ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4382/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4382/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București,

la

data de 22 octombrie 2009, reclamanta SC S.M.E.

SRL, în contradictoriu cu pârâta A.I.C.J. și cu intervenientul forțat D.C.L.,

a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta A.I.C.J.,

prin corespondentul nominalizat în România, SC A.

I. – B.A.R.

SRL: 1) la plata sumei de 117.716,16 euro

(reprezentând 496.585,64 lei, la cursul valabil la data accidentului, 20

aprilie 2009, respectiv 1 euro = 4,2185 lei) - despăgubiri pentru acoperirea

prejudiciului

material suferit ca urmare a

avarierii în accidentul rutier din data de 20

aprilie 2009 a

autovehiculului proprietatea reclamantei; 2) la plata sumei

reprezentând reactualizarea despăgubirii cu o

cotă procentuală de 0,1

%/zi pentru întârzierea efectuării plății

despăgubirii, calculată de la

data

expirării termenului de 3 luni de la data avizării evenimentului (6 august

2009) și până la data îndeplinirii efective a obligației de plată,

conform

dispozițiilor art. 37 din Norma Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor din 7 noiembrie 2008 privind

aplicarea legii în domeniul

asigurărilor obligatorii de răspundere

civilă pentru pagube produse

terților prin

accidente de autovehicule în anul 2009, în cuantum de

36.746,92 lei,

sumă rezultată în urma reactualizării despăgubirii de la data exigibilității (6

august 2009), stabilită potrivit art. 37 din Norma C.S.A. 707.112008, până la

data de 19 octombrie 2009, astfel: s-a

aplicat

cota procentuală de 0,1 % pe zi la suma de 496.585,64 lei, și anume: 496.585,64

lei x 0,001 = 496,58 lei/zi; în final, s-a reactualizat

despăgubirea pe

perioada 6 august 2009 - 19 octombrie 2009 (74 zile): 496,58 lei x 74 zile =

36.746,92 lei; 3) la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința

comercială nr. 9026 din 24 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București

- secția a VI-a comercială,

a

fost admisă, în parte, acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de

reclamanta SC S.M.E. SRL și a fost obligată pârâta A.I.C.J. - prin

corespondentul «Carte Verde» din România, SC A.I. – B.A.R.

SRL să plătească reclamantei, echivalentul în

lei, în funcție de cursul

oficial leu-euro stabilit de B.N.R., la data

plății efective, al sumei de 55.917 euro, cu titlu de despăgubiri, și suma de

14.168,42 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, și s-a respins capătul doi

al acțiunii, astfel

cum aceasta a fost

precizată, referitor la reactualizarea despăgubirii

anterior menționată,

ca neîntemeiat.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

La data de 20

aprilie 2009, a avut loc un accident rutier, în care au fost implicați

intervenientul forțat, D.C.

L., aflat la

volanul autoturismului

, proprietatea lui E.G.

D., și S.A., aflat la volanul autoturismului

, proprietatea societății

reclamante.

Din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei și care sunt emise de

organele de poliție (adresa din 21 octombrie 2009 și 2

aprilie 2009, filele

9-10

dosar), a

rezultat că intervenientul forțat D.C.L.,

circulând

fără permis de conducere, la volanul autoturismului, proprietatea lui

E.G.D.,

pe Bulevardul Dimitrie Pompeiu din București, sector 2, nu s-a asigurat la

schimbarea direcției de mers și a

intrat în

coliziune cu autoturismul

, condus de

S.A., fapt ce a determinat

avarierea acestui din urmă autoturism și

vătămarea corporală a conducătorului S.A. Totodată, s-a subliniat că această

situație

de fapt a fost constatată atât de

cercetările ce se efectuează în cadrul

Parchetului de pe lângă

Judecătoria Sector 2 București (conform

declarației

date de intervenientul forțat D., în fața organelor de

poliție, la data

de 10 noiembrie 2009, fila 165 dosar), cât și de concluziile raportului de

expertiză tehnică dispus în cauză, potrivit căruia intervenientul forțat D. nu

a acordat prioritate la virajul la stânga autoturismului care venea din partea dreaptă,

pe drumul cu prioritate.

