ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3264/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3264/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului Constanța, secția maritimă și fluvială din 22 februarie 2010

reclamanta T.T. SRL a solicitat ca pe cale de hotărâre judecătorească să se dispună

obligarea pârâtelor C.B. din China și S.P.O. Co Ltd din Coreea la plata sumei de

186.545,33 euro reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a primirii mărfii, transportate

de pârâte, cu importante avarii.

Prin sentința civilă din

28 mai 2010 Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială, a admis excepția

necompetenței generale a instanțelor române, a dispus respingerea acțiunii ca nefiind

de competența instanțelor române iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă

a sumei de 15.000 euro + T.V.A. reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond, în baza materialului probator administrat în cauză a

reținut următoarele, în considerentele acțiunii, reclamanta a învederat că este

deținătoarea conosamentului emis la data de 16 iunie 2008 în Portul I. din Coreea,

în baza căruia a primit mărfurile transportate cu nava T.S. cu importante avarii,

astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit la primirea mărfii, deși conosamentul

poartă mențiunea “clean on board”.

Reclamanta a mai precizat

că pârâta S.P.O. Co Ltd este semnatara conosamentului, iar pârâta C.B. este armatorul

navei T.S. H.

La termenul de judecată

din data de 30 martie 2010, reclamanta a depus precizări referitoare la legea aplicabilă

litigiului dedus judecății, la termenul de prescripție aplicabil, la calitatea procesuală

pasivă a pârâtelor și la fundamentarea răspunderii contractuale a acestora în temeiul

Regulilor de la Hamburg, 1978.

Referitor la instanța

competentă, reclamanta a arătat că, în raport de art. 21 din Regulile de la Hamburg

1978, dar și de prevederile art. 149 pct. 6 din Legea nr. 105/1992, Tribunalul Constanța

este competent să soluționeze litigiul dedus judecății întrucât portul de descărcare

este în Constanța.

Pârâta C.B.C. Co Ltd a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență generală a instanțelor

române, apreciind că interpretarea corectă a clauzei Paramount din art. 2 al conosamentului

conduce la ideea aplicării Regulilor Haga – Visby și nu a celor de la Hamburg, acestea

din urmă aplicându-se doar dacă legea națională în vigoare de la locul de încărcare

a mărfii sau al emiterii conosamentului determină incidența Regulilor de la Hamburg,

or în cauza de față, legea coreeană nu impune aplicarea Regulilor de la Hamburg,

în detrimentul celor de la Haga – Visby.

Totodată, pârâta C. a

invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamantei în raport de dispozițiile

art. 954 alin. (1) C. com. și excepția lipsei calității sale procesuale pasive,

motivată de împrejurarea că nu a fost cărăușul mărfii în discuție.

Examinând cu prioritate

excepția de necompetență generală a instanțelor române, în conformitate cu prevederile

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond a constatat că este întemeiată.

Instanța a avut în vedere

dispozițiile art. 23 pct. 3 din Regulile de la Hamburg care prevăd că

„atunci când se emite un conosament sau orice alt document care

face dovada unui contract de transport maritim, acest document trebuie să conțină

o mențiune din care sa rezulte ca transportul este supus prevederilor prezentei

convenții care anulează orice stipulație ce deroga de la aceasta in detrimentul

încărcătorului sau primitorului”.

Din

examinarea conosamentului din 16 iunie 2008 a constatat că acesta nu cuprinde nici

o mențiune care să stipuleze în mod expres faptul că este supus Regulilor de la

Hamburg și că astfel s-ar deroga de la clauzele conosamentului și, prin urmare,

raporturile dintre cărăuș și primitor se soluționează potrivit clauzelor din conosament,

ceea ce înseamnă că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 32 din conosament,

conform cărora

că „orice dispută generată de acest conosament va fi soluționată în țara unde cărăușul

are sediul principal ...”, adică în Coreea.

De asemenea, instanța

de fond a considerat că instanțele din Coreea sunt competente să soluționeze acțiunea

derivată din contractul de transport dovedit cu conosamentul din 16 iunie 2008 chiar

și în raport de dispozițiile art. 158 din Legea nr. 105/1992, invocate de reclamantă

și că, art.

149 pct. 6 din legea menționată prevede, într-adevăr,

că instanțele românești sunt competente să soluționeze raporturile de drept internațional

privat dacă portul de descărcare a mărfurilor este în România, însă aceste dispoziții

nu stabilesc o competență exclusivă în favoarea instanțelor române, astfel că sunt

incidente prevederile art. 149 pct. 6 din Legea nr. 105/1992

care stipulează

că, d

acă părțile au supus, prin convenție, litigiul dintre ele

sau litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat, competenței unei

anumite instanțe, aceasta va fi învestită cu competența jurisdicțională.

Or,

în conosament părțile au înserat o asemenea clauză de jurisdicție în art. 32, care

se aplică și față de primitorul mărfii, respectiv față de reclamantă, întrucât prin

emiterea conosamentului

s-a creat o situație deosebită

în raporturile juridice dintre părțile contractante ale contractului de transport

și posesorul legitim al conosamentului.

