ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3264/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția maritimă și fluvială din 22 februarie 2010 reclamanta T.T. SRL a solicitat ca pe cale de hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtelor C.B. din China și S.P.O. Co Ltd din Coreea la plata sumei de 186.545,33 euro reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a primirii mărfii, transportate de pârâte, cu importante avarii. Prin sentința civilă din 28 mai 2010 Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române, a dispus respingerea acțiunii ca nefiind de competența instanțelor române iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 15.000 euro + T.V.A.

reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond, în baza materialului probator administrat în cauză a reținut următoarele, în considerentele acțiunii, reclamanta a învederat că este deținătoarea conosamentului emis la data de 16 iunie 2008 în Portul I. din Coreea, în baza căruia a primit mărfurile transportate cu nava T.S. cu importante avarii, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit la primirea mărfii, deși conosamentul poartă mențiunea “clean on board”. Reclamanta a mai precizat că pârâta S.P.O. Co Ltd este semnatara conosamentului, iar pârâta C.B. este armatorul navei T.S.

H. La termenul de judecată din data de 30 martie 2010, reclamanta a depus precizări referitoare la legea aplicabilă litigiului dedus judecății, la termenul de prescripție aplicabil, la calitatea procesuală pasivă a pârâtelor și la fundamentarea răspunderii contractuale a acestora în temeiul Regulilor de la Hamburg, 1978. Referitor la instanța competentă, reclamanta a arătat că, în raport de art. 21 din Regulile de la Hamburg 1978, dar și de prevederile art. 149 pct. 6 din Legea nr. 105/1992, Tribunalul Constanța este competent să soluționeze litigiul dedus judecății întrucât portul de descărcare este în Constanța. Pârâta C.B.C.

Co Ltd a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență generală a instanțelor române, apreciind că interpretarea corectă a clauzei Paramount din art. 2 al conosamentului conduce la ideea aplicării Regulilor Haga – Visby și nu a celor de la Hamburg, acestea din urmă aplicându-se doar dacă legea națională în vigoare de la locul de încărcare a mărfii sau al emiterii conosamentului determină incidența Regulilor de la Hamburg, or în cauza de față, legea coreeană nu impune aplicarea Regulilor de la Hamburg, în detrimentul celor de la Haga – Visby. Totodată, pârâta C. a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamantei în raport de dispozițiile art. 954 alin. (1) C. com.

și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivată de împrejurarea că nu a fost cărăușul mărfii în discuție. Examinând cu prioritate excepția de necompetență generală a instanțelor române, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond a constatat că este întemeiată. Instanța a avut în vedere dispozițiile art. 23 pct. 3 din Regulile de la Hamburg care prevăd că „atunci când se emite un conosament sau orice alt document care face dovada unui contract de transport maritim, acest document trebuie să conțină o mențiune din care sa rezulte ca transportul este supus prevederilor prezentei convenții care anulează orice stipulație ce deroga de la aceasta in detrimentul încărcătorului sau primitorului”.

Din examinarea conosamentului din 16 iunie 2008 a constatat că acesta nu cuprinde nici o mențiune care să stipuleze în mod expres faptul că este supus Regulilor de la Hamburg și că astfel s-ar deroga de la clauzele conosamentului și, prin urmare, raporturile dintre cărăuș și primitor se soluționează potrivit clauzelor din conosament, ceea ce înseamnă că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 32 din conosament, conform cărora că „orice dispută generată de acest conosament va fi soluționată în țara unde cărăușul are sediul principal ...”, adică în Coreea.

De asemenea, instanța de fond a considerat că instanțele din Coreea sunt competente să soluționeze acțiunea derivată din contractul de transport dovedit cu conosamentul din 16 iunie 2008 chiar și în raport de dispozițiile art. 158 din Legea nr. 105/1992, invocate de reclamantă și că, art. 149 pct. 6 din legea menționată prevede, într-adevăr, că instanțele românești sunt competente să soluționeze raporturile de drept internațional privat dacă portul de descărcare a mărfurilor este în România, însă aceste dispoziții nu stabilesc o competență exclusivă în favoarea instanțelor române, astfel că sunt incidente prevederile art. 149 pct. 6 din Legea nr. 105/1992 care stipulează că, d acă părțile au supus, prin convenție, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat, competenței unei anumite instanțe, aceasta va fi învestită cu competența jurisdicțională.

