ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5063/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04 februarie 2009, reclamanții B.L. și L.V. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, obligarea pârâtului la primirea cererilor de redobândire a cetățeniei române, însoțite de actele doveditoare. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că și-au manifestat dorința de a depune cerere pentru redobândirea cetățeniei române la data de 15 ianuarie 2009, însă li s-a refuzat primirea cererii. Prin sentința civilă nr. 1617 din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost admisă, instanța obligând pârâtul să primească de îndată cererea reclamanților și actele pentru redobândirea cetățeniei române.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin cererea formulată nu se reclamă refuzul de acordare a cetățeniei române ci faptul că autoritățile române refuză chiar primirea cererii respective. În atare condiții, a apreciat prima instanță, reclamanților li se încalcă însuși dreptul de petiționare, iar cum cererea în speță vizează cetățenia reclamanților, autoritățile române ar fi trebuit să procedeze la soluționarea pretențiilor într-un termen rezonabil, conform Convenției Europene pentru Cetățenie. Împotriva acestei soluții a formulat recurs Ministerul Afacerilor Externe, care a invocat prevederile art. 309 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că instanța de fond a reținut în mod greșit existența unui refuz nejustificat din partea ministerului în ceea ce privește soluționarea cererii reclamantului în legătură cu redobândirea cetățeniei române.

Astfel, susține recurentul, instanța de fond a ignorat faptul că, din cauza numărului foarte mare de astfel de cereri adresate secției consulare a Ambasadei României în Republica Moldova, ministerul s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă, care a fost confirmată și de modificările și completările aduse Legii nr. 21/1991, legiuitorul limitând numărul maxim de cereri la 30.000 de dosare într-un interval de un an. Intimații-reclamanți au depus concluzii scrise prin care au cerut respingerea recursului, susținând, în esență, că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică. Recursul este nefondat. Așa cum s-a arătat și în expunerea rezumativă prezentată mai sus, instanța de fond a obligat autoritatea recurentă să primească de îndată cererea reclamanților și actele pentru redobândirea cetățeniei române.

În cauză, este necontestat faptul că la data de 15 ianuarie 2009 intimații-reclamanți s-au adresat personal secției consulare a Ambasadei României la Chișinău pentru depunerea cererilor de redobândire a cetățeniei române în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română și pentru că au fost refuzați, la data de 16 ianuarie 2009 au expediat cererile prin poștă, fără ca ulterior să primească vreun răspuns în legătură cu înregistrarea cererilor respective. Într-adevăr, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, republicată, modificată prin O.U.G. nr. 147/2008, persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire sau de acordare potrivit art. 10 alin. (1) și art. 10 1 , la misiunile diplomatice ori oficiile consulare ale României, iar cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie.

Astfel fiind, instanța de fond a reținut în mod corect că, în cauză, reclamanții nu se plâng pentru refuzul de soluționare a cererilor pentru redobândirea cetățeniei române, ci pentru refuzul autorității române de primire a cererilor respective și înregistrarea lor în vederea soluționării. Din ansamblul prevederilor O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor și din dispozițiile art. 51 din Constituție, cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice cu cereri, iar autoritățile publice au obligația să răspundă la petiții în termenele și în condițiile ordonanței, având, deci, și obligația primirii și înregistrării lor la data depunerii.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere înseamnă exprimarea explicită din partea autorității a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, astfel încât refuzul de primire a unei cereri trebuie interpretat ca formă explicită de exprimare a voinței de a nu rezolva cererea respectivă. Astfel fiind, instanța de recurs reține că soluția instanței de fond este legală și temeinică, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva Sentinței nr. 1617 din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2009.