Tribunalul a reținut, totodată, că:

Societatea

reclamantă a chemat în judecată societatea pârâtă,

având în vedere că autoturismul

, condus de D.C.L.,

proprietatea lui E.G.D., era asigurat de

răspundere

civilă auto obligatorie

la data evenimentului de trafic. Pentru folosința

autovehiculului,

societatea A. din Bulgaria a emis o poliță de asigurare de

răspundere civilă auto cu acoperire pe

teritoriului României (tip Carte

Verde), iar valabilitatea acesteia la

data accidentului a fost confirmată de asigurător.

De asemenea,

în conformitate cu dispozițiile art. 54 din Legea

nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România (așa cum a

fost

modificată prin Legea nr. 304/2007), despăgubirea se stabilește și se

efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin

hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse

de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercita

împotriva asigurătorului de

răspundere

civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul

capitol,

cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea

accidentului în calitate de intervenienți forțați.

Drepturile

persoanelor păgubite prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule

aflate în proprietatea persoanelor asigurate în străinătate se exercită

împotriva asigurătorului prin reprezentanțele de despăgubiri sau prin Biroul

Asigurătorilor de Vehicule din România, după caz, dacă sunt îndeplinite

condițiile prevăzute la art. 48 alin. (2).

La

rândul său, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România autorizează

periodic lista corespondenților nominalizați în România a asigurătorilor

străini, emitenți de documente tip Carte Verde, în cazul nostru, corespondentul

nominalizat și autorizat de

B.A.A.R. al

societății A.I.C.J., la

data producerii accidentului, este SC A.I. – B.A.R.

SRL.

Prima

instanță a avut în vedere dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., potrivit cărora

orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a

cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, fiind responsabil nu numai de

prejudiciul cauzat cu intenție, dar și pentru cel produs din culpa sa.

Din cele

precizate anterior, tribunalul a reținut că intervenientul forțat a săvârșit o

faptă ilicită (acesta fiind cercetat și pentru săvârșirea

infracțiunii de conducere a unui

autovehicul fără a avea permis de

conducere),

a produs un prejudiciu material societății reclamante (prin avarierea

autoturismului, proprietatea sa, acesta fiind dovedit de expertiza tehnică

întocmită în cauză, devizul de reparații emis de reprezentanța din România).

Legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciu fiind, de asemenea

dovedită, instanța a constatat că răspunderea acestuia poate fi antrenată pe

baza dispozițiilor legale anterior menționate.

Cu toate

acestea a opinat că, în cazul accidentului ce a avut loc în data de 20 aprilie

2009, nu se poate vorbi despre o culpă exclusivă a intervenientului forțat D.,

ci despre o culpă concurentă a celor doi conducători auto implicați în

accident, în raport de următoarele considerente:

În

primul rând, a avut în vedere avariile majore produse autoturismului

proprietatea reclamantei, coroborat și cu împrejurarea că, după primul impact

cu autoturismul condus de intervenientul forțat D., autoturismul condus de S.A.

a continuat deplasarea, pentru ca, în final, să intre într-un copac de pe

marginea carosabilului, copac ce a fost smuls din rădăcini, deși avea o

înălțime de cca. 15 m.

În al

doilea rând, față de modul în care s-a produs accidentul, a concluzionat că, în

eventualitatea în care domnul S.A. ar fi circulat cu respectarea vitezei legale

pe acea porțiune de drum, în mod sigur autoturismul proprietatea reclamantei,

după primul impact cu autoturismul condus de intervenient nu ar mai fi

continuat deplasarea, și, deci, nu s-ar mai fi produs contactul cu acel copac,

pe care l-a și dislocat, astfel că, și daunele produse autoturismului ar fi

fost mult mai mici, întrucât energia cinetică a acestuia s-ar fi consumat în

acroșajul inițial cu autoturismul condus de intervenient.

În aceste condiții, a apreciat că

intervenientul forțat nu putea aprecia cu ce viteză circula autoturismul,

considerându-se a fi de notorietate că, în situația în care deplasarea unui

autovehicul nu se face cu viteză legală pe un drum, un alt conducător auto nu

poate aprecia timpul necesar de reacție pe care îl poate avea la dispoziție în

a efectua, la rândul său, în siguranță, o manevră.

