ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 186/2012

Asupra recursurilor civile de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 414 din 25 februarie 2010, Tribunalul Dâmbovița - secția civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul D.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâtul la 30.000 lei, reprezentând daune morale. A respins restul pretențiilor, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (2), (3) și (4) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplic.

art. 33 lit. a) și 37 lit. a) C. pen., constând în aceea că a emis file CEC fără acoperire și a indus în eroare unitatea cu ocazia încheierii contractului, prin folosirea unui mijloc fraudulos, fără a avea disponibil în cont. La data de 14 ianuarie 2004, s-a dispus reținerea reclamantului pentru 24 ore și, la aceeași dată, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a emis ordonanța prin care a dispus măsura de a nu părăsi localitatea de domiciliu pe o perioadă de 30 de zile. Procesul penal a fost finalizat prin pronunțarea sentinței penale nr. 377 din 1 iunie 2007, a Judecătoriei Târgoviște, desființată în parte prin decizia penală nr. 224 din 12 noiembrie 2007 a Tribunalului Dâmbovița, iar în final, s-a dispus achitarea reclamantului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap.

la art. 10 alin. (1) lit. b 1 ) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, aplicându-se sancțiunea administrativă a amenzii de 800 lei. S-a dispus și achitarea pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (2) și (3) și art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. Tribunalul a reținut că factorul prejudiciabil se limitează la durata privării de libertate și la restrângerea libertății pe o perioadă de 30 de zile, ceea ce atrage incidența art. 504 C. proc. pen. și art. 5 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciul moral cauzat, tribunalul a judecat în echitate și a constatat că suma de 30.000 euro este suficientă pentru a acoperi prejudiciul suferit, prin raportare la natura măsurilor dispuse și la consecințele suferinței fizice și psihice, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității, sentimentul de frustrare, de dezumanizare și de afectare a personalității. Tribunalul a mai reținut, cu privire la cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul material, că reclamantul nu a dovedit efectuarea cheltuielilor de judecată. De asemenea, a reținut tribunalul, reclamantul nu a dovedit că pierderea imobilului ce a fost adjudecat la data de 14 ianuarie 2004 și a bunurilor mobile existente în el constituie o consecință directă a reținerii sale.

Prin decizia nr. 52 din 1 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești - secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamant. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul și la plata sumei de 307.314 Ron, cu titlu de daune materiale. A respins ca nefondate apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița. Instanța de apel a reținut că Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate, în temeiul art. 1 C. pen., art. 52 din Constituția României, art. 5 alin. (5) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție, art. 998 - 999 C. civ.

și art. 504 - 505 C. proc. pen., deoarece lipsirea de libertate a reclamantului a fost ilegală, pentru că a început la 13 ianuarie 2004, ora 19,00 și s-a finalizat la 15 ianuarie 2004, ora 3,50. Răspunderea Statului, în baza acestor dispoziții legale, este antrenată nu doar atunci când procesul se finalizează cu o hotărâre de achitare, dar și în situația în care persoana este urmărită penal pe nedrept. Instanța de apel a mai reținut că, sub aspectul daunelor morale acordate, hotărârea primei instanțe este legală, iar suma a fost corect apreciată. În ceea ce privește, însă, daunele pentru prejudiciul material, instanța de apel a constatat că s-a dovedit cu acte și martori că imobilul a fost vândut la licitație în data de 14 ianuarie 2004, în timp ce reclamantul era reținut.

În aceeași zi, reclamantul trebuia să încheie un contract de cesiune de creanță în valoare de 600 milioane lei, bani cu care s-ar fi achitat creditul, pentru a se evita vânzarea la licitație. De asemenea, s-a dovedit că mai mulți colegi ai reclamantului au strâns sume de bani în vederea scoaterii imobilului de sub sechestru, dar acest lucru nu a mai fost posibil din cauza stării de reținere a reclamantului. În raport de acest probatoriu, instanța de apel a constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, făcându-se dovada existenței unui prejudiciu cert, a unei fapte ilicite și a raportului de cauzalitate dintre acestea. Prejudiciul material cert suferit de reclamant este dat de diferența dintre valoarea reală a imobilului și valoarea cu care a fost adjudecat.

Nu poate fi inclusă în cuantumul daunelor materiale contravaloarea bunurilor ce se aflau în imobil și a cheltuielilor de judecată, deoarece nu s-au făcut dovezi în acest sens. În ceea ce privește apelurile declarate de pârât și de parchet, instanța de apel a arătat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 504 - 505 C. proc. pen. și art. 998 C. civ. Restricționarea promovării acțiunii reparatorii, a reținut instanța de apel, a făcut obiect de analiză și pentru Curtea Constituțională, care, prin deciziile nr. 54 din 10 martie 1998 și 255 din 20 septembrie 2001, a statuat că limitarea posibilității de obținere de reparații pentru erorile judiciare este în discordanță cu prevederile Constituției României, ceea ce înseamnă că exercitarea acțiunii civile în reparare presupune constatarea existenței vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a) – e) C. proc.

pen. De asemenea, s-a constatat că sunt nefondate criticile referitoare la cuantumul daunelor morale și materiale acordate. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a arătat că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată numai la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, reglementate de art. 504 C. proc. pen., și presupune săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție.

