ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4154/2010

Asupra recursului peste termen de față;

În baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 906/F din 25 iunie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 17661/3/2006 de Tribunalul București, secția I penală, a fost condamnat inculpatul A.V.P. la pedeapsa de 12 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din același cod, pe o perioadă de 5 ani, pedeapsă ce se va executa după executarea pedepsei principale.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., art. 122 alin. (1) lit. d) și art. 124 C. pen. a încetat procesul față de inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 292 C. pen.

Instanța a dedus din durata executării pedepsei perioada reținerii și arestării preventive de la 16 martie 2001 la 21 martie 2011.

De asemenea, în baza art. 14 și a art. 346 C. proc. pen. instanța a admis, în parte sau integral, acțiunile civile exercitare de părțile civile: D.V. (continuată de moștenitorii acestuia D.O., B.C. și B.L.), U.M., F.P., L.L., P.M., M.C., A.T., M.G., D.R. și a obligat inculpatul către acestea la plata sumelor de câte 15.000 dolari SUA, 20.000 dolari SUA, 15.000 dolari SUA, 10.000 dolari SUA, 20.000 dolari SUA, 10.000 dolari SUA, 10.000 dolari SUA, 20.000 dolari SUA, 10.000 dolari SUA în echivalent lei la cursul BNR la data plății.

Instanța a constatat că partea vătămată S.E. nu s-a constituit parte civilă, iar acțiunea civilă exercitată de partea civilă C.I. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

Inculpatul A.V.P. a avut în proprietate două imobile, unul situat în București str. G., sector 6, dobândit prin donație de la tatăl său la data de 9 iulie 1982 și celălalt situat în București, B-dul D.C., sector 4, dobândit prin cumpărare, la data de 11 aprilie 1966.

În perioada septembrie 1997 - iunie 2000, în baza aceleiași rezoluții infracționale, cu prilejul încheierii a 10 antecontracte de vânzare-cumpărare a imobilelor, inculpatul a indus în eroare pe cumpărătorii - părți vătămate, prin prezentarea unor înscrisuri cu privire la bunuri, care reflectau o altă situație juridică decât cea existentă în fapt, la care a adăugat asigurarea că nu sunt grevate de sarcini, aspecte nereale, el urmărind în esență doar obținerea avansului din preț de la cât mai multe părți vătămate, ajungând să obțină în acest mod o sumă cu mult mai mare decât valoarea de circulație a bunului oferit la vânzare, acesta fiind adevăratul său scop, și nu acela de a vinde bunul.

La data de 25 septembrie 1997, inculpatul și partea vătămată D.V. s-au prezentat la B.N.P. M.L. și au autentificat antecontractul de vânzare-cumpărare nr. X, prin care părțile s-au obligat ca în termen de 30 de zile să încheie în formă definitivă actul de înstrăinare. La încheierea antecontractului, inculpatul a declarat că imobilul nu este înstrăinat și nici grevat de sarcini reale în favoarea vreunei persoane, deși în acel moment existau trei interdicții de vânzare instituite în anul 1994, pe baza unui înscris sub semnătură privată de vânzare-cumpărare a aceluiași imobil încheiat între inculpatul și SC „P.” SRL, înscris în legătură cu care se pronunțase și o hotărâre judecătorească, ce ținea loc de act de vânzare-cumpărare. La acestea se adăuga o ipotecă din anul 1994 instituită pentru un împrumut luat de inculpat, precum și Sentința civilă nr. 2127 din 28 martie 1996 a Judecătoriei sector 6 București, care de asemenea ținea loc de act de vânzare-cumpărare în favoarea numitului T.R.

După expirarea termenului de 30 de zile stabilit în antecontractul menționat mai sus, partea vătămată D.V., însoțită de agentul imobiliar s-au deplasat la adresa inculpatului și au constatat că acesta nu mai locuia la adresa indicată de el, astfel că nu s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, iar partea vătămată a fost prejudiciată cu avansul din preț achitat de 15.000 dolari SUA.

La expirarea termenului fixat, partea vătămată, împreună cu agentul imobiliar S.C., l-au căutat pe inculpat, dar nu l-au găsit, iar notificările prin executorii judecătorești nu l-au determinat să se prezinte la notar pentru încheierea contractului, așa cum se obligase.