Prima instanță a înlăturat susținerea

reclamantei potrivit căreia viteza cu care se deplasa S.A. nu ar fi fost

determinantă în

producerea accidentului, prin prisma celor redate

anterior, cu atât mai mult cu cât, pentru evitarea unor evenimente nedorite se

cere tuturor

conducătorilor

auto să manifeste în trafic aceeași disciplină la volan.

Instanța de fond a apreciat că o culpă comună, concurentă

a celor

doi conducători

auto este dovedită chiar de concluziile raportului de

expertiză tehnică întocmit în cauză, potrivit căruia „prin deplasarea

cu

viteza de cca. 100km/h într-o zonă în care limita maximă de viteză

era de 50 km/h, conducătorul autoturismului a creat o stare de pericol

potențial" și, respectiv, „conducătorul autoturismului

, numitul S.A., circulând cu o viteză de circa 100

km/h a creat o stare de pericol potențial".

Având în

vedere că reclamanta este în drept să-și recupereze

prejudiciul suferit ca urmare a avariilor produse unui bun,

proprietatea ei, precum și faptul că asigurarea obligatorie de răspundere

civilă a

autoturismului condus de numitul D., responsabil de producerea

prejudiciului era încheiată cu pârâta, instanța, în baza art. 54, art. 50, art.

43 și 49 din Legea nr. 136/1995 cu referire la art. 998 - 999 C. civ., prima

instanță a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată și a obligat

pârâta să plătească reclamantei numai jumătate din suma de

111.834

euro, menționată în cuprinsul

raportului de expertiză tehnică întocmit în

cauză, ca urmare a reținerii

unei culpe comune, concurente.

În ceea ce privește obligarea pârâtei să plătească și

reactualizarea

despăgubirii

în cuantum de 55.917 euro, a apreciat că dispozițiile

legale invocate de reclamantă, respectiv, art. 36 și 37 din Ordinul C.S.A.

nr. 20/2008, nu sunt incidente în cauză, având în vedere că refuzul

societății pârâte, în calitate de societate de asigurare, a fost unul obiectiv,

justificat.

Astfel, după ce societatea pârâtă a

primit actele de la societatea

reclamantă,

a demarat propriile investigații; de asemenea, s-a reținut continuarea

cercetărilor fată de intervenientul forțat, fiind incidente

dispozițiile art. 36

alin. (2)

din Norma anexă la Ordinul C.S.A. nr. 20/2008,

dispoziții care justifică

refuzul plății.

A apreciat că,

în condițiile existenței unui dosar penal, în lucru, nu sunt îndeplinite nici

dispozițiile art. 37 din aceeași normă invocate de societatea reclamantă, ca

temei juridic pentru plata penalităților de întârziere.

Tribunalul a

înlăturat aserțiunile privind scopul șicanator al cercetărilor prin reținerea

faptului că, în cauză, a fost întocmit un raport de expertiză și, pe baza

concluziilor acestuia asigurătorul a făcut oferta de plată păgubitului, însă

acesta a declinat-o.

Reținând culpa procesuală a pârâtei în promovarea prezentului

litigiu, care nu a înțeles să execute

de bunăvoie obligațiile ce îi reveneau, în baza art. 274 C. proc. civ., prima

instanță, a obligat-o să plătească reclamantei suma de 14.168,42 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 6.834 lei,

onorariu de expert în sumă de 2.000 lei, taxa judiciară de timbru și timbru

judiciar acordate proporțional cu suma pe care pârâta a fost obligată să o

plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri.

Prin

decizia civilă nr. 515 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel București - secția

a VI-a civilă

a respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus

menționate, obligând-o pe apelanta - reclamantă la plata sumei de 4.000 lei,

cheltuieli de judecată, către intimata - pârâtă.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a avut în

vedere

următoarele

considerente:

Prima

instanță a reținut că reclamanta era în drept să-și

recupereze prejudiciul suferit ca urmare a avariilor produse unui bun,

proprietatea

ei, precum și faptul că asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autoturismului

condus de numitul D., responsabil de producerea prejudiciului era încheiată cu

pârâta, acțiunea reclamantei fiind întemeiată pe dispozițiile art. 54, 50, 43

și 49 din Legea nr. 136/1995 cu referire la art. 998 - 999 C. civ.