De aceea, nu pot fi acordate daune pentru prejudiciul material suferit. În ceea ce privește suma acordată cu titlu de daune morale, recurentul a arătat că prejudiciul moral este, în realitate, tot un prejudiciu material, iar suferința, durerea, frustrarea, etc. nu pot fi cuantificate în bani, în timp ce afrontul adus personalității nu cauzează o pierdere în bani. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. Astfel, măsura reținerii și a obligării de a nu părăsi localitatea au fost luate cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege, iar măsura reținerii a încetat de drept la expirarea termenului de 24 de ore.

Tipul de răspundere statuat prin procedura prevăzută de art. 504 - 506 C. proc. pen. este fundamentat pe ideea de garanție a statului cu privire la erorile judiciare în procesele penale, particularitatea acestei răspunderi constând în faptul că reclamantul nu mai trebuie să dovedească separat culpa anchetatorului, dacă a dovedit existența faptului ilicit. Cum măsurile preventive au fost legale, nu a existat un fapt ilicit, motiv pentru care cererea reclamantului trebuia respinsă. Recurentul a mai arătat că reclamantul nu era proprietarul imobilului înstrăinat, care a aparținut tatălui său și, oricum, procedura licitației este de durată, iar reclamantul putea lua din timp măsurile necesare pentru a preîntâmpina executarea silită a imobilului.

Criticile formulate permit încadrarea recursurilor în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Prima instanță și instanța de apel au constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 504 C. proc. pen. art. 5 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 52 din Constituția României, iar, suplimentar, instanța de apel a reținut și incidența dispozițiilor art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție. Cu privire la acest aspect, se reține că potrivit art. 52 alin. (3) teza I și II din Constituția României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea statului este stabilită în condițiile legii.

Prin urmare, dispozițiile Constituționale consacră un raport juridic de drept public, pe care îl supune condiției reglementării prin lege specială. Or, legea specială la care face referire textul constituțional este reprezentată de dispozițiile art. 504 - 507 C. proc. pen. În acest sens a statuat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 45/1998, menționată de instanța de apel, arătând că circumstanțierea, "potrivit legii", privește posibilitatea legiuitorului de a stabili modalitățile și condițiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Codul civil, prin art. 998 - 999 consacră un raport juridic de drept privat și reglementează prin norme cu caracter general condițiile răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, în condițiile în care Constituția României afirmă competența legiuitorului în determinarea condițiilor de aplicare a normei ce instituie răspunderea statului, aceasta nu se poate exercita decât în limitele dispozițiilor legii speciale, care sunt dispozițiile art. 504 - 507 C. proc. pen., iar nu în temeiul dispozițiilor C. civ., inaplicabile în această ipoteză. Prin decizia menționată, Curtea Constituțională nu a constatat că răspunderea statului presupune constatarea existenței oricărui din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cum în mod greșit a reținut instanța de apel. Curtea Constituțională a constatat doar că art. 504 C. proc. pen. , în forma în vigoare la acea dată, excludea angajarea răspunderii statului pentru oricare altă eroare judiciară ce nu ar fi imputabilă victimei și a stabilit că o asemenea limitare este neconstituțională.

Prin aceeași decizie, instanța de contencios constituțional a arătat că nu se poate substitui puterii legislative, care are ca sarcină să compatibilizeze textul declarat neconstituțional și să reglementeze atât condițiile specifice de acordare de despăgubiri, cât și cele privind calificarea unei soluții juridice ca fiind o eroare judiciară. Același raționament a fost urmat de Curtea Constituțională și în a doua decizie invocată de instanța de apel, respectiv decizia nr. 255/2001. Urmare a acestor decizii, art. 504 C. proc. pen. a fost modificat, iar legiuitorul a calificat situațiile juridice care pot atrage răspunderea patrimonială, în sensul deciziei Curții Constituționale. Prin urmare, în ceea ce privește dreptul intern, despăgubirile reglementate de dispozițiile art. 504 - 507 C. proc.

pen. vizează și eroarea judiciară și arestarea nelegală, în timp ce, pe planul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, eroarea judiciară este reglementată de art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție, iar arestarea nelegală de art. 5 paragraf 1 din Convenție. Astfel, deși nu definește eroarea judiciară, art. 504 alin. (1) prevede că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei după o condamnare definitivă s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Textul art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție, prevede că atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte. Se constată că nu există deosebire de reglementare de esență între norma internă și norma europeană, deoarece, pentru a exista eroare judiciară, ambele texte impun ca persoana să fi fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar ulterior, în urma rejudecării, să se dispună achitarea (în cazul normei interne) sau să se constate eroarea judiciară (în cazul normei europene).