Inculpatul nu a restituit părții vătămate avansul primit, astfel că aceasta a fost prejudiciată cu suma de 10.000 dolari SUA și s-a constituit parte civilă cu dublul avansului, de 20.000 dolari SUA, potrivit cu clauza penală din convenție.

La data convenită, inculpatul nu s-a prezentat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu partea vătămată S.E., iar în urma diligențelor depuse de agenții imobiliari P.A. și F.P. de a verifica situația juridică a imobilului s-a stabilit că asupra acestuia există litigii.

Pentru a păstra onorabilitatea societății, reprezentantul SC „P.R.A.” SRL F.P. a achitat la data de 27 iulie 1998 părții vătămate S.E. avansul plătit de 15.000 dolari SUA la B.N.P. G.G. și s-a constituit la rândul său parte civilă cu această sumă.

În ziua de 24 iunie 1999, între inculpat și partea vătămată, la insistențele celui dintâi, s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare a imobilului, la sediul agenției imobiliare, potrivit căruia partea vătămată a achitat un avans de 5.000 dolari SUA și s-a stabilit ca încheierea contractului propriu-zis să se încheie la 2 iulie 1999. Inculpatul, la încheierea antecontractului nu a prezentat situația juridică a imobilului, dar a stabilit că în zilele ulterioare, împreună cu reprezentanții agenției să obțină certificatele necesare încheierii contractului, dar, în momentul în care a fost contactat, inculpatul, sub diferite pretexte, a refuzat să continue procedura de încheiere a contractului. Notificarea inculpatului de către partea vătămată prin executor judecătoresc a rămas fără rezultat, astfel că partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 dolari SUA, reprezentând dublul avansului achitat, potrivit convenției cu inculpatul stipulată în antecontract.

Antecontractul de mai sus s-a încheiat de inculpat cu partea vătămată L.L. în condițiile în care la data încheierii, asupra imobilului era în ființă o interdicție de vânzare, se înființase un sechestru judiciar asupra bunului la cererea numitului T.R., se pronunțase o hotărâre ce ținea loc de act de vânzare-cumpărare între inculpat și SC „P.” SRL, iar în luna iulie 1999, inculpatul convenise cu partea vătămată S.E. să perfecteze vânzarea aceluiași imobil.

Și partea vătămată P.M. a solicitat încheierea contractului de vânzare-cumpărare de îndată și achitarea întregului preț, dar inculpatul nu a acceptat, astfel că s-a încheiat antecontractul menționat, în condițiile în care, inculpatul a dat asigurări în sensul că imobilul nu este grevat de sarcini sau servituți.

În intervalul stabilit pentru încheierea contractului, partea vătămată a stăruit pe lângă inculpat să obțină actele necesare vânzării imobilului, iar la 14 septembrie 1999, ea a consemnat diferența de preț de 50.000 dolari SUA, în prezența martorilor C.I.C., T.M. și P.F. și i-a amintit inculpatului că la data de 15 septembrie 1999 trebuie să încheie contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, dar acesta nu a respectat înțelegerea.

Mai mult decât atât, agentul imobiliar C.I.C. a constatat că în luna septembrie 1999, inculpatul a publicat mai multe anunțuri la ziar de vânzare a aceluiași imobil, deși asupra acestuia existau litigii. Partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 dolari SUA.

La data de 28 ianuarie 2000, partea vătămată M.C.M. l-a notificat pe inculpat prin executorul judecătoresc pentru a se prezenta la notar în vederea încheierii contractului, dar inculpatul nu a dat curs nici acestei notificări.

Partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 dolari SUA.

La data convenită pentru încheierea contractului atât partea vătămată A.T., cât și reprezentanții agenției imobiliare au încercat să ia legătura cu inculpatul, dar acesta a refuzat și convenția nu s-a mai încheiat.

Partea vătămată A.T. s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 dolari SUA.

La data de 12 ianuarie 2000, partea vătămată M.G., domiciliată în Mexic, a venit în țară pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare, dar inculpatul a amânat întâlnirea cu partea vătămată la 17 ianuarie 2000 și 21 ianuarie 2000, motivând inițial că este plecat din localitate, iar ulterior, că nu mai vinde imobilul și că nu are bani să restituie avansul.

Partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 dolari SUA, potrivit clauzei penale din antecontract.

După negociere, la data de 14 iunie 2000, partea vătămată D.R. și inculpatul au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare la B.N.P. N.I. și au stabilit să încheie contractul propriu-zis la data de 14 august 2000, iar partea vătămată a achitat avansul convenit de 10.000 dolari SUA.