Aceste aspecte sunt necontestate și au intrat în puterea

lucrului

judecat, în

litigiu fiind în apel doar reținerea unei culpe comune egale a conducătorului

autoturismului avariat și calcularea unor penalități pentru neacordarea în

termen a despăgubirilor.

A mai avut în vedere și că dacă fapta ilicită a

intervenientului nu

este

contestată, în raport de împrejurările concrete ale producerii accidentului,

prima instanță a reținut și contribuția faptei conducătorului autoturismului

avariat la producerea efectului păgubitor.

A arătat că expertiza tehnică

efectuată în cauză reținea că starea de pericol iminent creată de intervenient

prin neacordarea priorității la

virajul

la stânga (faptă distinctă de infracțiunea de conducere fără permis),

determinând coliziunea cu celălalt autovehicul, și că aceasta nu putea fi

evitată, indiferent de viteza acestuia, dar la acest prim element al

complexului cauzal, instanța de fond a adăugat și fapta conducătorului auto

avariat care circula, potrivit aprecierilor expertului, cu o viteză peste limita

legală admisă în zonă.

Chiar

dacă acest aspect prezenta doar un pericol potențial, dinamica accidentului -

coliziune autovehicule urmată de impactul frontal cu un copac de pe marginea

drumului - crea premisa pentru aprecierea influenței concrete a acesteia, dacă

nu l-a producerea ab initio a coliziunii, la potențarea pagubei, și implicit

întinderea prejudiciului.

Dacă

fapta ilicită a intervenientului a permis în mod inevitabil producerea

accidentului, fapta conducătorului auto avariat a acționat, de asemenea, în

dinamica accidentului și implicit, în producerea prejudiciului cert din speță.

A

apreciat că în condițiile în care nu s-au oferit elemente suficiente pentru

determinarea ponderii fiecărei fapte, sarcina probei revenind sub acest aspect

apelantei - reclamante, prima instanță a reținut în mod corect valoarea cauzală

egală a condițiilor care au contribuit în mod cumulativ la întinderea

prejudiciului produs în cauză, iar în ceea ce privește plata penalităților de

întârziere, calculate potrivit art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A.

nr. 20/2008 prima instanță a reținut corect că refuzul societății pârâte, în

calitate de societate de asigurare, a fost unul obiectiv, justificat.

A mai menționat că datele speței

evidențiază imposibilitatea stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă, conform

art. 43 și 44 din aceste Norme, care au avut în vedere determinarea acestora pe

cale judecătorească atunci când nu se pot trage concluzii cu privire la

persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările

producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse (art. 45 pct.

3).

Împotriva

deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta SC S.M.E. SRL București,

întemeindu-se pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei

recurate, în sensul de a admite apelul reclamantei și a modifica în parte

sentința instanței de fond, a admite în tot acțiunea, astfel cum a fost

formulată și precizată și a obliga pe intimata - pârâtă A.I.C.J., prin SC A.I.

- B.A.R. SRL la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea

recursului.

În

susținerea recursului său, reclamanta formulează, în esență, două motive de

recurs, după cum urmează:

1.

Recurenta arată astfel, în ceea ce privește reținerea unei culpe comune egale a

conducătorului autoturismului avariat, că instanța de apel a apreciat că

rezolvarea acestui aspect de către instanța de fond este corectă, - soluție pe

care o consideră nelegală, întrucât, în cauză nu s-a făcut dovada vreunei culpe

a lui S.A., după cum nu s-a făcut dovada săvârșirii de către acesta a unei

fapte ilicite, - așa cum se afirmă - în depășirea vitezei legale, în momentele

premergătoare accidentului, ceea ce înseamnă că S.A. a condus regulamentar

autovehiculul.

Consideră

că, în cauză, nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre activitatea

șoferului care a condus autovehiculul avariat și producerea sau mărirea

prejudiciului constând în avarierea acestui autovehicul.

Susține

că, pentru a-i fi imputabilă o parte a daunei materiale pricinuite reclamantei,

fapta lui S.A. ar fi trebuit să fie culpabilă și să aibă un raport cauzal cu

însăși producerea prejudiciului sau cu potențarea acestuia, ceea ce nu s-a

dovedit în speță, din moment ce, din actele dosarului, nu rezultă că

autovehiculul condus de S.A. ar fi participat activ, cauzal, la producerea sau

la mărirea pagubei.

