ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4382/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 22 octombrie 2009, reclamanta SC S.M.E. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.I.C.J. și cu intervenientul forțat D.C.L., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta A.I.C.J., prin corespondentul nominalizat în România, SC A. I. – B.A.R.

SRL: 1) la plata sumei de 117.716,16 euro (reprezentând 496.585,64 lei, la cursul valabil la data accidentului, 20 aprilie 2009, respectiv 1 euro = 4,2185 lei) - despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului material suferit ca urmare a avarierii în accidentul rutier din data de 20 aprilie 2009 a autovehiculului proprietatea reclamantei; 2) la plata sumei reprezentând reactualizarea despăgubirii cu o cotă procentuală de 0,1 %/zi pentru întârzierea efectuării plății despăgubirii, calculată de la data expirării termenului de 3 luni de la data avizării evenimentului (6 august 2009) și până la data îndeplinirii efective a obligației de plată, conform dispozițiilor art. 37 din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor din 7 noiembrie 2008 privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule în anul 2009, în cuantum de 36.746,92 lei, sumă rezultată în urma reactualizării despăgubirii de la data exigibilității (6 august 2009), stabilită potrivit art. 37 din Norma C.S.A.

707.112008, până la data de 19 octombrie 2009, astfel: s-a aplicat cota procentuală de 0,1 % pe zi la suma de 496.585,64 lei, și anume: 496.585,64 lei x 0,001 = 496,58 lei/zi; în final, s-a reactualizat despăgubirea pe perioada 6 august 2009 - 19 octombrie 2009 (74 zile): 496,58 lei x 74 zile = 36.746,92 lei; 3) la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința comercială nr. 9026 din 24 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București - secția a VI-a comercială, a fost admisă, în parte, acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC S.M.E. SRL și a fost obligată pârâta A.I.C.J. - prin corespondentul «Carte Verde» din România, SC A.I. – B.A.R.

SRL să plătească reclamantei, echivalentul în lei, în funcție de cursul oficial leu-euro stabilit de B.N.R., la data plății efective, al sumei de 55.917 euro, cu titlu de despăgubiri, și suma de 14.168,42 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, și s-a respins capătul doi al acțiunii, astfel cum aceasta a fost precizată, referitor la reactualizarea despăgubirii anterior menționată, ca neîntemeiat. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: La data de 20 aprilie 2009, a avut loc un accident rutier, în care au fost implicați intervenientul forțat, D.C. L., aflat la volanul autoturismului , proprietatea lui E.G. D., și S.A., aflat la volanul autoturismului , proprietatea societății reclamante.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și care sunt emise de organele de poliție (adresa din 21 octombrie 2009 și 2 aprilie 2009, filele 9-10 dosar), a rezultat că intervenientul forțat D.C.L., circulând fără permis de conducere, la volanul autoturismului, proprietatea lui E.G.D., pe Bulevardul Dimitrie Pompeiu din București, sector 2, nu s-a asigurat la schimbarea direcției de mers și a intrat în coliziune cu autoturismul , condus de S.A., fapt ce a determinat avarierea acestui din urmă autoturism și vătămarea corporală a conducătorului S.A.

Totodată, s-a subliniat că această situație de fapt a fost constatată atât de cercetările ce se efectuează în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 2 București (conform declarației date de intervenientul forțat D., în fața organelor de poliție, la data de 10 noiembrie 2009, fila 165 dosar), cât și de concluziile raportului de expertiză tehnică dispus în cauză, potrivit căruia intervenientul forțat D. nu a acordat prioritate la virajul la stânga autoturismului care venea din partea dreaptă, pe drumul cu prioritate. Tribunalul a reținut, totodată, că: Societatea reclamantă a chemat în judecată societatea pârâtă, având în vedere că autoturismul , condus de D.C.L., proprietatea lui E.G.D., era asigurat de răspundere civilă auto obligatorie la data evenimentului de trafic.

Pentru folosința autovehiculului, societatea A. din Bulgaria a emis o poliță de asigurare de răspundere civilă auto cu acoperire pe teritoriului României (tip Carte Verde), iar valabilitatea acesteia la data accidentului a fost confirmată de asigurător. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România (așa cum a fost modificată prin Legea nr. 304/2007), despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercita împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.

Drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în străinătate se exercită împotriva asigurătorului prin reprezentanțele de despăgubiri sau prin Biroul Asigurătorilor de Vehicule din România, după caz, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 48 alin. (2). La rândul său, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România autorizează periodic lista corespondenților nominalizați în România a asigurătorilor străini, emitenți de documente tip Carte Verde, în cazul nostru, corespondentul nominalizat și autorizat de B.A.A.R. al societății A.I.C.J., la data producerii accidentului, este SC A.I. – B.A.R. SRL.

Prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., potrivit cărora orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, fiind responsabil nu numai de prejudiciul cauzat cu intenție, dar și pentru cel produs din culpa sa. Din cele precizate anterior, tribunalul a reținut că intervenientul forțat a săvârșit o faptă ilicită (acesta fiind cercetat și pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autovehicul fără a avea permis de conducere), a produs un prejudiciu material societății reclamante (prin avarierea autoturismului, proprietatea sa, acesta fiind dovedit de expertiza tehnică întocmită în cauză, devizul de reparații emis de reprezentanța din România).

Legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciu fiind, de asemenea dovedită, instanța a constatat că răspunderea acestuia poate fi antrenată pe baza dispozițiilor legale anterior menționate. Cu toate acestea a opinat că, în cazul accidentului ce a avut loc în data de 20 aprilie 2009, nu se poate vorbi despre o culpă exclusivă a intervenientului forțat D., ci despre o culpă concurentă a celor doi conducători auto implicați în accident, în raport de următoarele considerente: În primul rând, a avut în vedere avariile majore produse autoturismului proprietatea reclamantei, coroborat și cu împrejurarea că, după primul impact cu autoturismul condus de intervenientul forțat D., autoturismul condus de S.A.

a continuat deplasarea, pentru ca, în final, să intre într-un copac de pe marginea carosabilului, copac ce a fost smuls din rădăcini, deși avea o înălțime de cca. 15 m. În al doilea rând, față de modul în care s-a produs accidentul, a concluzionat că, în eventualitatea în care domnul S.A. ar fi circulat cu respectarea vitezei legale pe acea porțiune de drum, în mod sigur autoturismul proprietatea reclamantei, după primul impact cu autoturismul condus de intervenient nu ar mai fi continuat deplasarea, și, deci, nu s-ar mai fi produs contactul cu acel copac, pe care l-a și dislocat, astfel că, și daunele produse autoturismului ar fi fost mult mai mici, întrucât energia cinetică a acestuia s-ar fi consumat în acroșajul inițial cu autoturismul condus de intervenient.

În aceste condiții, a apreciat că intervenientul forțat nu putea aprecia cu ce viteză circula autoturismul, considerându-se a fi de notorietate că, în situația în care deplasarea unui autovehicul nu se face cu viteză legală pe un drum, un alt conducător auto nu poate aprecia timpul necesar de reacție pe care îl poate avea la dispoziție în a efectua, la rândul său, în siguranță, o manevră. Prima instanță a înlăturat susținerea reclamantei potrivit căreia viteza cu care se deplasa S.A. nu ar fi fost determinantă în producerea accidentului, prin prisma celor redate anterior, cu atât mai mult cu cât, pentru evitarea unor evenimente nedorite se cere tuturor conducătorilor auto să manifeste în trafic aceeași disciplină la volan.

Instanța de fond a apreciat că o culpă comună, concurentă a celor doi conducători auto este dovedită chiar de concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, potrivit căruia „prin deplasarea cu viteza de cca.

100km/h într-o zonă în care limita maximă de viteză era de 50 km/h, conducătorul autoturismului a creat o stare de pericol potențial" și, respectiv, „conducătorul autoturismului , numitul S.A., circulând cu o viteză de circa 100 km/h a creat o stare de pericol potențial". Având în vedere că reclamanta este în drept să-și recupereze prejudiciul suferit ca urmare a avariilor produse unui bun, proprietatea ei, precum și faptul că asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autoturismului condus de numitul D., responsabil de producerea prejudiciului era încheiată cu pârâta, instanța, în baza art. 54, art. 50, art. 43 și 49 din Legea nr. 136/1995 cu referire la art. 998 - 999 C. civ., prima instanță a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta să plătească reclamantei numai jumătate din suma de 111.834 euro, menționată în cuprinsul raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, ca urmare a reținerii unei culpe comune, concurente.

În ceea ce privește obligarea pârâtei să plătească și reactualizarea despăgubirii în cuantum de 55.917 euro, a apreciat că dispozițiile legale invocate de reclamantă, respectiv, art. 36 și 37 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, nu sunt incidente în cauză, având în vedere că refuzul societății pârâte, în calitate de societate de asigurare, a fost unul obiectiv, justificat. Astfel, după ce societatea pârâtă a primit actele de la societatea reclamantă, a demarat propriile investigații; de asemenea, s-a reținut continuarea cercetărilor fată de intervenientul forțat, fiind incidente dispozițiile art. 36 alin. (2) din Norma anexă la Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, dispoziții care justifică refuzul plății.