În cauză, nu a existat o eroare judiciară, deoarece reclamantul nu a fost condamnat definitiv de o instanță de judecată și apoi achitat. Faptul că în cursul urmăririi penale, față de reclamant s-a dispus reținerea și aplicarea interdicției de a părăsi localitatea de domiciliu, nu echivalează cu eroarea judiciară, deoarece „erorile" legate de lipsirea de libertate fac obiectul de reglementare al art. 504 alin. (2), (3) și (4) C. proc. pen. și al art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Cât privește lipsirea de libertate, norma internă stabilește criteriile în funcție de care această măsură va fi apreciată drept nelegală. Astfel, conform art. 504 alin. (3) C. proc.

pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j), iar conform alin. (4) al aceluiași articol, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Or, reclamantul nu se află în nici una din aceste situații, deoarece, în ciuda celor reținute de instanța de apel, prin hotărârile pronunțate în cauza penală nu s-a constatat caracterul nelegal al reținerii sau al interdicției de a părăsi localitatea de domiciliu. În plus, analizând înscrisurile aflate la dosarul penal, se constată că susținerile instanței de apel cu privire la nelegalitatea măsurii reținerii nu sunt reale, deoarece, la data de 13 ianuarie 2004, reclamantul, care fusese dat în urmărire generală pentru presupuse fapte anterioare, a fost identificat pe raza municipiului București, iar la 14 ianuarie 2004, orele 00,30 a fost predat la sediul Inspectoratului Județean de Poliție Dâmbovița, unde a fost audiat și unde, la ora 3,00 s-a dispus măsura reținerii.

În aceeași zi, măsura reținerii a încetat de drept, deoarece, prin ordonanța din 14 ianuarie 2004, procurorul a dispus obligarea reclamantului de a nu părăsi localitatea de domiciliu. Soluția achitării reclamantului nu instituie prezumția că a existat o reținere nelegală, ci, față de temeiul de drept reținut, art. 10 lit. d) și b 1 ) C. proc. pen., dovedește că faptelor imputate le-au lipsit unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii sau gradul de pericol social al unei infracțiuni. Nici analiza reținerii și obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu în lumina dispozițiilor art. 5 par. 1 lit. c) din Convenția europeană nu reliefează că în cauză ar fi avut loc o privare nelegală de libertate.

În baza acestor garanții ale Convenției, lipsirea de libertate a unei persoane nu este nelegală dacă s-a făcut potrivit normelor de drept intern și în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În jurisprudența sa, Curtea europeană a statuat că există motive temeinice care să justifice arestarea preventivă atunci când există fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a putut comite infracțiunea pentru care a fost arestată, iar acest lucru depinde de circumstanțele fiecărei cauze.

Prin raportare la jurisprudența C.E.D.O., bănuiala plauzibilă de a fi săvârșit o infracțiune nu se identifică cu faptele care să justifice o condamnare sau cu formularea unei acuzări, iar reținerea și obligarea reclamantului să nu părăsească localitatea de domiciliu s-au bazat pe motive temeinicie, în sensul art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție, în condițiile în care, la data la care au fost dispuse, existau înregistrate la organele de urmărire penală sesizarea Băncii Comerciale Române cu privire la emiterea unui cec de către SC R.I. SRL, preluată prin cesiune de către reclamant, trăgător aflat în interdicție bancară și sesizarea numitului B.A. cu privire la emiterea de către reclamant a unei file cec fără acoperire.

În plus, așa cum s-a arătat, la data la care s-a dispus reținerea reclamantului, acesta fusese dat în urmărire generală, pentru comiterea altor presupuse fapte, conform dispoziției nr. 5/150733 din 13 decembrie 2003, emisă de Inspectoratul General al Politiei. Prin urmare, reținându-se pentru motivele expuse mai sus că, în cauză, nu a existat o eroare judiciară și nici o lipsire nelegală de libertate, se va constata că susținerile celor doi recurenți privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 504 - 507 C. proc. pen. , interpretate prin raportare la dispozițiile incidente din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, sunt fondate, ceea ce face inutilă analiza celorlalte critici formulate.

De aceea, vor fi admise ambele recursuri declarate împotriva deciziei, care va fi modificată în tot. Se va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței și se vor admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva aceleiași sentințe, ce va fi schimbată, în sensul că se va respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Dâmbovița și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva deciziei nr. 52 din 1 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești - secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia în tot. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul D.C. împotriva sentinței nr. 414 din 25 februarie 2010 a Tribunalului Dâmbovița - secția civilă. Admite apelurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva aceleiași sentințe, pe care o schimbă, în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.