ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3943/2010

Asupra cauzei penale de față, În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea de ședință din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel Iași a fost respinsă ca nefondată cererea de liberare provizorie pe cauțiune, formulată de inculpata C.L. și s-a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 30.000 RON. De asemenea, a fost respinsă și cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpată. Pentru a pronunța această soluție, instanța a apreciat că fapta săvârșită de inculpată prezintă un grad ridicat de pericol social, pericol care rezultă din modalitatea în care ea a desfășurat activitatea infracțională raportat la calitatea pe care o avea, la sumele de bani pretinse, scopul urmărit și natura relațiilor cărora li s-a adus atingere, apreciind că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă pericol concret pentru ordinea publică, iar temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat.

Pentru aceleași considerente a fost respinsă și cererea de revocare a măsurii arestării preventive. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata C.L., solicitând admiterea cererii de liberare pe cauțiune, apreciind că măsura arestării preventive nu trebuie să aibă caracter abuziv, inculpata neprezentând pericol pentru ordinea publică, iar pentru egalitate de tratament se impune lăsarea acesteia în stare de libertate. La termenul de judecată din 5 noiembrie 2010 inculpata, prin apărător, a precizat că a declarat recurs împotriva Încheierii din 28 octombrie 2010 și cu privire la respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul inculpatei C.L., prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., îl consideră nefondat, pentru următoarele considerente: Prin Rechizitoriul emis la 1 octombrie 2010 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatei C.L. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000. În fapt, în sarcina inculpatei s-a reținut prin actul de inculpare, în esență, că la data de 19 februarie 2010 a pretins numitului A.G. suma de 15.000 euro pentru a interveni la judecătorii ce făceau parte din completul de judecată în Dosarul civil nr. 112/45/2010 aflat pe rolul Curții de Apel Iași în vederea obținerii unei hotărâri judecătorești favorabile, iar în seara aceleiași zile a primit la domiciliul său suma de 30.000 RON (avansul din totalul de 15.000 euro).

La arestarea preventivă a recurentei inculpate C.L. s-au reținut ca temei, în drept, prevederile art. 148 lit. f) C. pen. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că măsura arestării preventive a fost legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-a schimbat. Potrivit art. 160 4 și urm. C. proc. pen., atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, instanța de judecată poate acorda, la cerere, liberarea provizorie pe cauțiune dacă sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen., dându-se eficiență uneia din garanțiile privind libertatea persoanelor, prev. de art. 5 alin. (5) C. proc. pen.

Astfel, conform textului de lege, acordarea liberării pe cauțiune este facultativă, fiind atributul instanței, și este lăsată la aprecierea acesteia, de unde rezultă că cererea poate fi respinsă nu numai în situația în care nu sunt îndeplinite condițiile de formă și fond prevăzute de lege, ci și în situația în care instanța apreciază că punerea în libertate a inculpatei nu e oportună, fapt pe care, de altfel, instanța de fond l-a avut în vedere atunci când a respins cererea inculpatei. Îndeplinirea condițiilor cerute de lege nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea, și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția prevăzută este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

În speță, faptele reținute în sarcina inculpatei sunt grave, raportat la modalitatea de desfășurare a activității infracționale, la calitatea acesteia de avocat, la scopul urmărit și natura relațiilor sociale cărora le-a adus atingere. În acest caz sunt excluse garanțiile de ordin personal, iar garanțiile prev. de art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen. nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a celui arestat.

Or, în acest moment procesual pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l reprezintă lăsarea în libertate a inculpatei este prezent și actual, întrucât odată cu punerea în libertate s-ar crea falsa impresie că anumite categorii socioprofesionale care au legătură cu înfăptuirea actului de justiție ar putea săvârși fapte de natură penală, deoarece capacitatea de ripostă a instanței de judecată nu a fost una fermă, motiv pentru care în mod corect a fost respinsă cererea de liberare provizorie pe cauțiune formulată de inculpată. Egalitatea de tratament solicitată de inculpată a fi aplicată nu este un argument esențial pentru punerea inculpatei în libertate, fiind în continuare îndeplinite condițiile prev. de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc.

pen., în sensul că inculpata este bănuită ca a săvârșit infracțiuni de corupție, astfel că punerea în libertate a acesteia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la acuzațiile aduse în concret de către organele de urmărire penală. În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentei inculpate trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în câteva cauze împotriva Franței (Letellier), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public care ar impune detenția preventivă (Vremer contra Serbiei). Menținerea stării de arest a inculpatei poate fi justificată dacă există indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăției, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea inculpatului. În speță, în raport de gravitatea infracțiunii pentru care este judecată recurenta inculpată (infracțiunea de corupție) împrejurările în care se presupune că au fost comise (în calitatea sa de avocat a primit sume de bani pentru punerea în libertate a unor inculpați), Înalta Curte constată că inculpata prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

În acest context, nemenținerea unor măsuri preventive față de anumite persoane, în condițiile în care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora într-o activitate infracțională, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiție, consecință incompatibilă cu principiile unei societăți democratice. Cu privire la recursul inculpatei C.L., care ar viza și respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive, din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că în cererea inițială de recurs a inculpatei aceasta a precizat în mod clar că a declarat recurs numai cu privire la respingerea cererii de liberare provizorie pe cauțiune, nu și pe respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive, motiv pentru care Înalta Curte va analiza recursul inculpatei numai cu privire la respingerea cererii de liberare pe cauțiune.

Față de cele reținute, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatei. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpata la plata de cheltuieli judiciare către stat conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.L. împotriva Încheierii din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 661/45/2010. Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 125 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 noiembrie 2010.