ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3024/2011

Asupra cauzei penale de față;

Prin sentința penală nr. 906/F din 25

iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția

I

penală, în Dosarul nr. 17661/3/2006 (1934/2007),

inculpatul A.V.P. a fost condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare și 5 ani

pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.

64 alin. (1) lit. a) Teza a II-a și lit. b) C. pen. pentru săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C.

pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prin aceeași hotărâre, în temeiul art.

11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., art. 122 alin. (1)

lit. d) și art. 124 C. pen., s-a dispus încetarea procesului față de același

inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen.

În latură civilă, în temeiul art. 14 și

art. 346 C. proc. pen., instanța a admis, în parte sau integral, acțiunile

civile exercitare de părțile civile D.V. (continuată de moștenitorii acestuia D.O.,

B.C. și B.L.), U.M., F.P., L.L., P.M., M.C., A.T., M.G. și D.R. și a dispus

obligarea inculpatului la plata către părțile civile susmenționate a sumelor de

câte 15.000 dolari SUA, 20.000 dolari SUA, 15.000 dolari SUA, 10.000 dolari

SUA, 20.000 dolari SUA,10.000 dolari SUA, 10.000 dolari SUA, 20.000 dolari SUA

și 10.000 dolari SUA.

Totodată, instanța a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea civilă exercitată de partea civilă C.I. și a constatat că partea vătămată

S.E. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Recursurile declarate împotriva hotărârii

susmenționate de inculpatul A.V.P., prin apărător desemnat din oficiu, și de partea

civilă M.C.M. au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 56/A din 3

martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II

-a penală și pentru cauze cu minori și

de familie, în Dosarul nr. 17661/3/2006.

Decizia susmenționată a rămas definitivă

prin nerecurare, mandatul de executare a pedepsei fiind pus în executare la data

de 15 aprilie 2008.

Împotriva acestei hotărâri, la data de

21 aprilie 2008, inculpatul condamnat A.V.P. a formulat contestație în anulare care

a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie, sub nr. 2755/2/2008.

Prin încheierea din 6 iunie 2008 instanța

a recalificat calea extraordinară de atac ca fiind apel peste termen formulat de

inculpat împotriva sentinței penale nr. 906/F din 25 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția

I

penală, și conform dispozițiilor

prevederilor art. 365 alin. (3) C. proc. pen., a dispus suspendarea executării hotărârii

atacate și punerea în libertate a inculpatului.

Ulterior, prin decizia penală nr. 205/A

din 19 septembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 2755/2/2008, Curtea de Apel București,

secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat,

apelul peste termen formulat de inculpatul A.P.V. împotriva sentinței penale

nr. 906/F din 25 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția

I

penală.

Recursul declarat de inculpat împotriva

acestei ultime decizii a fost soluționat prin decizia penală nr. 696 din 27 februarie

2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul

nr. 2755/2/2008 prin care s-a admis recursul declarat de inculpat, s-a casat decizia

atacată și s-a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe în vederea recalificării

căii de atac exercitate de inculpat și înaintării acesteia la instanța competentă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții

de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

sub nr. 2617/2/209 (641/2009).

Prin încheierea din 20 mai 2009 pronunțată

în dosarul susmenționat, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie, a recalificat contestația în anulare formulată la

data de 21 aprilie 2008 de inculpatul condamnat A.V.P., ca recurs peste termen împotriva

deciziei penale nr. 56/A din 3 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a

II

-a penală și pentru cauze cu minori și

de familie, în Dosarul nr. 17661/3/2006 și a dispus scoaterea cauzei de pe rol și

trimiterea dosarului la instanța supremă în vederea soluționării căii de atac.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției

penale a instanței supreme sub nr. 2617/2/2009.

Sub același număr a fost înregistrat și

recursul peste termen declarat separat de inculpatul A.V.P. împotriva aceleiași

decizii penale nr. 56/A din 3 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a

II

-a penală și pentru cauze cu minori și

de familie, în Dosarul nr. 17661/3/2006, constatându-se identitate de cauză.

Prin decizia penală nr. 4154 din 22 noiembrie

2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul

nr. 2617/2/2009 s-a admis recursul peste termen formulat de inculpatul A.V.P., s-a

casat decizia penală nr. 56/A din 3 martie 2008 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul

nr. 17661/3/2006 (1934/2007) și, în parte, sentința penală nr. 906/F din 25 iunie

2007 a Tribunalului București, secția

I

penală,

numai în ceea ce privește cuantumul pedepsei principale și a conținutului pedepselor

complementare și accesorii, iar în rejudecare, s-a redus pedeapsa aplicată inculpatului

pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. la 10 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a

interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) Teza

a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen., pe durata executării

pedepsei s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a), Teza a

II-a

și b) C. pen.

Totodată, s-a dedus din pedeapsa aplicată

inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 16 martie 2001 la 21

martie 2001, precum și perioada executată de la 15 aprilie 2008 la 6 iunie 2008

și de la 4 septembrie 2009 la zi.