Prin

decizia din

14 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, contencios administrativ și fiscal,

a respins ca nefondat apel formulat de

SC T.T. SRL.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că din cuprinsul art. 2 din conosament

r

ezultă că părțile au stabilit ca prezentul conosament să fie guvernat

după Regulile Haga și Haga – Visby și nu după Regulile de la Hamburg și că acestea

din urmă devin aplicabile numai în mod excepțional, respectiv numai atunci când

nu se aplică primele și condiționat (raportat) la orice lege națională în vigoare

în portul de expediere sau locul de emitere al conosamentului, iar în cazul de față

cele două locuri astfel indicate sunt situate în Coreea de Sud, iar legea coreană

nu impune aplicarea Regulilor de la Hamburg în detrimentul celor de la Haga sau

Haga – Visby din moment ce această țară nici nu a aderat la Convenția Națiunilor

Unite privind transportul de mărfuri pe mare, 1978 (Regulile de la Hamburg).

S-a mai avut

în vedere că, potrivit art. 23 pct. 3 din Convenția Națiunilor Unite privind transportul

de mărfuri pe mare, 1978 (Regulile de la Hamburg), atunci când se emite un conosament

sau orice alt document care face dovada unui contract de transport maritim, acest

document trebuie să conțină o mențiune din care să rezulte că transportul este supus

prevederilor prezentei convenții care anulează orice stipulație ce derogă de la

aceasta în detrimentul încărcătorului sau primitorului, regulă a fost asumată și

de România prin emiterea Decretului nr. 343 din 28 noiembrie 1981 privind aderarea

Republicii Socialiste România la unele tratate internaționale, fiind reprodusă în

mod similar.

Cum în cazul

de față conosamentul, emis la data de 16 iunie 2008 în portul I. din Coreea de Sud

nu cuprinde mențiunea expresă că transportul cantității de 1.016,052 tone de oțel

pe relația I., Coreea de Sud – Constanța, România este supus Regulilor de la Hamburg,

devin aplicabile dispozițiile generale, respectiv Regulile de la Haga sau Haga –

Visby.

De asemenea,

instanța de apel a luat în considerare, art. 2 alin. (2) din conosament (Clauza

Paramount) indică drept lege aplicabilă cea în vigoare din portul de expediere sau

locul de emitere al Conosamentului, respectiv cea a Coreei de Sud, în timp ce

art. 32 din același conosament face referire la legislația și țara unde își are

sediul cărăușul, în cazul de față Republica Populară Chineză.

Împotriva

acestei decizii,

SC T.T. SRL a declarat recurs pe care l-a întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând

motivul de recurs, recurenta susține

următoarele argumente:

–

Decizia este dată cu

încălcarea legii, în condițiile în care Coreea nu a ratificat niciodată Regulile

de la Haga și nici protocolul de la

Visby, iar România a denunțat în mod expres Regulile

de la Haga prin Legea nr. 9/2002 astfel că, în mod eronat s-a considerat că se aplică

Regulile de la Haga și

Haga

–

Visby.

– În mod eronat

s-a apreciat că, în cauză, nu sunt aplicabile

Regulile de la Hamburg 1978, în contextul

în care România a denunțat în anul 2002 Convenția Internațională pentru unificarea

anumitor reguli în materie de conosament, încheiată la Bruxelles la 25 august 1924,

fiind parte la Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare

(Regulile de la Hamburg 1978), convenție ratificată prin Decretul nr. 343/1981.

Se mai arată

că aceste reguli fac parte din dreptul intern, iar Coreea nu le-a ratificat niciodată.

În privința

domeniului de aplicare a regulilor, recurenta susține că – în conformitate cu

art. 2 – prevederile convenției se aplică independent de naționalitatea navei, a

cărăușului, a cărăușului efectiv, a încărcătorului, a destinatarului sau a oricărei

persoane interesate.

Raportat la

speță se arată că portul de descărcare prevăzut în contractul de transport pe mare

este situat în

România,

țară care a aderat la Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri

pe mare, convenție ce face parte din dreptul intern.

– Instanța

a trecut peste convenția părților referitoare la stabilirea jurisdicției în favoarea

Tribunalului Constanța.

Cu privire la acest aspect,

recurenta susține că scrisoarea de garanție

emisă de Clubul asigurător de răspundere civilă

al cărăușului, la data de 29 august 2008, stabilește în mod expres jurisdicția –

în caz de litigii – în favoarea Tribunalului

Constanța.

De asemenea,

se arată că în conformitate cu art. 21 din

Regulile de la Hamburg 1978 rezultă că reclamanta

avea posibilitatea să intenteze acțiunea în oricare din locurile enumerate la

alin. (1) lit. a) – d), iar acțiunea a fost introdusă conform art. 21 alin. (1)

lit. c), la instanța portului de descărcare – Tribunalul

Constanța.