A apreciat că, în condițiile existenței unui dosar penal, în lucru, nu sunt îndeplinite nici dispozițiile art. 37 din aceeași normă invocate de societatea reclamantă, ca temei juridic pentru plata penalităților de întârziere. Tribunalul a înlăturat aserțiunile privind scopul șicanator al cercetărilor prin reținerea faptului că, în cauză, a fost întocmit un raport de expertiză și, pe baza concluziilor acestuia asigurătorul a făcut oferta de plată păgubitului, însă acesta a declinat-o. Reținând culpa procesuală a pârâtei în promovarea prezentului litigiu, care nu a înțeles să execute de bunăvoie obligațiile ce îi reveneau, în baza art. 274 C. proc.

civ., prima instanță, a obligat-o să plătească reclamantei suma de 14.168,42 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 6.834 lei, onorariu de expert în sumă de 2.000 lei, taxa judiciară de timbru și timbru judiciar acordate proporțional cu suma pe care pârâta a fost obligată să o plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri. Prin decizia civilă nr. 515 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel București - secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate, obligând-o pe apelanta - reclamantă la plata sumei de 4.000 lei, cheltuieli de judecată, către intimata - pârâtă.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prima instanță a reținut că reclamanta era în drept să-și recupereze prejudiciul suferit ca urmare a avariilor produse unui bun, proprietatea ei, precum și faptul că asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autoturismului condus de numitul D., responsabil de producerea prejudiciului era încheiată cu pârâta, acțiunea reclamantei fiind întemeiată pe dispozițiile art. 54, 50, 43 și 49 din Legea nr. 136/1995 cu referire la art. 998 - 999 C. civ. Aceste aspecte sunt necontestate și au intrat în puterea lucrului judecat, în litigiu fiind în apel doar reținerea unei culpe comune egale a conducătorului autoturismului avariat și calcularea unor penalități pentru neacordarea în termen a despăgubirilor.

A mai avut în vedere și că dacă fapta ilicită a intervenientului nu este contestată, în raport de împrejurările concrete ale producerii accidentului, prima instanță a reținut și contribuția faptei conducătorului autoturismului avariat la producerea efectului păgubitor. A arătat că expertiza tehnică efectuată în cauză reținea că starea de pericol iminent creată de intervenient prin neacordarea priorității la virajul la stânga (faptă distinctă de infracțiunea de conducere fără permis), determinând coliziunea cu celălalt autovehicul, și că aceasta nu putea fi evitată, indiferent de viteza acestuia, dar la acest prim element al complexului cauzal, instanța de fond a adăugat și fapta conducătorului auto avariat care circula, potrivit aprecierilor expertului, cu o viteză peste limita legală admisă în zonă.

Chiar dacă acest aspect prezenta doar un pericol potențial, dinamica accidentului - coliziune autovehicule urmată de impactul frontal cu un copac de pe marginea drumului - crea premisa pentru aprecierea influenței concrete a acesteia, dacă nu l-a producerea ab initio a coliziunii, la potențarea pagubei, și implicit întinderea prejudiciului. Dacă fapta ilicită a intervenientului a permis în mod inevitabil producerea accidentului, fapta conducătorului auto avariat a acționat, de asemenea, în dinamica accidentului și implicit, în producerea prejudiciului cert din speță.

A apreciat că în condițiile în care nu s-au oferit elemente suficiente pentru determinarea ponderii fiecărei fapte, sarcina probei revenind sub acest aspect apelantei - reclamante, prima instanță a reținut în mod corect valoarea cauzală egală a condițiilor care au contribuit în mod cumulativ la întinderea prejudiciului produs în cauză, iar în ceea ce privește plata penalităților de întârziere, calculate potrivit art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 prima instanță a reținut corect că refuzul societății pârâte, în calitate de societate de asigurare, a fost unul obiectiv, justificat.

A mai menționat că datele speței evidențiază imposibilitatea stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă, conform art. 43 și 44 din aceste Norme, care au avut în vedere determinarea acestora pe cale judecătorească atunci când nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse (art. 45 pct. 3). Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta SC S.M.E. SRL București, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul de a admite apelul reclamantei și a modifica în parte sentința instanței de fond, a admite în tot acțiunea, astfel cum a fost formulată și precizată și a obliga pe intimata - pârâtă A.I.C.J., prin SC A.I.