Ulterior încheierii antecontractului, martorul P.P., prezent la notariat, alături de partea vătămată D.R., s-a adresat martorului N.I., căruia i-a relatat despre încheierea antecontractului și a aflat că inculpatul înșelase și alte persoane, numind-o pe partea vătămată M.G.

La data de 14 august 2000, partea vătămată D.R. s-a prezentat la notar și a întocmit o dovadă de neprezentare a inculpatului pentru perfectarea vânzării.

Partea vătămată D.R. s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 dolari SUA.

Ulterior, inculpatul a refuzat să încheie acest contract, evident pentru faptul că la data de 30 iunie 1997 vânduse apartamentul cu act autentic numitei M.M. la prețul de 60.000 dolari SUA.

După multe insistențe, partea vătămată .I.l.F. a reușit să recupereze o parte din avans la data de 15 octombrie 1997, adică 2.000 dolari SUA, iar prin Sentința civilă nr. 873 din 7 februarie 2001 a Judecătoriei sectorului 6 inculpatul și soția sa au fost obligați către partea vătămată la plata sumei de 3.000 dolari SUA, echivalent în lei, sentință rămasă definitivă.

Situația de fapt a fost reținută pe baza plângerilor penale și a declarațiilor părților vătămate, a declarațiilor martorilor D.I., M.V., P.I., O.M., S.E., B.M., P.S., N.V., F.A., C.C., R.A., P.P., V.A.C., D.D.L., C.M., N.I., S.C., L.S., C.T. și C.I.C., înscrisuri depuse de părțile vătămate, rapoarte de expertize criminalistice care au concluzionat că semnăturile de la rubrica „vânzător” de pe antecontracte aparțin inculpatului A.P.V., iar ștampilele aplicate aparțin agențiilor imobiliare menționate mai sus și hotărâri judecătorești.

În cursul judecății, inculpatul nu a putut fi audiat, deși a fost legal citat la toate adresele indicate de acesta în cauză și s-au emis mandate de aducere, nu s-a prezentat la niciun termen în fața instanței, iar în timpul urmăririi penale, nu a negat situația de fapt stabilită, dar a apreciat că fapta este de natură civilă și ea constă în neexecutarea obligațiilor contractuale.

Prima instanță nu a reținut apărarea inculpatului deoarece acesta a încheiat contracte prin care promitea vânzarea aceluiași imobil la 10 cumpărători, le-a perceput sume cu titlu de avans consistente, de la 5 - 15.000 dolari SUA, în condițiile în care, în aceeași perioadă, fie prin hotărâri judecătorești se constatase vânzarea-cumpărarea aceluiași imobil față de alte persoane, fie existau procese civile pe rolul instanțelor sau imobilul era grevat de sarcini, ca urmare a executării garanțiilor pentru împrumuturi neachitate, împrejurări care nu au fost aduse de inculpat la cunoștința nici uneia din părțile vătămate, care au arătat că în măsura în care le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat antecontracte de vânzare-cumpărare.

Intenția inculpatului de a induce în eroare părțile vătămate la încheierea convențiilor este dovedită și prin abordarea unui număr de 10 potențiali cumpărători, fiecare în parte, dovedind că a fost interesat în mod real de cumpărarea imobilului, multe părți vătămate oferind pe loc prețul întreg și insistând în cumpărarea imediată a imobilului, iar toate au acceptat plata unui avans foarte mare. Mai mult decât atât, inculpatul a oferit spre vânzare imobilul la mai mulți cumpărători în aceiași perioadă de timp și toate acestea constituie dovada evidentă că inculpatul nu a dorit să vândă imobilul vreuneia din părțile vătămate, ci a urmărit doar obținerea sumelor de bani reprezentând avansul.

În drept, instanța a constatat că fapta inculpatului A.V.P., care, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada 1997 - 2000 a dus în eroare părțile vătămate prin mijloace frauduloase ce constau în prezentarea unor înscrisuri cu privire la imobil care atestau o altă realitate decât cea de fapt, imobil despre care a susținut nereal că nu este grevat de sarcini, cu prilejul încheierii de antecontracte de vânzare-cumpărare și a cauzat celor 10 părți vătămate un prejudiciu mai mare de 2 miliarde RON, întrunește, obiectiv și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în convenții prin mijloace frauduloase, în formă continuată, prev.de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

Cu privire la infracțiunea prev.de art. 292 din C. pen., instanța de fond a constatat că s-a împlinit termenul prescripției speciale a răspunderii penale prev. de art. 122 lit. d) raportat la art. 124 din C. pen., deoarece infracțiunea s-a consumat la 25 septembrie 1997, când s-a încheiat antecontractul cu partea vătămată D.V. și termenul de 7 ani și 6 luni s-a împlinit la 24 martie 2005.