Făcând referire

la lit. c) de la același articol, în sensul căreia – o înțelegere între părți cu

privire la jurisdicție va putea produce efecte numai dacă a intervenit după apariția

reclamației –, recurenta arată că scrisoarea de garanție a fost emisă ca urmare

a posibilității sechestrării navei de către reclamantă, aceasta fiind de acord cu

emiterea scrisorii de garanție și cu stabilirea expresă a jurisdicției în

favoarea Tribunalului

Constanța.

– Instanța

de apel nu a motivat absolut în niciun fel respingerea apelului și menținerea instanței

de fond privind excepția necompetenței generale a instanței române, în raport de

înscrisul, constând în

scrisoarea de garanție.

–

Decizia este nelegală

pentru că art. 23 pct. 3 din

Regulile de la Hamburg a fost interpretat în mod eronat, în

realitate prevederile în discuție, referindu-se la anularea oricărei stipulații

ce derogă de la convenția în detrimentul încărcătorului primitorului, prin menționarea

faptului că transportul în cauză este supus respectivei convenții internaționale.

De asemenea,

recurenta arată că în conformitate cu art. 32 din conosament – „orice dispută generată

de acest conosament va fi soluționată în țara unde cărăușul are sediul principal

și se va aplica legea acestei țări cu excepția situațiilor în care părțile au prevăzut

altfel în cadrul acestui document”.

Prin urmare,

se consideră că dispozițiile menționate anterior cuprind a excepție de la apelarea

la jurisdicția din țara cărăușului, iar art. 2 din același conosament se referă

în mod expres la aplicabilitatea

Convenției Internaționale privind transportul

de mărfuri pe mare ce urmează a se aplica în mod obligatoriu respectivului conosament.

Prin întâmpinarea depusă

la 22 iunie 2011, intimata a solicitat respingerea recursului.

În ce privește cererea

de renunțare la judecata recursului de către

SC T.T. SRL în ceea ce-l privește

pe intimatul – pârât

S.P.O.

Co Ltd prin care s-a învederat instanței că litigiul față de acesta a fost soluționat

în mod amiabil, urmează a fi respinsă, întrucât înțelegerea dintre părți se referă

strict la fondul litigiului dedus judecății pe când în cauză – la acest moment –

în discuție se află tranșarea unui aspect procedural, relativ la competența de soluționare

a cauzei.

Recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 23 pct.

3 din

Regulile

de la Hamburg – atunci când se emite un conosament sau orice alt document ce face

dovada unui contract de transport maritim, acest document trebuie să conțină o mențiune

din care să rezulte că transportul este supus prevederilor convenției (de la Hamburg),

care anulează orice stipulații ce derogă de la aceasta în detrimentul încărcătorului

sau primitorului.

Raportând aceste prevederi

la conținutul conosamentului

din 16 iunie 2008, Înalta Curte constată că părțile

au convenit ca acesta să fie guvernat după Regulile Haga și Haga – Visby, iar nu

după

Regulile

de la Hamburg ce devin incidente – în mod excepțional – atunci când nu se aplică

primele și, raportat la orice lege națională în vigoare, în portul de expediere

sau locul de emitere al conosamentului care sunt situate în

Coreea de Sud (portul I.).

Ceea ce este

esențial însă, este faptul că prin art. 32 din

Conosament ce face parte din capitolul

„Jurisdicție”, părțile au convenit că – „orice dispută generată de acest conosament

va fi soluționată în țara unde cărăușul are sediul principal și se va aplica legea

acestei țări cu excepția situațiilor în care părțile au prevăzut altfel în cadrul

acestui document” – rezultând că prin convenția lor părțile au înlăturat competența

instanței de drept comun din

România (în speță, a Tribunalului Constanța).

Aceste dispoziții

ale

conosamentului,

au natura unei clauze atributive de competență pe cale convențională, în deplin

acord cu prevederile art. 54 din Legea nr. 105/1992 și art. 26 din Legea nr. 187/2003.

Așa fiind, instanța de

apel nu a trecut peste convenția părților referitoare la stabilirea jurisdicției,

ci a dat eficiență maximă acesteia.

Sub acest aspect, recurenta

se află în eroare atunci când, vorbind despre „convenția” se referă la scrisoarea

de garanție

,

emisă de Clubul asigurător de răspundere civilă al cărăușului, la data de 29 august

2008 aceasta fiind un act unilateral emis de SC I. SA ce nu prezintă relevanță sub

aspectul stabilirii competenței de soluționare a cauzei dedusă judecății.

Mai mult,

o asemenea critică nu a făcut obiectul analizei instanței de apel pentru că nu a

fost invocată prin cererea de apel, ea fiind adusă în discuție omisso medio în fața

instanței de recurs.

Pentru aceleași

argumente, Înalta Curte nu va proceda nici la examinarea criticii prin care se susține

lipsa oricărei motivări a instanței de apel pe acest aspect.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea

de renunțare la judecata recursului declarat de SC T.T. SRL București împotriva

deciziei civile nr. 19/MF din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu

cu intimata pârâtă SC S.P.O. CO Ltd București.

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC T.T. SRL București împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Respinge cererea

formulată de intimata pârâtă C.B. C. CO LTD Constanța, privind cheltuielile de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 octombrie 2011.