- B.A.R. SRL la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursului. În susținerea recursului său, reclamanta formulează, în esență, două motive de recurs, după cum urmează: 1. Recurenta arată astfel, în ceea ce privește reținerea unei culpe comune egale a conducătorului autoturismului avariat, că instanța de apel a apreciat că rezolvarea acestui aspect de către instanța de fond este corectă, - soluție pe care o consideră nelegală, întrucât, în cauză nu s-a făcut dovada vreunei culpe a lui S.A., după cum nu s-a făcut dovada săvârșirii de către acesta a unei fapte ilicite, - așa cum se afirmă - în depășirea vitezei legale, în momentele premergătoare accidentului, ceea ce înseamnă că S.A.

a condus regulamentar autovehiculul. Consideră că, în cauză, nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre activitatea șoferului care a condus autovehiculul avariat și producerea sau mărirea prejudiciului constând în avarierea acestui autovehicul. Susține că, pentru a-i fi imputabilă o parte a daunei materiale pricinuite reclamantei, fapta lui S.A. ar fi trebuit să fie culpabilă și să aibă un raport cauzal cu însăși producerea prejudiciului sau cu potențarea acestuia, ceea ce nu s-a dovedit în speță, din moment ce, din actele dosarului, nu rezultă că autovehiculul condus de S.A. ar fi participat activ, cauzal, la producerea sau la mărirea pagubei.

Apreciază, în concluzie, că din întreg materialul probator administrat în cauză rezultă fără putință de tăgadă că paguba la autoturism este consecința exclusivă a faptei intervenientului forțat D.C.L., atât în ceea ce privește producerea acesteia, cât și în ceea ce privește întinderea; asigurătorul bulgar de răspundere civilă, A.I.C.J., doar a susținut, dar nu a și dovedit existența vreunei culpe a șoferului autovehiculului avariat, S.A., în producerea sau potențarea daunei. 2. În ceea ce privește plata penalităților de întârziere, calculate potrivit art. 37 din Normele aprobate de Ordinul C.S.A.

nr. 20/2008, recurenta arată că instanța de apel a validat soluția instanței de fond, conform căreia refuzul societății pârâte, în calitate de societate de asigurare este unul obiectiv, justificat, iar pentru a reține motivul de apel ca neîntemeiat, instanța de apel a considerat că în speță sunt incidente prevederile art. 43 și 44 din Norme, precum și cele ale art. 45 pct. 3, aflându-ne în ipoteza legală referitoare la imposibilitatea stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă, or, soluția instanței pe acest aspect este nelegală, deoarece nu ne aflăm în ipoteza legală conform căreia despăgubirile nu puteau fi acordate pe cale amiabilă, așa încât asigurătorul de răspundere civilă datorează penalități în cuantumul solicitat.

Consideră că, în speță, intimata - pârâtă nu s-a conformat niciuneia dintre cele două variante menționate în cuprinsul art. 36 alin. (2) din Norma C.S.A. din 7 noiembrie 2008, rămânând în pasivitate, cu consecința aplicării dispozițiilor art. 37 din Norma C.S.A. din 7 noiembrie 2008. Recurenta consideră că un argument în plus în sensul susținerilor sale rezidă în atitudinea asigurătorului, care a susținut încă de la început culpa comună în producerea daunei; în aceste condiții, asigurătorul avea obligația legală să formuleze o ofertă de despăgubire conform soluției privind culpa comună și să și achite despăgubirea aferentă culpei recunoscute, în acest caz rămânând în divergență numai partea de daună nerecunoscută, or, în speță, aiguratorul bulgar, deși a recunoscut din pagubă ca fiind consecința faptei ilicite a intervenientului forțat, D.C.

L., a nesocotit obligația de plată a acesteia în termen de 3 luni, obligație instituită prin dispozițiile art. 36 alin. (2) din Norma - parte integrantă din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, rămânând în pasivitate, cu consecința aplicării dispozițiilor art. 37 din Norma C.S.A. din 7 noiembrie 2008. Recursul nu este fondat. Din examinarea criticilor formulate de reclamantă în recurs, în raport de actele dosarului, de dispozițiile legale incidente în speță, precum și de hotărârile primelor două instanța care s-au pronunțat în cauză, se constată următoarele: 1. Susținerile conținute în prima critică referitoare la greșita reținere a unei culpe comune egale a conducătorului autoturismului avariat nu pot fi primite, întrucât ambele instanțe au reținut judicios că dacă fapta ilicită a intervenientului forțat D.C.