Instanța a reținut că inculpatul nu a cerut continuarea procesului, potrivit art. 13 din C. pen.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului s-au avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 și 52 din C. pen., respectiv gradul de pericol ridicat și împrejurările săvârșirii infracțiunii, cuantumul mare al prejudiciului nereparat, lipsa de scrupule a inculpatului, atitudinea acestuia de a nu se prezenta în fața instanței, precum și vârsta acestuia și lipsa antecedentelor penale.

Sub aspectul laturii civile, prima instanță a aplicat prevederile art. 14 și 346 C. proc. pen. și a admis în tot sau în parte acțiunile civile ale părților vătămate și l-a obligat pe inculpat la despăgubiri, cu excepția părții vătămate C.I.F., față de care a respins acțiunea civilă ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia penală nr. 56/A din 3 martie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 17661/3/2006, a respins ca nefondate apelurile formulate de inculpatul A.V.P. și de partea civilă M.C.M. împotriva Sentinței penale nr. 906 din 25 iunie 2007 a Tribunalului București, secția I penală.

Apelul inculpatului a fost declarat de apărătorul din oficiu.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că prin coroborarea probelor administrate în cauză, respectiv a declarațiilor părților vătămate, a declarațiilor martorilor, a antecontractelor de vânzare-cumpărare pe care inculpatul le-a încheiat succesiv cu cele 10 părți vătămate, rezultă rezoluția unică delictuoasă care a stat la baza modului de operare adoptat în toate cazurile de inculpat. De asemenea, din adresa Biroului de Carte Funciară, rezultă că față de imobilul în discuție se instituise interdicție de vânzare cu mult înainte de începerea activității infracționale a inculpatului, astfel că intenția frauduloasă care se circumscrie în mod specific infracțiunii de înșelăciune este evidentă, iar apărarea inculpatului în sensul că ar fi vorba de simple neexecutări contractuale este vădit pro causa, iar motivul de apel fondat pe această apărare este vădit neîntemeiat, astfel că situația de fapt, vinovăția și încadrarea juridică a activității infracționale săvârșite de inculpat au fost corect stabilite de instanța de fond.

Sub aspectul individualizării pedepsei, instanța de control judiciar a apreciat că doar disponibilitatea inculpatului de a acoperi prejudiciile cauzate părților vătămate, față de modul elaborat de operare adoptat de inculpat, numărul mare de acte infracționale și de victime, nu poate înlătura periculozitatea socială mare a inculpatului, astfel că pedeapsa aplicată este temeinică, legală și răspunde criteriilor instituite de prev.art. 72 din C. pen. și scopului prev.de art. 52 din același cod.

În privința laturii civile, instanța de control judiciar a apreciat că din probatoriul administrat în cauză, soluția adoptată de instanța de fond este temeinică și legală, iar partea vătămată M.C.M. se află în confuzie atunci când consideră că lipsa de folosință a sumei de 10.000 dolari SUA din anul 1998 până în prezent poate fundamenta dreptul la daune morale, care constituie prețul unei suferințe, iar lipsa de folosință a unui bun mobil constituie un prejudiciu material, iar apelanta nu a făcut dovada prejudiciului material ocazionat de lipsa de folosință, astfel că apelul acesteia este nefondat.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia penală nr. 205/A din 19 septembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 2755/2/2008 a respins ca nefondat apelul inculpatului A.V.P.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că hotărârea primei instanțe a rămas definitivă prin neexercitarea recursului de către inculpat și la data de 15 aprilie 2008 acesta a fost arestat pentru începerea executării pedepsei.

La 21 aprilie 2008, inculpatul condamnat a formulat contestație în anulare, pe care la termenul din 6 iunie 2008 la cererea inculpatului, instanța a recalificat-o ca apel peste termen și în temeiul prevederilor art. 365 alin. (3) din C. proc. pen. instanța a dispus suspendarea executării hotărârii atacate și punerea în libertate a inculpatului.

