ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 186/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 186/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursurilor civile de față,

Analizând actele

și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr.

414 din 25 februarie 2010, Tribunalul

Dâmbovița - secția civilă a admis în parte cererea

formulată de

reclamantul D.C. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat

pârâtul la 30.000 lei, reprezentând daune morale.

A respins restul

pretențiilor, precum și cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a

fost trimis în judecată pentru

săvârșirea în concurs a infracțiunilor

prevăzute de art. 215 alin. (2), (3) și (4) C. pen., cu

aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.,

cu aplic. art. 33 lit. a) și 37 lit. a)

C. pen., constând în aceea că a emis file CEC fără acoperire și a indus în

eroare unitatea cu ocazia încheierii contractului, prin folosirea unui mijloc

fraudulos, fără a avea disponibil în cont.

La data de 14 ianuarie 2004, s-a

dispus reținerea

reclamantului pentru 24 ore

și, la aceeași dată, Parchetul de pe

lângă

Tribunalul Dâmbovița a emis ordonanța prin care a dispus

măsura de a nu părăsi localitatea de domiciliu pe

o perioadă de 30

de zile.

Procesul penal a

fost finalizat prin pronunțarea sentinței

penale

nr. 377 din 1 iunie 2007, a Judecătoriei Târgoviște,

desființată în parte prin decizia penală nr. 224 din 12 noiembrie 2007

a Tribunalului Dâmbovița, iar în final, s-a dispus achitarea

reclamantului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap.

la art. 10 alin. (1) lit.

b

1

)

C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută

de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, aplicându-se

sancțiunea

administrativă a amenzii de 800 lei.

S-a dispus și

achitarea pentru infracțiunile prevăzute de art.

215 alin. (2) și (3) și art. 244 alin.

(1) și (2) C. pen., în baza art.

11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen.

Tribunalul a

reținut că factorul prejudiciabil se limitează la

durata privării de libertate și la

restrângerea libertății pe o

perioadă de 30

de zile, ceea ce atrage incidența art. 504 C. proc. pen.

și art. 5 par. 1 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciul moral cauzat, tribunalul a judecat

în echitate și a constatat că suma de 30.000 euro este suficientă pentru a

acoperi prejudiciul suferit, prin raportare la natura măsurilor dispuse și la

consecințele suferinței fizice și psihice, expunerea la disprețul public,

atingerea gravă adusă onoarei și demnității, sentimentul de frustrare, de

dezumanizare și de afectare a personalității.

Tribunalul a mai reținut, cu privire

la cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul material, că

reclamantul nu a dovedit efectuarea cheltuielilor de judecată.

De asemenea, a reținut tribunalul,

reclamantul nu a dovedit că pierderea imobilului ce a fost adjudecat la data de

14 ianuarie 2004 și a bunurilor mobile existente în el constituie o consecință

directă a reținerii sale.

Prin decizia nr. 52 din 1 martie 2011,

Curtea de Apel Ploiești - secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie

a admis apelul declarat de reclamant.

A schimbat în parte sentința apelată,

în sensul că a obligat pârâtul și la plata sumei de 307.314 Ron, cu titlu de

daune materiale.

A respins ca nefondate apelurile

declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Instanța de apel a reținut că Statul

Român trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate, în temeiul art. 1 C.

pen., art. 52 din Constituția României, art. 5 alin. (5) din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 3 din Protocolul

adițional nr. 7 la Convenție, art. 998 - 999 C. civ. și art. 504 - 505 C. proc.

pen., deoarece lipsirea de libertate a reclamantului a fost ilegală, pentru că

a început la 13 ianuarie 2004, ora 19,00 și s-a finalizat la 15 ianuarie 2004,

ora 3,50.

Răspunderea Statului, în baza acestor

dispoziții legale, este

antrenată nu doar

atunci când procesul se finalizează cu o hotărâre

de achitare, dar și în

situația în care persoana este urmărită penal pe nedrept.

Instanța de apel

a mai reținut că, sub aspectul daunelor

morale acordate, hotărârea primei instanțe este legală,

iar suma a

fost corect

apreciată.

În ceea ce

privește, însă, daunele pentru prejudiciul material,

instanța de apel

a constatat că s-a dovedit cu acte și martori că

imobilul a fost vândut la licitație

în data de 14 ianuarie 2004, în

timp

ce reclamantul era reținut.

