ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3002/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3002/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1801 din 10

noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța a fost respinsă acțiunea civilă

formulată de reclamanta S.C.G. privind obligarea pârâtului Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța la plata

unor despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009.

Prima instanță a avut

în vedere, în raport de ansamblul probator, că tatăl reclamantei, P.G., născut

la 13 decembrie 1905 în com. Cerșani, jud. Argeș, decedat în închisoare la 18

mai 1961, a fost arestat și condamnat în anul 1959 prin Sentința penală nr. 882

din 31 august 1959 a Tribunalului Militar București pentru infracțiunea de

uneltire prevăzută de art. 209 C. pen.

Prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.

I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 - referitoare la plafonarea cuantumului

despăgubirilor - sunt neconstituționale. Ulterior, prin Deciziile nr. 1358 -

1360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că și

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Instanța de fond a

arătat că forul constituțional a reținut că nu poate exista decât o obligație

"morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate

în perioada comunistă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând prin

Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și

prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra

Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de

a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Scopul acordării

de despăgubiri este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei

persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și

imposibil, ci finalitatea este aceea de a produce o satisfacție de ordin moral,

prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii respective.

Judecătorul fondului

a conchis în sensul că, deși dispozițiile legale pe care reclamanta și-a

întemeiat acțiunea au fost declarate neconstituționale, este la latitudinea

reclamantei de a uza de dispozițiile celorlalte legi reparatorii în vigoare.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamanta.

Prin Decizia nr.

239/C din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de

reclamantă, reținând următoarele considerente:

Legea nr. 221/2009 se

înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de a aborda condamnarea

fostului regim nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o realitate

juridică cu efecte clare în planul social.

Preluând în cea mai

mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 și O.U.G.

nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul

român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului

totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative

asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, noua lege a statuat însă adițional și asupra vocației de a pretinde

anumite "compensații morale" pentru acele situații în care măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o

suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori

prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă nu a fost așadar repararea prejudiciului moral suferit, prin

repunerea persoanei persecutate (victimei) într-o situație similară cu cea

avută anterior, ci producerea unei satisfacții de ordin moral prin însăși

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu

reieșit din recomandările normative internaționale și la care statul român a

înțeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a

Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin urmare, fundamentul

juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în

materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul

asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a

atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

În considerarea

acestor argumente, Curtea a reținut că nu se poate susține că acțiunea

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 și pe modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010, ar fi lipsită

de temei legal după constatarea neconstituționalității textelor prin Deciziile

nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, întrucât normele

speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 etc.) au

fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru

fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin

voința legiuitorului, cadrul general de reglementare.

Lipsa temeiului legal

nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării

instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care

complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul

enunțat.

Înlăturarea unei

norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea

fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un

vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu

prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea

și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină compensații, anume, are sau

nu din perspectiva legii calitatea de "victimă".

Nu a fost acceptată

nici susținerea potrivit căreia că reclamanta ar fi dobândit "o speranță

legitimă" în obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului

moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și

astfel această speranță ar fi devenit iluzorie prin declararea textului ca

fiind neconstituțional.

Curtea a reținut sub

acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu

a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca

așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul

desfășurării procesului declanșat de reclamant - ea încetându-și efectul ca

rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului

de constituționalitate. Soluția este în acord cu jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului (cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2

decembrie 2008, cauza Sivenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003;

cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța de

contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează

dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în

reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea

prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior,

iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se

realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi

nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pine contra

Cehiei).

În consecință,

susținerile potrivit cărora deciziile Curții Constituționale au aplicabilitate

doar pentru viitor, deși de principiu corecte prin prisma art. 147 alin. (4)

din legea fundamentală, nu sunt incidente în cauză câtă vreme nu se pronunțase,

la data emiterii lor, o hotărâre definitivă și irevocabilă în legătură cu

dreptul clamat.

Prin urmare, chiar

dacă efectele acestora s-au produs de la data efectivă a publicării lor,

judecătorul fondului nu le putea ignora consecințele juridice, singura critică

pertinentă vizând judecarea litigiului în cursul celor 45 de zile prevăzute

prin art. 147 alin. (1) și (2) din Constituție; însă, nici pe parcursul

judecării căii de atac a apelului nu s-a realizat de către legiuitor

modificarea actului normativ, astfel că soluția de înlăturare a aplicării legii

speciale urmează a fi reținută în final ca fiind corectă.

În speță, reclamanta

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării

politice a tatălui său în regimul totalitar, prin două sentințe penale

succesive, acesta decedând în închisoare în mai 1961.

Nici la data intrării

în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr.

62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru

prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

Invocarea de către

reclamantă a lipsei oricărei compensații personale la valoarea apreciată ca fiind

rezonabilă și justificată a daunelor morale pretinse prin prezenta acțiune

(acesta decedând înainte de anul 1989), nu pot fi apreciate ca justificate,

raționale și obiective, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles

să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor

care pe care le-a considerat victime ale regimului totalitar îndrituite să

obțină astfel de compensații și, în particular, soțului supraviețuitor, într-un

cuantum limitat, stabilit prin actele normative menționate.

De altfel, însăși

Curtea Europeană a statuat că statul beneficiază de limite extinse în a

determina, prin propria legislație vizând repararea prejudiciilor generate de

sistemul comunist sau de naționalizările abuzive făcute anterior trecerii la un

regim democratic, care sunt persoanele care intră în această categorie, care

sunt condițiile de indemnizare și cuantumul indemnizațiilor cuvenite.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care,

invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și

pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:

Instanța de apel a

apreciat, în mod greșit, că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, are ca efect netemeinicia

acțiunii.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, decizia Curții Constituționale nu era aplicabilă

în speță, ci doar raporturilor juridice născute după publicarea deciziei.

La data formulării

cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, acesta fiind actul normativ care se aplică pe tot

parcursul procesului.

Prin Rezoluția 1096 a

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-a

recomandat reabilitarea persoanelor condamnate pentru fapte care, într-o

societate democratică, nu au caracter penal.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului

reclamantei, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și a Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile referitoare

la prejudiciul moral încercat de autorul său prin condamnarea cu caracter

politic la care a fost supus în perioada comunistă, prin care

recurenta-reclamantă tinde să demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în

soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a fi

analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, așa cum a reținut instanța de

apel.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare

a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Prin urmare, în mod

legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea

corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind

întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C.G. împotriva Deciziei nr. 239/C

din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat de GGC - GV