ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4229/2010

Asupra cauzei penale de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 5865/1/2010, petentul R.C. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 2515 din 24 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând dispozițiile art. 386 lit. a) și e) C. proc. pen.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul învederează că prin Decizia penală nr. 2515 din 24 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei penale din 4 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, deși el nu a fost citat la reședința din Roma și nici la cabinetul avocatului ales, fiind lipsit de apărare prin încălcarea dreptului de a fi asistat de apărător ales. Mai mult, întrucât nu a fost prezent la termenul de judecată nu a fost ascultat, deși ascultarea sa era obligatorie.

Prezentei contestații s-a atașat Dosarul nr. 2048/54/2009, în care s-a pronunțat Decizia nr. 2515 din 24 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul de judecată din 14 octombrie 2010 a fost admisă în principiu contestația în anulare formulată de contestatorul R.C., stabilindu-se termen pentru judecarea acesteia în fond, la 25 noiembrie 2010.

Examinând, în fond, contestația formulată de contestatorul R.C., Înalta Curte de Casație și Justiție o consideră nefondată pentru următoarele considerente:

Prin Sentința penală nr. 71 din 22 februarie 2005, Tribunalul Gorj l-a condamnat pe inculpatul R.C. la câte 4 ani închisoare pentru fiecare din cele 8 infracțiuni de trafic de influență prevăzute de art. 257 C. pen., urmând în final să execute pedeapsa de 4 ani închisoare, sporită cu 1 an, adică 5 ani închisoare în condițiile art. 71 - 64 C. pen.

În esență, s-a reținut că inculpatul, pretinzând că are relații la punctele de frontieră române și străine, a pretins și primit sumele de bani sus-menționate de la cetățeni din localitatea T., județul Gorj, în schimbul cărora le-a promis acestora că-i va duce în străinătate, fără ca aceștia să mai prezinte suma de 500 euro la trecerea frontierei.

Curtea de Apel Craiova, secția penală, prin Decizia penală nr. 238 din 7 iulie 2005, admițând apelul parchetului, a desființat sentința penală atacată, cu privire la neconfiscarea sumei de 5 milioane ROL, primită de inculpat de la denunțătorul R.M. și, în consecință, a dispus confiscarea acesteia.

Ulterior, inculpatul a declarat recurs peste termen împotriva acestei decizii, susținând că procedura de citare la judecarea apelului a fost viciată, el neavând cunoștință de proces, întrucât era plecat din țară și că a luat la cunoștință despre condamnarea sa abia la 16 februarie 2009, când, la domiciliul său din comuna U., sat F., județul G., s-a prezentat un echipaj de poliție pentru a pune în executare mandatul de executare a pedepsei emis de Tribunalul Gorj.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia penală nr. 2055 din 2 iunie 2009, a constatat că cererea formulată de inculpat, privind Decizia penală nr. 238 din 7 iulie 2005 a Curții de Apel Craiova reprezintă apel peste termen și a trimis cauza la Curtea de Apel Craiova, pentru soluționarea acesteia.

În motivarea instanței supreme s-a arătat că inculpatul nu a fost prezent la judecată, nici la instanța de fond și nici la instanța de apel, "lipsind și la pronunțarea hotărârilor.

Totodată, s-a reținut că inculpatul nu a exercitat în cauză calea de atac a apelului, astfel că cererea sa a fost greșit calificată drept recurs peste termen, în condițiile în care el nu a exercitat prima cale ordinară de atac, cea a apelului.

Curtea de Apel Craiova, conformându-se deciziei mai sus menționată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a procedat la judecarea apelului, constatând însă că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica privind necitarea inculpatului la judecarea apelului a fost respinsă, deoarece din examinarea lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul a fost citat la toate adresele cunoscute, potrivit art. 177 alin. (1) - (4) C. proc. pen., fie ca urmare a declarațiilor acestuia cu privire la locul de citare, fie ca urmare a datelor obținute potrivit art. 180 C. proc. pen.

S-a motivat că niciodată inculpatul nu a indicat reședința sa din Italia, ca loc de citare, decât cu ocazia judecării acestui apel, iar agentul procedural a constatat că "destinatarul este plecat cu toată familia în Italia și la adresa de domiciliu nu mai locuiește nimeni" ori că "persoana citată, schimbându-și adresa, nu s-a putut afla noua adresă", trimițându-se în acest sens la dovezile de realizare a procedurii de citare cu inculpatul la fond și în apel, existente în dosar.

S-a mai reținut că, urmare acestor constatări, s-a procedat la citarea inculpatului și în varianta citării inculpatului prin afișare la ușa Consiliului local de la ultimul său domiciliu, precum și la cel al locului unde s-a comis fapta, conform art. 177 alin. (4) C. proc. pen.

De asemenea, Curtea de Apel Craiova a mai reținut că la fila 31 din Dosarul 4882/54/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se află o dovadă scrisă, potrivit căreia inculpatul domicilia în localitatea T., județul G., unde, de altfel, a și fost citat prin afișare.

Aceeași curte de apel a constatat că inculpatul nu și-a îndeplinit obligația de a încunoștința în scris instanța privitor la schimbarea domiciliului sau a reședinței sale.

Examinând și fondul soluției de condamnare, curtea de apel a constatat ca fiind nefondată critica privind greșita condamnare. Sub acest aspect, s-a arătat că, la prezentarea materialului de urmărire penală, inculpatul a recunoscut faptele de trafic de influență pentru patru persoane, iar pe cele denunțate de Z. și B., deși le-a negat, a relatat că nu are probe pentru a combate susținerile acestora.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul, care a fost respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 2515 din 24 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că la termenul când s-a judecat recursul, acesta a fost citat la adresa indicată, respectiv în Italia, existând și semnătura de luare la cunoștință, la adresele de domiciliu. Faptul că acesta nu a fost reprezentat de apărătorul său nu constituie un motiv de contestație în anulare. Atâta timp cât acesta avea cunoștință de termenul de judecată, nimic nu-l împiedica să ia legătura cu avocatul său și să-l anunțe despre data judecării cauzei sale.

Susținerile contestatorului privind audierea sa obligatorie sunt nefondate, deoarece conform art. 385

4

pct. 1

1

C. proc. pen., „cu ocazia rejudecării recursurilor, instanța este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent atunci când acesta nu a fost ascultat la instanța de fond și apel, precum și atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare".

Or, condiția pentru ca inculpatul să fie audiat este ca acesta să fie prezent. Cum în cauză, la soluționarea recursurilor, contestatorul R.C. nu a fost prezent, iar procedura de citare a fost legal îndeplinită, instanța de recurs nu a avut posibilitatea de a audia inculpatul.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de R.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul R.C. împotriva Deciziei penale nr. 2515 din 24 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 noiembrie 2010.