Cu privire la apelul peste termen, instanța de control judiciar a reținut că inculpatul a fost audiat în timpul urmăririi penale și s-a apărat în sensul că litigiile cu cele 10 părți vătămate sunt de natură civilă, și ulterior s-a ascuns, iar în fața instanței de fond, deși a fost legal citat la domiciliul indicat, nu s-a prezentat, iar mandatul de aducere nu s-a executat din motive imputabile acestuia. Pe timpul cercetării judecătorești la instanța de fond, inculpatului i s-a desemnat apărător din oficiu, iar probele administrate în cauză, în ambele faze procesuale, dovedesc faptul că inculpatul a încheiat contracte prin care a promis vânzarea aceluiași imobil unui număr de 10 părți vătămate de la care a primit câte un avans consistent, între 10.000 - 20.000 dolari SUA, în condițiile în care existau hotărâri judecătorești ale instanței civile care au constatat că a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului către terți, iar inculpatul nu a încunoștințat pe niciuna din părțile vătămate că imobilul respectiv era grevat de sarcini, prin executarea garanțiilor pentru împrumuturi neachitate. Intenția de a înșela cele 10 părți vătămate rezultă și din împrejurarea că unele din acestea au oferit prețul integral, dar inculpatul nu l-a acceptat și nu a încheiat direct contracte de vânzare-cumpărare, el dorind în realitate să primească multe sume în avans și nu să vândă, astfel că apărarea acestuia nu corespunde realității.

De asemenea, sub aspectul individualizării pedepsei instanța de apel a apreciat că aceasta este corespunzătoare atât în ce privește cuantumul, cât și modul de executare, în raport de pericolul social generic al infracțiunii, numărul mare de acte materiale și poziția procesuală a inculpatului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia penală nr. 696 din 27 februarie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 2755/2/2008 a admis recursul declarat de inculpatul A.V.P. împotriva Deciziei penale nr. 205 din 19 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe în vederea calificării „cererii de contestație în anulare” formulată de inculpat și îndrumarea acesteia la instanța competentă.

Pentru a adopta această decizie, Înalta Curte a reținut că în cauză s-au pronunțat două decizii, prima cu nr. 56/A din 3 martie 2008 în Dosarul nr. 17661/3/2006 și a doua, cu nr. 205/A din 19 septembrie 2008 în Dosarul nr. 2755/2/2008, ambele de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-au respins cele două apeluri formulate de inculpatul A.V.P.

În realitate, cea de-a doua cerere a inculpatului a fost calificată total eronat de către instanță „apel peste termen”, după cum și inculpatul a intitulat-o incorect „contestație în anulare”, astfel că Înalta Curte a reținut că, instanța de apel nu putea fi sesizată a doua oară cu apel, chiar și în condițiile art. 365 C. proc. pen., ci se impunea să facă aplicarea art. 385

3

alin. (2) din același cod. Legea procesual penală română nu are reglementate „ două apeluri” în aceiași cauză și cu privire la același inculpat, iar în cauză se impunea să fie avute în vedere consumarea tuturor gradelor de control judiciar și să nu se ajungă la repetarea uneia și aceleiași căi de control judiciar, respectiv apelul.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin Încheierea din 20 mai 2009, pronunțată în Dosarul nr. 2617/2/2009 și nr. 641/2009 a calificat calea de atac formulată de inculpatul A.V.P. prin cererea intitulată „contestație în anulare” și formulată de 21 aprilie 2008, ca recurs peste termen, a scos cauza de pe rol și a dispus trimiterea dosarului la instanța supremă în vederea soluționării recursului.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că inculpatul a lipsit la toate termenele de judecată, precum și la pronunțarea deciziei dată de instanța de apel în soluționarea căii de atac promovată de apărătorul din oficiu pentru inculpat, iar cererea întitulată „contestație în anulare” a fost promovată înlăuntrul termenului de 10 zile de la începerea executării pedepsei, în sensul că încarcerarea condamnatului avut loc la data de 15 aprilie 2008, iar cererea s-a formulat la 21 aprilie 2008.