Apreciază, în concluzie, că din întreg

materialul probator administrat în cauză rezultă fără putință de tăgadă că

paguba la autoturism este consecința exclusivă a faptei intervenientului forțat

D.C.L., atât în ceea ce privește producerea acesteia, cât și în ceea ce

privește întinderea; asigurătorul bulgar de răspundere civilă, A.I.C.J., doar a

susținut, dar nu a și dovedit existența vreunei culpe a șoferului

autovehiculului avariat, S.A., în producerea sau potențarea daunei.

penalităților de întârziere, calculate potrivit art. 37 din Normele aprobate de

Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, recurenta arată că instanța de apel a validat

soluția instanței de fond, conform căreia refuzul societății pârâte, în

calitate de societate de asigurare este unul obiectiv, justificat, iar pentru a

reține motivul de apel ca neîntemeiat, instanța de apel a considerat că în

speță sunt

incidente prevederile art. 43 și

44 din Norme, precum și cele ale art. 45

pct. 3, aflându-ne în ipoteza

legală referitoare la imposibilitatea

stabilirii

despăgubirilor pe cale amiabilă, or, soluția instanței pe acest aspect este

nelegală, deoarece nu ne aflăm în ipoteza legală conform căreia despăgubirile

nu puteau fi acordate pe cale amiabilă, așa încât asigurătorul de răspundere

civilă datorează penalități în cuantumul

solicitat.

Consideră

că, în speță, intimata - pârâtă nu s-a conformat niciuneia dintre cele două

variante menționate în cuprinsul art. 36

alin.

(2) din Norma C.S.A. din 7 noiembrie 2008, rămânând în pasivitate, cu

consecința

aplicării dispozițiilor art. 37 din Norma C.S.A. din 7 noiembrie 2008.

Recurenta consideră că un argument în

plus în sensul

susținerilor sale rezidă în

atitudinea asigurătorului, care a susținut încă

de la început culpa

comună în producerea daunei; în aceste condiții, asigurătorul avea obligația

legală să formuleze o ofertă de

despăgubire

conform soluției privind culpa comună și să și achite

despăgubirea

aferentă culpei recunoscute, în acest caz rămânând în divergență numai partea

de daună nerecunoscută, or, în speță,

aiguratorul

bulgar, deși a recunoscut din pagubă ca fiind consecința

faptei ilicite a intervenientului forțat, D.C.

L.,

a nesocotit obligația de plată a acesteia în termen de 3 luni, obligație

instituită prin dispozițiile art. 36 alin. (2) din Norma - parte integrantă din

Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, rămânând în pasivitate, cu consecința aplicării

dispozițiilor art. 37 din Norma C.S.A. din 7 noiembrie 2008.

Recursul nu

este fondat.

Din examinarea

criticilor formulate de reclamantă în recurs, în raport de actele dosarului, de

dispozițiile legale incidente în speță,

precum

și de hotărârile primelor două instanța care s-au pronunțat în

cauză, se

constată următoarele:

conținute în prima critică referitoare la greșita reținere a unei culpe comune

egale a conducătorului autoturismului

avariat

nu pot fi primite, întrucât ambele instanțe au reținut judicios că dacă fapta

ilicită a intervenientului forțat D.C.

L. a permis în mod inevitabil

producerea accidentului,

aceasta fiind de

necontestat, în raport de împrejurările concrete ale

producerii

accidentului, trebuie avut în vedere că și fapta conducătorului autoturismului

avariat a contribuit în dinamica accidentului la producerea prejudiciului

material suferit de reclamantă.