În aceeași zi,

reclamantul trebuia să încheie un contract de

cesiune de creanță în valoare de 600

milioane lei, bani cu care s-ar

fi achitat creditul, pentru a se evita vânzarea la

licitație.

De asemenea, s-a dovedit că mai mulți

colegi ai reclamantului au strâns sume de bani în vederea scoaterii

imobilului de sub sechestru, dar acest lucru nu a

mai fost posibil

din cauza stării de reținere a reclamantului.

În raport de

acest probatoriu, instanța de apel a constatat că

sunt întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale, făcându-se

dovada

existenței unui prejudiciu cert, a unei fapte ilicite și a

raportului de cauzalitate dintre

acestea.

Prejudiciul

material cert suferit de reclamant este dat de

diferența dintre valoarea reală a

imobilului și valoarea cu care a

fost

adjudecat. Nu poate fi inclusă în cuantumul daunelor

materiale contravaloarea bunurilor ce se aflau în imobil și a

cheltuielilor de judecată, deoarece nu s-au făcut dovezi în acest

sens.

În ceea ce

privește apelurile declarate de pârât și de parchet,

instanța de apel

a arătat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile

art. 504 - 505 C.

proc. pen. și art. 998 C. civ.

Restricționarea

promovării acțiunii reparatorii, a reținut instanța de apel, a făcut obiect de

analiză și pentru Curtea Constituțională, care, prin deciziile nr. 54 din 10

martie 1998 și

255 din 20 septembrie 2001, a statuat că limitarea posibilității de

obținere de

reparații pentru erorile judiciare este în discordanță cu

prevederile Constituției României,

ceea ce înseamnă că

exercitarea acțiunii

civile în reparare presupune constatarea

existenței vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a) – e) C.

proc. pen.

De asemenea, s-a

constatat că sunt nefondate criticile

referitoare la cuantumul daunelor morale și materiale

acordate.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice

a

invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a arătat că, în

cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Răspunderea

statului este o răspundere directă, limitată numai la prejudiciile cauzate prin

erori judiciare săvârșite în procesele penale, reglementate de art. 504 C.

proc. pen., și presupune săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție.

De aceea, nu pot fi acordate daune pentru

prejudiciul material suferit.

În ceea ce privește suma acordată cu

titlu de daune morale, recurentul a arătat că prejudiciul moral este, în

realitate, tot un

prejudiciu material, iar

suferința, durerea, frustrarea, etc. nu pot fi

cuantificate în bani, în

timp ce afrontul adus personalității nu cauzează o pierdere în bani.

Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești

a

invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că instanța de

apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc.

pen.

Astfel, măsura reținerii și a

obligării de a nu părăsi localitatea au fost luate cu respectarea tuturor

condițiilor prevăzute de lege, iar măsura reținerii a încetat de drept la

expirarea termenului de 24 de ore.

Tipul de răspundere statuat prin

procedura prevăzută de art. 504 - 506 C. proc. pen. este fundamentat pe ideea

de garanție a statului cu privire la erorile judiciare în procesele penale,

particularitatea acestei răspunderi constând în faptul că reclamantul nu mai

trebuie să dovedească separat culpa anchetatorului, dacă a dovedit existența

faptului ilicit.

Cum măsurile preventive au fost

legale, nu a existat un fapt ilicit, motiv pentru care cererea reclamantului

trebuia respinsă.

Recurentul a mai arătat că reclamantul

nu era proprietarul imobilului înstrăinat, care a aparținut tatălui său și,

oricum, procedura licitației este de durată, iar reclamantul putea lua din timp

măsurile necesare pentru a preîntâmpina executarea silită a imobilului.

Criticile formulate permit încadrarea

recursurilor în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și sunt fondate,

pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Prima instanță și instanța de apel au

constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art.

504 C. proc. pen. art. 5 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, art. 52 din Constituția României, iar,

suplimentar, instanța de apel a reținut și incidența dispozițiilor art. 3 din

Protocolul adițional nr. 7 la Convenție.

Cu privire la acest aspect, se reține

că potrivit art. 52 alin. (3) teza I și II din Constituția României, statul

răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar

răspunderea statului este stabilită în condițiile legii.

Prin urmare, dispozițiile

Constituționale consacră un raport juridic de drept public, pe care îl supune

condiției reglementării prin lege specială.