Împotriva Deciziei penale nr. 56/A din 3 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 17661/3/2006 inculpatul a declarat recurs peste termen, în condițiile art. 385

3

alin. (2) raportat la art. 365 C. proc. pen. și, prin avocatul din oficiu, a invocat, în principal, cazurile de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 5, 6, 21 C. proc. pen. și, în subsidiar, a invocat cazurile de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 18, 17, 14 din același cod și a solicitat:

- în principal, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei la prima instanță, spre rejudecare, deoarece la instanța de fond nu a fost citat și la redacția ziarului „C.”, la termenul din 30 aprilie 2007 s-au administrat probe în lipsa apărătorului din oficiu și la ambele instanțe a fost citat la un domiciliu în care nu mai locuia;

- în subsidiar, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) sau la art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen., fie pentru că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, lipsind intenția de a săvârși o faptă penală, iar inculpatul a fost constrâns, fie faptele săvârșite nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, sau schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev.de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen. în infracțiunea prev.de art. 215 alin. (1), (3) din același cod, sau reducerea pedepsei aplicate până la limita aplicării prevederilor art. 86

1

din C. pen., în sensul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Motivele de recurs menționate mai sus, au fost dezvoltate de apărătorul din oficiu cu ocazia dezbaterilor, în condițiile în care inculpatul „a refuzat” judecata în fond a recursului și a „interzis” apărătorului să pună concluzii în cauză.

Examinând recursul peste termen în raport de motivele invocate, precum și din oficiu, potrivit prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul formulat de inculpat este întemeiat numai cu privire la cuantumul pedepsei aplicate și conținutul pedepselor complementare și accesorii și este nefondat pentru celelalte motive, după cum se va arătat în continuare.

9

alin. (1) pct. 14 din C. pen. hotărârile penale sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport de prevederile art. 72 din C. pen.

În art. 72 din codul arătat, sunt precizate criteriile generale de individualizare a pedepsei potrivit cărora se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

De asemenea, potrivit art. 52 din același cod, pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare, scopul ei fiind prevenirea de săvârșiri de noi infracțiuni.

Infracțiunea de înșelăciune, în varianta agravată prev.de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen., pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de prima instanță, iar pedeapsa a fost menținută de instanța de apel, este pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Este adevărat că instanța de fond a ținut seama într-o bună măsură de prev.art. 72 și 52 din C. pen. la aplicarea pedepsei de 12 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, cu consecințe grave și a evidențiat aceste criterii, mai puțin atitudinea inculpatului, care nu a contestat faptele în materialitatea lor, ci a apreciat doar că acestea atrag răspunderea civilă, conduită care se circumscrie dreptului său la apărare, garantat de un ansamblu de norme, printre care și art. 6 alin. (1) C. proc. pen., la care se adaugă faptul că în prezent inculpatul are vârsta de 61 de ani, are un copil minor în întreține, iar din scrisoarea medicală eliberată de Penitenciarul Spital București rezultă că acesta are următoarele afecțiuni: hipertensiune arterială, cardiomiopatie toxică în antecedente, artropatie gutoasă, boală poliartrozică și tulburare paranoidă de personalitate, împrejurări în prezența cărora, Curta apreciază că pedeapsa aplicată este severă și o va reduce la 10 ani de închisoare, cu executare în detenție.

Cu privire la conținutul pedepselor complementare și accesorii aplicate, Curtea constată că în mod nejustificat, instanța de fond a aplicat pedepsele complementară și accesorie a interzicerii dreptului inculpatului de a alege și urmează a fi înlăturate.

Este adevărat că potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 5 și 21 C. proc. pen. sunt supuse casării hotărârile în situația în care judecata a avut loc fără participarea inculpatului, când prezența acestuia este obligatorie sau atunci când a avut loc fără citarea legală a unei părți, sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința despre această imposibilitate.

Potrivit însă prevederilor art. 314 C. proc. pen., prezența inculpatului este obligatorie în fața instanței, numai atunci când acesta se află în stare de deținere, ceea ce nu este cazul inculpatului A.V.P., care a fost trimis în judecată în stare de libertate și nici nu a fost arestat în altă cauză.

În acest context, invocarea motivului de recurs prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 5 C. proc. pen. este nelegală.

Pe de altă parte, potrivit art. 177 alin. (1), (3) și (4) C. proc. pen., inculpatul se citează la adresa unde locuiește, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă, prin serviciul de personal al instituției la care lucrează. În caz de schimbare a adresei, arătată în declarația inculpatului, acesta este citat la noua sa adresă, numai dacă a încunoștințat organul de urmărire penală ori instanța de schimbarea intervenită. În situația în care nu se cunoaște adresa unde locuiește inculpatul și nici locul său de muncă, citația se afișează la sediul Consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârșit infracțiunea.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că în timpul urmăririi penale, în perioada noiembrie 1999 - aprilie 2001, inculpatul, în declarațiile sale a indicat domiciliul în B. str. G. iar locul de muncă, la E.C., fără adresă, și nu la ziarul „C.”, cum a susținut în motivele de recurs.