În

această privință, urmare probatoriului administrat, instanțele au stabilit că

după primul impact cu autoturismul condus de

intervenientul

forțat, autoturismul condus de S.A. a continuat

deplasarea, în final

intrând într-un copac de pe marginea carosabilului, pe care l-a smuls din

rădăcină, deși copacul avea o înălțime de cca. 15 m, rezultând în mod evident

că accidentul rutier, aflat în discuție s-a produs și datorită vitezei excesiv

de mare a autoturismului reclamantei;

Totodată,

s-a putut concluziona că, în eventualitatea în care conducătorul auto S.A. ar

fi circulat cu viteza legală pe porțiunea de drum respectivă, în mod

indubitabil autoturismul proprietatea reclamantei, după primul impact cu

autoturismul condus de intervenientul forțat, nu ar mai fi continuat

deplasarea, nu s-ar mai

fi produs contactul

cu copacul, iar daunele produse la autoturismul

reclamantei ar fi fost

mult mai mici;

S-a mai

concluzionat că, în condițiile mai sus arătate, intervenientul forțat nu a

putut aprecia cu ce viteză circula autoturismul, știut fiind că, în

eventualitatea în care

deplasarea unui

autovehicul nu se face cu viteza legală pe o anumită

porțiune de drum,

un alt conducător auto nu poate aprecia timpul necesar de reacție pe care îl

poate avea la dispoziție, pentru a efectua, la rândul său, o manevră, în

siguranță.

Cele două instanțe care s-au pronunțat

în cauză au avut în

vedere și Raportul de

expertiză tehnică auto, întocmit în cauză, care a

reținut și culpa

conducătorului autoturismului reclamantei, în sensul că, prin deplasarea cu o

viteză de circa 100 km/h într-o zonă în care

limita maximă de viteză era de 50 km/h, conducătorul

autoturismului a creat o stare de pericol potențial.

Astfel

fiind, în mod corect, instanțele au apreciat că ne aflăm în prezența unei culpe

comune, concurente, a celor doi conducători auto, în împrejurarea în care nu a

existat posibilitatea determinării exacte a ponderii fiecărei fapte și

reclamanta este îndreptățită să-și recupereze prejudiciul suferit ca urmare a

avariilor produse autoturismului proprietatea sa, în temeiul dispozițiilor art.

54, art. 50, art. 43 și 49 din Legea nr. 136/1995 cu referire la art. 998 - 999

C. civ., precum și având în vedere că asigurarea obligatorie de răspundere

civilă a autoturismului condus de intervenientul forțat D.C.L., implicat în

producerea accidentului era încheiată cu pârâta A.I.C.J., - aceasta din urmă

fiind obligată să plătească reclamantei numai jumătate din suma de

111.834

euro, menționată în raportul de

expertiză tehnică.

susținerile conținute de cea de-a doua critică, - conform cărora în mod eronat

curtea de apel a validat soluția instanței de fond, de respingere a capătului

de cerere vizând obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere,

calculate potrivit art. 37 din Normele aprobate de Ordinul C.S.A. nr. 20/2008,

pe considerentul că normele legale invocate în speță de reclamantă nu sunt

incidente în cauză, refuzul de plată al societății pârâte, de asigurare fiind

obiectiv și justificat, - nu pot fi primite.

Aceasta,

deoarece la data chemării societății asigurătoare Ia conciliere de către

reclamanta păgubită nu erau îndeplinite în integralitatea lor prevederile Capitolului

V - Norme Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 20/2008.

Totodată, nu

există temei legal pentru ca recurenta reclamantă să solicite și penalități,

atâta timp cât intimata societatea asigurătoare nu s-a aflat în culpă, a

existat un dosar penal în lucru, iar pârâta a fost nevoită să efectueze

propriile investigații necesare, potrivit art. 36 alin. (2) din Ordinul nr. 20

din 11 noiembrie 2008.

Din actele dosarului, se mai constată,

sub acest aspect, că pe baza concluziilor raportului de expertiză întocmit în

cauză, societatea asigurătoare a făcut o ofertă de plată reclamantei -

păgubite, dar aceasta a declinat-o.

Astfel fiind, se constată că în mod

corect ambele instanțe au apreciat că se impune respingerea capătului de cerere

referitor la penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă.

În consecință, reținându-se că reclamanta nu a formulat

în recurs

nicio critică

întemeiată, care în raport de dispozițiile expres și limitativ prevăzute de art.

304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., să

conducă la

modificarea ori casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi

menținută

ca fiind legală și recursul declarat în cauză de reclamanta SC S.M.E. SRL

București va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC S.M.E. SRL București împotriva

deciziei civile nr. 515 din 16

noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel București - secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 noiembrie 2012