Or, în conosament părțile au înserat o asemenea clauză de jurisdicție în art. 32, care se aplică și față de primitorul mărfii, respectiv față de reclamantă, întrucât prin emiterea conosamentului s-a creat o situație deosebită în raporturile juridice dintre părțile contractante ale contractului de transport și posesorul legitim al conosamentului. Prin decizia din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apel formulat de SC T.T. SRL.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că din cuprinsul art. 2 din conosament r ezultă că părțile au stabilit ca prezentul conosament să fie guvernat după Regulile Haga și Haga – Visby și nu după Regulile de la Hamburg și că acestea din urmă devin aplicabile numai în mod excepțional, respectiv numai atunci când nu se aplică primele și condiționat (raportat) la orice lege națională în vigoare în portul de expediere sau locul de emitere al conosamentului, iar în cazul de față cele două locuri astfel indicate sunt situate în Coreea de Sud, iar legea coreană nu impune aplicarea Regulilor de la Hamburg în detrimentul celor de la Haga sau Haga – Visby din moment ce această țară nici nu a aderat la Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, 1978 (Regulile de la Hamburg).

S-a mai avut în vedere că, potrivit art. 23 pct. 3 din Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, 1978 (Regulile de la Hamburg), atunci când se emite un conosament sau orice alt document care face dovada unui contract de transport maritim, acest document trebuie să conțină o mențiune din care să rezulte că transportul este supus prevederilor prezentei convenții care anulează orice stipulație ce derogă de la aceasta în detrimentul încărcătorului sau primitorului, regulă a fost asumată și de România prin emiterea Decretului nr. 343 din 28 noiembrie 1981 privind aderarea Republicii Socialiste România la unele tratate internaționale, fiind reprodusă în mod similar.

Cum în cazul de față conosamentul, emis la data de 16 iunie 2008 în portul I. din Coreea de Sud nu cuprinde mențiunea expresă că transportul cantității de 1.016,052 tone de oțel pe relația I., Coreea de Sud – Constanța, România este supus Regulilor de la Hamburg, devin aplicabile dispozițiile generale, respectiv Regulile de la Haga sau Haga – Visby. De asemenea, instanța de apel a luat în considerare, art. 2 alin. (2) din conosament (Clauza Paramount) indică drept lege aplicabilă cea în vigoare din portul de expediere sau locul de emitere al Conosamentului, respectiv cea a Coreei de Sud, în timp ce art. 32 din același conosament face referire la legislația și țara unde își are sediul cărăușul, în cazul de față Republica Populară Chineză.

Împotriva acestei decizii, SC T.T. SRL a declarat recurs pe care l-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivul de recurs, recurenta susține următoarele argumente: – Decizia este dată cu încălcarea legii, în condițiile în care Coreea nu a ratificat niciodată Regulile de la Haga și nici protocolul de la Visby, iar România a denunțat în mod expres Regulile de la Haga prin Legea nr. 9/2002 astfel că, în mod eronat s-a considerat că se aplică Regulile de la Haga și Haga – Visby. – În mod eronat s-a apreciat că, în cauză, nu sunt aplicabile Regulile de la Hamburg 1978, în contextul în care România a denunțat în anul 2002 Convenția Internațională pentru unificarea anumitor reguli în materie de conosament, încheiată la Bruxelles la 25 august 1924, fiind parte la Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare (Regulile de la Hamburg 1978), convenție ratificată prin Decretul nr. 343/1981.

Se mai arată că aceste reguli fac parte din dreptul intern, iar Coreea nu le-a ratificat niciodată. În privința domeniului de aplicare a regulilor, recurenta susține că – în conformitate cu art. 2 – prevederile convenției se aplică independent de naționalitatea navei, a cărăușului, a cărăușului efectiv, a încărcătorului, a destinatarului sau a oricărei persoane interesate. Raportat la speță se arată că portul de descărcare prevăzut în contractul de transport pe mare este situat în România, țară care a aderat la Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, convenție ce face parte din dreptul intern. – Instanța a trecut peste convenția părților referitoare la stabilirea jurisdicției în favoarea Tribunalului Constanța.

Cu privire la acest aspect, recurenta susține că scrisoarea de garanție emisă de Clubul asigurător de răspundere civilă al cărăușului, la data de 29 august 2008, stabilește în mod expres jurisdicția – în caz de litigii – în favoarea Tribunalului Constanța. De asemenea, se arată că în conformitate cu art. 21 din Regulile de la Hamburg 1978 rezultă că reclamanta avea posibilitatea să intenteze acțiunea în oricare din locurile enumerate la alin. (1) lit. a) – d), iar acțiunea a fost introdusă conform art. 21 alin. (1) lit. c), la instanța portului de descărcare – Tribunalul Constanța.