Împotriva deciziei amintite, la data de

15 decembrie 2010, contestatorul A.V.P. a formulat contestație în anulare invocând

ca temei de drept dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen.

În motivarea cererii, parțial lizibilă,

contestatorul a învederat că în contextul speței, sintagma „două hotărâri definitive

pentru aceeași faptă" prevăzută de art. 386 lit. d) C. proc. pen. se circumscrie

situației atipice în care aceeași hotărâre judecătorească - decizia penală nr. 56/A

din 3 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 17661/3/2006 (1934/2007),

a fost considerată executorie la două momente diferite și prin interpretări antagonice

ale legii.

În acest sens, contestatorul a arătat că,

la data de 15 aprilie 2008, a fost arestat în baza mandatului de executare a pedepsei

închisorii nr. 1161 din 25 martie 2008, emis în baza sentinței penale nr. 906 din

25 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția

I

penală, în Dosarul nr. 17661/3/2006 (1934/2007),

rămasă definitivă prin decizia nerecurată nr. 56/A din 3 martie 2008 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată

în Dosarul nr. 17661/3/2006 (1934/2007). La data de 6 iunie 2008 a fost pus în libertate,

urmare recalificării contestației în anulare ca apel peste termen formulat împotriva

hotărârii de condamnare. Ca urmare, deși la momentul respectiv, decizia penală

nr. 56/A din 3 martie 2008 nu era recurată, ea nu era nici executorie. Ulterior,

deși recurată, aceeași decizie a fost pusă în executare, contestatorul fiind reîncarcerat

la data de 4 septembrie 2009, în baza aceluiași mandat de executare susmenționat

și menținut în stare de detenție până la finalizarea recursului prin decizia contestată.

În cuprinsul cererii, contestatorul a făcut

vorbire și despre maniera profund vătămătoare în care s-a desfășurat judecata în

recurs.

Cererea a fost înregistrată pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 1076/1/2010.

La termenul din 12 septembrie 2011, în

cadrul dezbaterilor asupra admisibilității în principiu a cererii de contestație

în anulare, apărătorul contestatorului a învederat că nu este în măsură să indice

cele două hotărâri definitive contradictorii în raport de care a fost formulată

cererea de contestație în anulare.

În aceste condiții, verificând admisibilitatea

în principiu a cererii de contestație în anulare formulată de contestatorul A.V.P.

în conformitate cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată

că motivul pe care se sprijină contestația nu se circumscrie cazului invocat, respectiv

cel prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen.

Astfel, incidența cazului de contestație

în anulare prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. presupune existența a două

hotărâri penale definitive între care să existe identitate de obiect și persoană,

adică în cadrul celei de-a doua judecăți să fi fost cercetată aceeași persoană,

iar obiectul cauzei să îl constituie aceleași fapte care au făcut obiectul cercetărilor

anterior.

Or, situația de fapt invocată de contestator

în argumentarea cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. d) C.

proc. pen. exclude din start existența a două hotărâri penale definitive care nu

se pot concilia, contestatorul învederând în cuprinsul cererii că, în contextul

speței, sintagma „două hotărâri definitive pentru aceeași faptă'' prevăzută de

art. 386 lit. d) C. proc. pen. se circumscrie situației atipice în care aceeași

hotărâre judecătorească - decizia penală nr. 56/A din 3 martie 2008 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată

în Dosarul nr. 17661/3/2006 (1934/2007), a fost considerată executorie la două momente

diferite și prin interpretări antagonice ale legii.

Prin urmare, constatând că nici contestatorul

și nici apărătorul acestuia nu au fost în măsuri să indice două hotărâri penale

definitive care să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 386 lit. d) C. proc.

pen. și că față de contestatorul A.V.P. s-a pronunțat o singură hotărâre definitivă

de condamnare, respectiv sentința penală nr. 906 din 25 iunie 2007 pronunțată de

Tribunalul București, secția

I

penală în Dosarul nr. 17661/3/2006

(1934/2007), rămasă definitivă prin decizia nr. 56/A din 3 martie 2008 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

și decizia nr. 4154 din 22 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 2617/2/2009, Înalta Curte constată că în

cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen.

privind admisibilitatea în principiu a contestației în anulare.

Prin urmare, contestația în anulare formulată

nu este admisibilă în principiu.

În consecință, Înalta Curte va respinge,

ca inadmisibilă, cererea de contestație în anulare formulată de contestatorul A.V.P.

împotriva deciziei penale nr. 4154 din 22 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 2617/2/2009.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

contestatorul va fi obligat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de contestație

în anulare formulată de contestatorul A.V.P. împotriva deciziei penale nr. 4154

din 22 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată

în Dsarul nr. 2617/2/2009.

Obligă contestatorul la plata sumei de

300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 12 septembrie 2011.