Or, legea specială la care face

referire textul constituțional este reprezentată de dispozițiile art. 504 - 507

C. proc. pen.

În acest sens a statuat și Curtea

Constituțională prin decizia nr. 45/1998, menționată de instanța de apel,

arătând că circumstanțierea, "potrivit legii", privește posibilitatea

legiuitorului de a stabili modalitățile și

condițiile în care angajarea

acestei răspunderi urmează a se face pentru

plata despăgubirilor cuvenite.

Codul civil, prin art. 998 - 999

consacră un raport juridic de drept privat și reglementează prin norme cu

caracter general condițiile răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, în condițiile în care

Constituția României afirmă competența legiuitorului în determinarea

condițiilor de aplicare a normei ce instituie răspunderea statului, aceasta nu

se poate exercita decât în limitele dispozițiilor legii speciale, care sunt

dispozițiile art. 504 - 507 C. proc. pen., iar nu în temeiul dispozițiilor C.

civ., inaplicabile în această ipoteză.

Prin decizia menționată, Curtea

Constituțională nu a constatat că răspunderea statului presupune constatarea

existenței oricărui din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cum în mod

greșit a reținut instanța de apel.

Curtea

Constituțională a constatat doar că art. 504 C. proc. pen.

, în forma în vigoare la acea dată,

excludea angajarea răspunderii statului pentru oricare altă eroare judiciară ce

nu ar fi imputabilă victimei și a stabilit că o asemenea limitare este

neconstituțională.

Prin aceeași decizie, instanța de

contencios constituțional a arătat că nu se poate substitui puterii

legislative, care are ca sarcină să compatibilizeze textul declarat

neconstituțional și să reglementeze atât condițiile specifice de acordare de

despăgubiri, cât și cele privind calificarea unei soluții juridice ca fiind o

eroare judiciară.

Același raționament a fost urmat de

Curtea Constituțională și în a doua decizie invocată de instanța de apel,

respectiv decizia nr. 255/2001.

Urmare a acestor decizii, art. 504 C.

proc. pen. a fost modificat, iar legiuitorul a calificat situațiile juridice

care pot atrage răspunderea patrimonială, în sensul deciziei Curții

Constituționale.

Prin urmare, în ceea ce privește

dreptul intern, despăgubirile reglementate de dispozițiile art. 504 - 507 C. proc.

pen. vizează și eroarea judiciară și arestarea nelegală, în timp ce, pe planul

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

eroarea judiciară este reglementată de art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la

Convenție, iar arestarea nelegală de art. 5 paragraf 1 din Convenție.

Astfel, deși nu definește eroarea

judiciară, art. 504 alin. (1) prevede că persoana care a fost condamnată

definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în

urma rejudecării cauzei după o condamnare definitivă s-a pronunțat o hotărâre

definitivă de achitare.

Textul art. 3 din Protocolul adițional

nr. 7 la Convenție, prevede că atunci când o condamnare penală definitivă este

ulterior anulată sau când este acordată

grațierea, pentru că un fapt

nou sau recent descoperit dovedește că s-a

produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei

condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul

respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp

util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.

Se constată că

nu există deosebire de reglementare de esență

între norma internă și norma europeană, deoarece, pentru

a exista eroare judiciară, ambele texte impun ca persoana să fi fost condamnată

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar ulterior, în urma rejudecării,

să se dispună achitarea (în cazul normei interne) sau să se constate eroarea

judiciară (în cazul normei europene).

În cauză, nu a existat o eroare

judiciară, deoarece reclamantul nu a fost condamnat definitiv de o instanță de

judecată și apoi achitat.

Faptul că în cursul urmăririi penale,

față de reclamant s-a dispus reținerea și aplicarea interdicției de a părăsi

localitatea de

domiciliu, nu echivalează cu

eroarea judiciară, deoarece „erorile"

legate de lipsirea de

libertate fac obiectul de reglementare al art. 504 alin. (2), (3) și (4) C.

proc. pen. și al art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale.

Cât privește lipsirea de libertate,

norma internă stabilește criteriile în funcție de care această măsură va fi

apreciată drept nelegală.

Astfel, conform art. 504 alin. (3) C.

proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie

stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de

scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza

prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j), iar conform alin. (4)

al aceluiași articol, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care

a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau

dezincriminarea faptei.

