ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3943/2010

Asupra cauzei penale de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin Încheierea

de ședință din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel Iași a fost respinsă ca

nefondată cererea de liberare provizorie pe cauțiune, formulată de inculpata

C.L. și s-a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 30.000 RON. De asemenea,

a fost respinsă și cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată

de inculpată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a apreciat că

fapta săvârșită de inculpată prezintă un grad ridicat de pericol social,

pericol care rezultă din modalitatea în care ea a desfășurat activitatea

infracțională raportat la calitatea pe care o avea, la sumele de bani pretinse,

scopul urmărit și natura relațiilor cărora li s-a adus atingere, apreciind că

lăsarea în libertate a inculpatei prezintă pericol concret pentru ordinea publică,

iar temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive nu s-au

schimbat.

Pentru aceleași considerente a fost respinsă și cererea de

revocare a măsurii arestării preventive.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata

C.L., solicitând admiterea cererii de liberare pe cauțiune, apreciind că măsura

arestării preventive nu trebuie să aibă caracter abuziv, inculpata neprezentând

pericol pentru ordinea publică, iar pentru egalitate de tratament se impune

lăsarea acesteia în stare de libertate.

La termenul de judecată din 5 noiembrie 2010 inculpata, prin

apărător, a precizat că a declarat recurs împotriva Încheierii din 28 octombrie

2010 și cu privire la respingerea cererii de revocare a măsurii arestării

preventive.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul

inculpatei C.L., prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat, pentru următoarele

considerente:

Prin Rechizitoriul emis la 1 octombrie 2010 s-a dispus

trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatei C.L. pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen. cu

referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În fapt, în sarcina inculpatei s-a reținut prin actul de inculpare,

în esență, că la data de 19 februarie 2010 a pretins numitului A.G. suma de

15.000 euro pentru a interveni la judecătorii ce făceau parte din completul de

judecată în Dosarul civil nr. 112/45/2010 aflat pe rolul Curții de Apel Iași în

vederea obținerii unei hotărâri judecătorești favorabile, iar în seara

aceleiași zile a primit la domiciliul său suma de 30.000 RON (avansul din

totalul de 15.000 euro).

La arestarea preventivă a recurentei inculpate C.L. s-au

reținut ca temei, în drept, prevederile art. 148 lit. f) C. pen.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că

măsura arestării preventive a fost legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la

luarea măsurii arestării preventive nu s-a schimbat.

Potrivit art. 160

4

și urm. C. proc. pen., atât în

cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, instanța de judecată poate

acorda, la cerere, liberarea provizorie pe cauțiune dacă sunt îndeplinite

condițiile prev. de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

dându-se eficiență uneia din garanțiile privind libertatea persoanelor, prev.

de art. 5 alin. (5) C. proc. pen.

Astfel, conform textului de lege, acordarea liberării pe

cauțiune este facultativă, fiind atributul instanței, și este lăsată la

aprecierea acesteia, de unde rezultă că cererea poate fi respinsă nu numai în

situația în care nu sunt îndeplinite condițiile de formă și fond prevăzute de

lege, ci și în situația în care instanța apreciază că punerea în libertate a

inculpatei nu e oportună, fapt pe care, de altfel, instanța de fond l-a avut în

vedere atunci când a respins cererea inculpatei.

Îndeplinirea condițiilor cerute de lege nu conferă celui

arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având

facultatea, și nu obligația de a dispune măsura.

Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că

detenția prevăzută este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate

fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

În speță, faptele reținute în sarcina inculpatei sunt grave,

raportat la modalitatea de desfășurare a activității infracționale, la

calitatea acesteia de avocat, la scopul urmărit și natura relațiilor sociale

cărora le-a adus atingere.

În acest caz sunt excluse garanțiile de ordin personal, iar

garanțiile prev. de art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen. nu sunt de

natură a înlătura pericolul concret pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate

a celui arestat.

Or, în acest moment procesual pericolul concret pentru

ordinea publică pe care-l reprezintă lăsarea în libertate a inculpatei este

prezent și actual, întrucât odată cu punerea în libertate s-ar crea falsa

impresie că anumite categorii socioprofesionale care

au legătură cu înfăptuirea actului de justiție ar putea săvârși fapte de natură

penală, deoarece capacitatea de ripostă a instanței de judecată nu a fost una

fermă, motiv pentru care în mod corect a fost respinsă cererea de liberare

provizorie pe cauțiune formulată de inculpată.

Egalitatea de tratament solicitată de inculpată a fi

aplicată nu este un argument esențial pentru punerea inculpatei în libertate,

fiind în continuare îndeplinite condițiile prev. de art. 143 și art. 148 lit.

f) C. proc. pen., în sensul că inculpata este bănuită ca a săvârșit infracțiuni

de corupție, astfel că punerea în libertate a acesteia prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică, raportat la acuzațiile aduse în concret de

către organele de urmărire penală.

În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea

publică a lăsării în libertate a recurentei inculpate trebuie pornit de la regulile

de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului care, în câteva cauze împotriva Franței (Letellier), prin

care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin

gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite

infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice

o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă

și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai

puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente

pentru protejarea interesului public care ar impune detenția preventivă (Vremer

contra Serbiei).

Menținerea stării de arest a inculpatei poate fi justificată

dacă există indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes

public, care în pofida prezumției de nevinovăției, să prevaleze asupra

regulilor privind libertatea inculpatului.

În speță, în raport de gravitatea infracțiunii pentru care

este judecată recurenta inculpată (infracțiunea de corupție) împrejurările în

care se presupune că au fost comise (în calitatea sa de avocat a primit sume de

bani pentru punerea în libertate a unor inculpați), Înalta Curte constată că

inculpata prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

În acest context, nemenținerea unor măsuri preventive față

de anumite persoane, în condițiile în care există indicii cu privire la

presupusa implicare a acestora într-o activitate infracțională, ar justifica o

sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiție,

consecință incompatibilă cu principiile unei societăți democratice.

Cu privire la recursul inculpatei C.L., care ar viza și

respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive, din analiza

actelor și lucrărilor dosarului rezultă că în cererea inițială de recurs a

inculpatei aceasta a precizat în mod clar că a declarat recurs numai cu privire

la respingerea cererii de liberare provizorie pe cauțiune, nu și pe respingerea

cererii de revocare a măsurii arestării preventive, motiv pentru care Înalta

Curte va analiza recursul inculpatei numai cu privire la respingerea cererii de

liberare pe cauțiune.

Față de cele reținute, conform art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatei.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga

inculpata la plata de cheltuieli judiciare către stat conform dispozitivului

prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.L.

împotriva Încheierii din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală

și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 661/45/2010.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 125 RON, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând

onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5 noiembrie 2010.