În timpul urmăririi penale, inculpatul a beneficiat de apărător ales, respectiv avocatul B.S., care a participat la prezentarea materialului de urmărire penală la data de 9 aprilie 2001.

După reluarea urmăririi penale, inculpatul A.V.P., nu s-a mai prezentat la organele de urmărire penală și, cu toate diligențele depuse de acestea, nu a mai fost găsit, respectiv citații, procese-verbale de căutare, verificări la D.G.P., Centrul Militar sector 6, Evidența Operativă și Serviciul de Evidența Populației.

La judecata cauzei în fond instanța a desemnat apărător din oficiu și inculpatul A.V.P. a fost citat legal la domiciliul cunoscut, la Consiliul local de la locul săvârșirii infracțiunii, cu mandat de aducere, și s-au cerut relații de la I.N.E.P. privind eventuala schimbare a domiciliului și din adresa nr. 7490 din 23 martie 2007 rezultă că deși inculpatul a obținut la data de 16 septembrie 2005 o carte de identitate provizorie eliberată de S.P.C.E.P. sector 6, cu specificația „lipsă spațiu” nu a cerut organelor competente schimbarea domiciliului sau acordarea vizei de reședință la o nouă adresă.

La judecata cauzei în apelul declarat de avocatul din oficiu al inculpatului, s-a desemnat din nou apărător din oficiu și acesta a fost citat la domiciliul cunoscut, la Consiliul local de la locul săvârșirii infracțiunii și la relațiile solicitate de la I.N.E.P., cu adresa nr. 19273 din 30 octombrie 2007 s-a repetat comunicarea de mai sus.

După emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii din 25 martie 2008 de Tribunalul București, încarcerarea inculpatului la 15 aprilie 2008 și reluarea judecății la Curtea de Apel București, în fața acestei instanțe și a următoarelor, acesta a făcut dovada că în anul 2007 a lucrat ca redactor la ziarul „C.” cu sediul în B-dul C., sector 2, București, precum și a faptului că de la data de 20 iunie 2002 nu mai locuiește la domiciliul din acte, imobilul din B. str. G., fiind adjudecat de numitul I.O., iar în perioada 25 iunie 2002 - 31 mai 2004 a locuit cu chirie în B. str. T.M., fără să solicite organelor competente schimbarea domiciliului sau acordarea vizei de reședință, așa cum avea obligația legală, inculpatul preferând să păstreze în acte adresa anterioară, pentru a nu fi identificat de organele judiciare.

La data de 16 iunie 2005 inculpatul a indicat domiciliul ales în B., B-dul C.- sediul ziarului „C.”, dar într-o plângere adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 6 și nu Parchetului de pe lângă Tribunalul București, unde se afla cauza de față.

La termenul următor, din 25 mai 2007, inculpatul, deși legal citat, nu s-a prezentat în fața instanței, iar apărătorul său nu a solicitat reaudierea martorilor.

Analizând toate cele de mai sus, Curtea constată că nu sunt întrunite cerințele art. 385

9

alin. (1) pct. 5, 6, 21 C. proc. pen., iar motivele invocate de inculpat în principal sunt neîntemeiate și nu pot conduce la casarea hotărârii criticate.

Multitudinea de probe administrate, respectiv declarațiile părților vătămate D.V., U.M., S.E., L.L., P.M., M.C.M., A.T., M.G., D.R. și C.I.F., din declarațiile martorilor D.I., M.V., P.I., O.M., B.M., P.S., N.V., F.A., C.C., R.A., P.P., V.A.C., D.D.L., C.M., N.I., S.C., L.S., C.T., și C.I.C., din înscrisurile depuse în cauză, în esență antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate în fața notarului sau la agenții imobiliare între părțile vătămate sau reprezentanții lor și inculpat, din hotărârile judecătorești care au constatat vânzarea imobilului sau existența de garanții imobiliare constituite pentru împrumuturi ale inculpatului, din expertizele criminalistice efectuate și chiar din declarațiile inculpatului, care recunoaște, spre exemplu că la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare cu partea vătămată D.V., imobilul avea notate două interdicții de vânzare, la cererea SC „P.M.” SRL și a numitului T.S., rezultă că în perioada 1997 - 2000, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a încheiat antecontracte de vânzare-cumpărare cu 10 părți vătămate pentru cele două imobile, cu unele din acestea în aceiași perioadă, în condițiile în care, a garantat cu imobilul din București, str. G., sector 6 mai multe împrumuturi în perioada 1994 - 2001, sau existau hotărâri care țineau loc de contract de vânzare-cumpărare, prezentând părților vătămate doar contractul de donație de la tatăl său, care nu reflecta situația juridică a imobilului.