Or, reclamantul nu se află în nici una

din aceste situații, deoarece, în ciuda celor reținute de instanța de apel, prin

hotărârile pronunțate în cauza penală nu s-a constatat caracterul nelegal al

reținerii sau al interdicției de a părăsi localitatea de domiciliu.

În plus, analizând înscrisurile aflate

la dosarul penal, se constată că susținerile instanței de apel cu privire la

nelegalitatea măsurii reținerii nu sunt reale, deoarece, la data de 13 ianuarie

2004, reclamantul, care fusese dat în urmărire generală pentru presupuse fapte

anterioare, a fost identificat pe raza municipiului București, iar la 14

ianuarie 2004, orele 00,30 a fost predat la sediul Inspectoratului Județean de

Poliție Dâmbovița, unde a fost audiat și unde, la ora 3,00 s-a dispus măsura

reținerii.

În aceeași zi, măsura reținerii a

încetat de drept, deoarece, prin ordonanța din 14 ianuarie 2004, procurorul a

dispus obligarea reclamantului de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

Soluția achitării reclamantului nu

instituie prezumția că a existat o reținere nelegală, ci, față de temeiul de

drept reținut, art. 10 lit. d) și b

1

) C. proc. pen., dovedește că

faptelor imputate le-au lipsit unul dintre elementele constitutive ale

infracțiunii sau gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Nici analiza

reținerii și obligării de a nu părăsi localitatea de

domiciliu în lumina dispozițiilor art.

5 par. 1 lit. c) din Convenția europeană nu reliefează că în cauză ar fi avut

loc o privare nelegală de libertate.

În baza acestor garanții ale

Convenției, lipsirea de libertate a unei persoane nu este nelegală dacă s-a

făcut potrivit normelor de drept intern și în vederea aducerii în fața

autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a

bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia.

În jurisprudența sa, Curtea europeană

a statuat că există motive temeinice care să justifice arestarea preventivă

atunci când există fapte sau informații de natură a convinge un observator

obiectiv că persoana în cauză a putut comite infracțiunea pentru care a fost

arestată, iar acest lucru depinde de circumstanțele fiecărei cauze.

Prin raportare la jurisprudența

C.E.D.O., bănuiala plauzibilă de a fi săvârșit o infracțiune nu se identifică

cu faptele care să justifice o condamnare sau cu formularea unei acuzări, iar

reținerea și

obligarea reclamantului să nu părăsească localitatea de

domiciliu s-au

bazat pe motive temeinicie, în sensul art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție, în

condițiile în care, la data la care au fost

dispuse, existau înregistrate la organele de urmărire

penală

sesizarea Băncii Comerciale Române cu

privire la emiterea unui

cec de către

SC R.I. SRL, preluată prin cesiune de către

reclamant, trăgător aflat în

interdicție bancară și sesizarea numitului B.A. cu privire la emiterea de către

reclamant a unei file cec fără acoperire.

În plus, așa cum s-a arătat, la data

la care s-a dispus

reținerea reclamantului,

acesta fusese dat în urmărire generală,

pentru comiterea altor presupuse fapte, conform dispoziției nr. 5/150733

din 13 decembrie 2003, emisă de Inspectoratul General

al Politiei.

Prin urmare,

reținându-se pentru motivele expuse mai sus

că, în cauză, nu a existat o eroare judiciară și nici o

lipsire nelegală de libertate, se va constata că susținerile celor doi

recurenți privind greșita aplicare a dispozițiilor

art. 504 - 507 C. proc. pen.

, interpretate prin raportare la

dispozițiile incidente din Convenția pentru

apărarea drepturilor

omului și

libertăților fundamentale, sunt fondate, ceea ce face

inutilă analiza

celorlalte critici formulate.

De aceea, vor fi

admise ambele recursuri declarate împotriva

deciziei, care va fi modificată în

tot. Se va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței și se vor admite

apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul

Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița

împotriva aceleiași sentințe, ce va fi schimbată, în sensul că se va

respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a

județului Dâmbovița și de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Ploiești

împotriva deciziei nr. 52 din 1 martie 2011 a Curții de

Apel Ploiești - secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia

în tot.

Respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantul

D.C. împotriva sentinței nr. 414 din 25 februarie 2010

a Tribunalului Dâmbovița - secția

civilă.

Admite apelurile

declarate de pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva

aceleiași sentințe, pe

care o schimbă, în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.