s-a adus atingere

dreptului reclamantei la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului;

- hotărârea instanței

de apel este nelegală și sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate

reclamantei, iar temeiul juridic al acțiunii a fost declarat neconstituțional.

Pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În critici a arătat

că:

- prin Deciziile nr.

1.358/ 2010 și nr. 1.360/2010 Curtea Constituțională a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 și ca atare acest articol nu mai produce efecte;

- reclamanta nu poate

considera că ar fi avut o speranță legitimă;

- cauza fiind în faza

apelului la data pronunțării deciziilor Curții Constituționale nu s-a produs o

încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul

reclamantei la un proces echitabil;

- cuantumul daunelor

morale acordate este exagerat de mare.

Recursurile declarate

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. a

Municipiului București vor fi admise, iar recursul reclamantei N.N. va fi

respins pentru următoarele considerente comune:

Sub aspectul

criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor

fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia

Curții Constituționale nr. 1.358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că

textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru

acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți,

publicată în M. Of. nr. 789 /07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1.358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara

unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Nu poate fi primită

nici critica reclamantei prin care se arată că în mod greșit a fost respins

capătul de cerere privind despăgubirile materiale de către instanța de fond,

soluție menținută de instanța de apel, deși în cauză s-a dovedit prejudiciul

material și sunt îndeplinite cerințele Legii nr. 221/2009. Instanța de fond a

respins acest capăt de cerere în mod corect, soluție menținută și de instanța

de apel care a reținut că reclamanta nu a depus la dosar nicio precizare din

care să reiasă faptul dacă a beneficiat sau nu de dispozițiile Legii nr.

10/2001 sau dacă a formulat notificare pentru restituirea averii confiscate

tatălui său în mod abuziv, așa cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut că

prin Decretul Consiliului de Stat nr. 41/1965 s-a dispus restituirea imobilelor

confiscate către foștii proprietari, în tabelul anexă nr. 2, la poz. 58

figurând tatăl reclamantei, O.V., condamnat prin Sentința penală nr. 969/1959 a

Tribunalului Militar București.

Cum în faza

recursului nu se mai poate face o reevaluare a probelor și a situației de fapt,

critica va fi respinsă ca nefondată

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice -

D.G.F.P. a Municipiului București. Va fi modificată în parte decizia atacată,

vor fi admise apelurile pârâtului și Ministerului Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București, care va fi schimbată în tot în sensul

respingerii acțiunii. Celelalte dispoziții ale deciziei vor fi menținute.

Recursul reclamantei va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

împotriva Deciziei nr. 361 A din 1 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Modifică în parte

decizia atacată. Admite apelurile formulate de pârât și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Sentinței nr. 1733 din

15 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o

schimbă în tot în sensul respingerii acțiunii.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge recursul

declarat de reclamanta N.N. împotriva aceleiași hotărâri.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat de GGC - NN