Făcând referire la lit. c) de la același articol, în sensul căreia – o înțelegere între părți cu privire la jurisdicție va putea produce efecte numai dacă a intervenit după apariția reclamației –, recurenta arată că scrisoarea de garanție a fost emisă ca urmare a posibilității sechestrării navei de către reclamantă, aceasta fiind de acord cu emiterea scrisorii de garanție și cu stabilirea expresă a jurisdicției în favoarea Tribunalului Constanța. – Instanța de apel nu a motivat absolut în niciun fel respingerea apelului și menținerea instanței de fond privind excepția necompetenței generale a instanței române, în raport de înscrisul, constând în scrisoarea de garanție.

– Decizia este nelegală pentru că art. 23 pct. 3 din Regulile de la Hamburg a fost interpretat în mod eronat, în realitate prevederile în discuție, referindu-se la anularea oricărei stipulații ce derogă de la convenția în detrimentul încărcătorului primitorului, prin menționarea faptului că transportul în cauză este supus respectivei convenții internaționale. De asemenea, recurenta arată că în conformitate cu art. 32 din conosament – „orice dispută generată de acest conosament va fi soluționată în țara unde cărăușul are sediul principal și se va aplica legea acestei țări cu excepția situațiilor în care părțile au prevăzut altfel în cadrul acestui document”.

Prin urmare, se consideră că dispozițiile menționate anterior cuprind a excepție de la apelarea la jurisdicția din țara cărăușului, iar art. 2 din același conosament se referă în mod expres la aplicabilitatea Convenției Internaționale privind transportul de mărfuri pe mare ce urmează a se aplica în mod obligatoriu respectivului conosament. Prin întâmpinarea depusă la 22 iunie 2011, intimata a solicitat respingerea recursului. În ce privește cererea de renunțare la judecata recursului de către SC T.T. SRL în ceea ce-l privește pe intimatul – pârât S.P.O. Co Ltd prin care s-a învederat instanței că litigiul față de acesta a fost soluționat în mod amiabil, urmează a fi respinsă, întrucât înțelegerea dintre părți se referă strict la fondul litigiului dedus judecății pe când în cauză – la acest moment – în discuție se află tranșarea unui aspect procedural, relativ la competența de soluționare a cauzei.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 23 pct. 3 din Regulile de la Hamburg – atunci când se emite un conosament sau orice alt document ce face dovada unui contract de transport maritim, acest document trebuie să conțină o mențiune din care să rezulte că transportul este supus prevederilor convenției (de la Hamburg), care anulează orice stipulații ce derogă de la aceasta în detrimentul încărcătorului sau primitorului. Raportând aceste prevederi la conținutul conosamentului din 16 iunie 2008, Înalta Curte constată că părțile au convenit ca acesta să fie guvernat după Regulile Haga și Haga – Visby, iar nu după Regulile de la Hamburg ce devin incidente – în mod excepțional – atunci când nu se aplică primele și, raportat la orice lege națională în vigoare, în portul de expediere sau locul de emitere al conosamentului care sunt situate în Coreea de Sud (portul I.).

Ceea ce este esențial însă, este faptul că prin art. 32 din Conosament ce face parte din capitolul „Jurisdicție”, părțile au convenit că – „orice dispută generată de acest conosament va fi soluționată în țara unde cărăușul are sediul principal și se va aplica legea acestei țări cu excepția situațiilor în care părțile au prevăzut altfel în cadrul acestui document” – rezultând că prin convenția lor părțile au înlăturat competența instanței de drept comun din România (în speță, a Tribunalului Constanța). Aceste dispoziții ale conosamentului, au natura unei clauze atributive de competență pe cale convențională, în deplin acord cu prevederile art. 54 din Legea nr. 105/1992 și art. 26 din Legea nr. 187/2003.

Așa fiind, instanța de apel nu a trecut peste convenția părților referitoare la stabilirea jurisdicției, ci a dat eficiență maximă acesteia. Sub acest aspect, recurenta se află în eroare atunci când, vorbind despre „convenția” se referă la scrisoarea de garanție , emisă de Clubul asigurător de răspundere civilă al cărăușului, la data de 29 august 2008 aceasta fiind un act unilateral emis de SC I. SA ce nu prezintă relevanță sub aspectul stabilirii competenței de soluționare a cauzei dedusă judecății. Mai mult, o asemenea critică nu a făcut obiectul analizei instanței de apel pentru că nu a fost invocată prin cererea de apel, ea fiind adusă în discuție omisso medio în fața instanței de recurs.

Pentru aceleași argumente, Înalta Curte nu va proceda nici la examinarea criticii prin care se susține lipsa oricărei motivări a instanței de apel pe acest aspect. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de renunțare la judecata recursului declarat de SC T.T. SRL București împotriva deciziei civile nr. 19/MF din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC S.P.O. CO Ltd București. Respinge recursul declarat de reclamanta SC T.T. SRL București împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Respinge cererea formulată de intimata pârâtă C.B. C. CO LTD Constanța, privind cheltuielile de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2011.