L. a permis în mod inevitabil producerea accidentului, aceasta fiind de necontestat, în raport de împrejurările concrete ale producerii accidentului, trebuie avut în vedere că și fapta conducătorului autoturismului avariat a contribuit în dinamica accidentului la producerea prejudiciului material suferit de reclamantă. În această privință, urmare probatoriului administrat, instanțele au stabilit că după primul impact cu autoturismul condus de intervenientul forțat, autoturismul condus de S.A. a continuat deplasarea, în final intrând într-un copac de pe marginea carosabilului, pe care l-a smuls din rădăcină, deși copacul avea o înălțime de cca. 15 m, rezultând în mod evident că accidentul rutier, aflat în discuție s-a produs și datorită vitezei excesiv de mare a autoturismului reclamantei; Totodată, s-a putut concluziona că, în eventualitatea în care conducătorul auto S.A.

ar fi circulat cu viteza legală pe porțiunea de drum respectivă, în mod indubitabil autoturismul proprietatea reclamantei, după primul impact cu autoturismul condus de intervenientul forțat, nu ar mai fi continuat deplasarea, nu s-ar mai fi produs contactul cu copacul, iar daunele produse la autoturismul reclamantei ar fi fost mult mai mici; S-a mai concluzionat că, în condițiile mai sus arătate, intervenientul forțat nu a putut aprecia cu ce viteză circula autoturismul, știut fiind că, în eventualitatea în care deplasarea unui autovehicul nu se face cu viteza legală pe o anumită porțiune de drum, un alt conducător auto nu poate aprecia timpul necesar de reacție pe care îl poate avea la dispoziție, pentru a efectua, la rândul său, o manevră, în siguranță.

Cele două instanțe care s-au pronunțat în cauză au avut în vedere și Raportul de expertiză tehnică auto, întocmit în cauză, care a reținut și culpa conducătorului autoturismului reclamantei, în sensul că, prin deplasarea cu o viteză de circa 100 km/h într-o zonă în care limita maximă de viteză era de 50 km/h, conducătorul autoturismului a creat o stare de pericol potențial.

Astfel fiind, în mod corect, instanțele au apreciat că ne aflăm în prezența unei culpe comune, concurente, a celor doi conducători auto, în împrejurarea în care nu a existat posibilitatea determinării exacte a ponderii fiecărei fapte și reclamanta este îndreptățită să-și recupereze prejudiciul suferit ca urmare a avariilor produse autoturismului proprietatea sa, în temeiul dispozițiilor art. 54, art. 50, art. 43 și 49 din Legea nr. 136/1995 cu referire la art. 998 - 999 C. civ., precum și având în vedere că asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autoturismului condus de intervenientul forțat D.C.L., implicat în producerea accidentului era încheiată cu pârâta A.I.C.J., - aceasta din urmă fiind obligată să plătească reclamantei numai jumătate din suma de 111.834 euro, menționată în raportul de expertiză tehnică.

2. Nici susținerile conținute de cea de-a doua critică, - conform cărora în mod eronat curtea de apel a validat soluția instanței de fond, de respingere a capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, calculate potrivit art. 37 din Normele aprobate de Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, pe considerentul că normele legale invocate în speță de reclamantă nu sunt incidente în cauză, refuzul de plată al societății pârâte, de asigurare fiind obiectiv și justificat, - nu pot fi primite. Aceasta, deoarece la data chemării societății asigurătoare Ia conciliere de către reclamanta păgubită nu erau îndeplinite în integralitatea lor prevederile Capitolului V - Norme Anexa la Ordinul C.S.A.

nr. 20/2008. Totodată, nu există temei legal pentru ca recurenta reclamantă să solicite și penalități, atâta timp cât intimata societatea asigurătoare nu s-a aflat în culpă, a existat un dosar penal în lucru, iar pârâta a fost nevoită să efectueze propriile investigații necesare, potrivit art. 36 alin. (2) din Ordinul nr. 20 din 11 noiembrie 2008. Din actele dosarului, se mai constată, sub acest aspect, că pe baza concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, societatea asigurătoare a făcut o ofertă de plată reclamantei - păgubite, dar aceasta a declinat-o. Astfel fiind, se constată că în mod corect ambele instanțe au apreciat că se impune respingerea capătului de cerere referitor la penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă.

În consecință, reținându-se că reclamanta nu a formulat în recurs nicio critică întemeiată, care în raport de dispozițiile expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., să conducă la modificarea ori casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută ca fiind legală și recursul declarat în cauză de reclamanta SC S.M.E. SRL București va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC S.M.E. SRL București împotriva deciziei civile nr. 515 din 16 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2012