În declarațiile sale date în fața instanței de recurs, inculpatul a susținut că părțile vătămate i-au cerut restituirea sumelor acordate cu titlu de avans și, în aceste condiții a fost nevoit să încheie alte antecontracte, susținere care nu este de natură să-l exonereze de răspundere, deoarece, pe de o parte, demersul acestora era legitim întrucât au fost înșelate în convenție, iar pe de altă parte, nici uneia din ele inculpatul nu a restituit avansul primit, ci a continuat să identifice alți cumpărători, de la care a încasat alte sume în avans sau a obținut alte împrumuturi, garantate cu același imobil, intenția acestuia de a induce în eroare prin mijloace frauduloase pentru încheierea antecontractelor, fiind evidentă.

Curtea a apreciat că nu se poate reține aplicarea dispozițiilor art. 18

1

din C. pen., întrucât fapta comisă de inculpat are gradul de pericol social al unei infracțiuni, deoarece inculpatul a acționat pe durata a 3 ani de zile, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a dus în eroare, cu mijloace frauduloase, un număr de 10 părți vătămate la încheierea antecontractelor, astfel că numai din sumele primite cu titlu de avansa, în total 90.000 dolari SUA, a obținut cu mult peste prețul de piață al imobilului, fără a-l înstrăina și nu a recuperat paguba produsă niciuneia din ele.

În consecință, situația de fapt și vinovăția inculpatului a fost corect stabilită de instanțe, corespunzător probatoriului administrat în cauză, astfel că nu subzistă eroarea gravă de fapt, cu consecința unei greșite soluții de condamnare, prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., invocată de inculpatul A.V.P.

În consecință, hotărârile pronunțate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. și Curtea, apreciază că nu sunt întemeiate solicitările inculpatului în sensul schimbării încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev.de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din cod în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) din C. pen.

Hotărârile pronunțate sunt supuse casării în temeiul art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., întrucât cuantumul pedepsei aplicate este prea mare și lipsirea de dreptul de a alege este nejustificată în raport de datele personale ale inculpatului, așa cum s-a arătat la pct. 1.

Față de considerentele arătate, Curtea constată întemeiate criticile din recursul peste termen al inculpatului A.V.P. numai cu privire la cuantumul pedepsei aplicate și conținutul pedepselor complementare și accesorii și în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen. urmează a admite recursul declarat de inculpat, a casa decizia penală atacată și, în parte, sentința penală numai cu privire la cuantumul pedepsei.

Rejudecând în aceste limite, Curtea va modifica pedeapsa aplicată în sensul că o va reduce de la 12 ani închisoare la 10 ani închisoare și va înlătura aplicarea prevederilor art. 64 lit. a) teza I din C. pen.

Se apreciază de Curte că această pedeapsă, situată la minimul prevăzut de lege, este de natură să asigure, potrivit art. 52 din C. pen., prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către inculpat și reintegrarea acestuia în comunitate.

Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu recurentului inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul peste termen formulat de inculpatul A.V.P.

Casează Decizia penală nr. 56/A din 3 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 17661/3/2006 (1934/2007) și, în parte, Sentința penală nr. 906/F din 25 iunie 2007 a Tribunalului București, secția I penală, numai în ceea ce privește cuantumul pedepsei principale și a conținutului pedepselor complementare și accesorii și, rejudecând în aceste limite;

Reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 12 ani închisoare la 10 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. interzice inculpatului pe durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a și b) C. pen.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 16 martie 2001 la 21 martie 2001, precum și perioada executată de la 15 aprilie 2008 la 6 iunie 2008 și de la 4 septembrie 2009 la zi.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A.V.P., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - AS