ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5659/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 679 din 14 mai 2009 pronunțată în Dosarul nr. 28942/3/2008, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.E. în contradictoriu cu pârâta SC E.O.C. SRL, cu 2.000 RON cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, s-a arătat că, în urma unei licitații publice organizate de C.N.M.P., între societatea pârâtă și autoritatea contractantă s-a încheiat contractul de finanțare pentru execuție proiecte din data de 18 septembrie 2007, contract în temeiul căruia societatea pârâtă s-a obligat să execute activitățile proiectului „Sistem multisenzor pentru observarea țintelor mascate de vegetație”, contractorul urmând să execute activitățile din anexele contractului.

Potrivit Cap. XIV din contract, privitor la proprietatea industrială și intelectuală, rezultatele cercetării obținute pe baza derulării contractului finanțat din fonduri publice aparțin membrilor din consorțiu, conform Acordului Ferm de Colaborare. Potrivit planului de realizare a proiectului, întocmit pe etape, acest proiect urma să fie realizat de către societatea pârâtă, alături de Universitatea P. București și de o altă societate comercială, menționându-se că directorul de proiect este reclamanta, angajată a pârâtei, conform contractului individual de muncă. Reclamanta a comunicat societății pârâte demisia sa la 06 mai 2008; după cum rezultă din depozițiile martorilor audiați, reclamanta a participat la elaborarea proiectului anterior menționat, alături de o echipă formată din mai multe persoane, reclamanta realizând un studiu pentru întocmirea acestui proiect, alături de membrii echipei.

Martorii audiați au arătat că nu a existat niciun contract cu privire la proprietatea asupra bunului finit, partenerii proiectului fiind cele trei entități juridice mai sus menționate. În raport de aceste probe administrate, instanța a constatat că reclamanta nu a dovedit calitatea sa de autor al proiectului la întocmirea căruia a participat, dat fiind că aceasta a coordonat studiile necesare întocmirii proiectului în calitate de persoană angajată cu contract de muncă a societatea pârâtă. Pe cale de consecință, nu se poate reține că sunt întrunite cerințele art. 3, 7 lit. b) din Legea nr. 7/1996, pentru ca reclamanta să pretindă recunoașterea calității sale de autor al operei științifice. Este de subliniat că între reclamantă și societatea pârâtă nu a existat nicio convenție care să reglementeze posibilitatea ca, după finalizarea proiectului, reclamanta să pretindă un drept întemeiat pe Legea nr. 8/1996.

Petitul privitor la plata unor despăgubiri pentru realizarea proiectelor a urmat soarta principalului, fiind de asemenea considerat neîntemeiat. Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 111A din 20 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de prima instanță, referindu-se, totodată, la înscrisurile noi depuse de către reclamantă în faza apelului.

Așa cum reiese din adeverința din 24 februarie 2010 eliberată de Academia Tehnică Militară, apelanta a prezentat, în cadrul unei expuneri în luna februarie 2007, la care au participat mai mulți specialiști (cadre didactice, cercetători și doctoranzi) din cadrul Academiei Tehnice Militare-Centrul de Excelență-Laborator de Explozivi și Muniții, mai multe propuneri de proiecte științifice, printre care și: „S.M.O.T.V.” și „Sistem stabilizat pentru recunoaștere și achiziții ținte”. În conținutul aceleiași adeverințe, se atestă faptul că reclamanta a transmis, în februarie 2007, aceste propuneri de proiecte și către Punctul Național de Contact pentru Securitate în vederea completării unei baze de date cu propuneri românești de proiecte, care a fost transmisă tuturor N.C.P.-urilor similare din toate celelalte țări membre ale U.E.

participante la PC7, în scopul facilitării stabilirii de parteneriate și consorții internaționale. Ulterior întocmirii și prezentării proiectelor, în perioada mai-iunie 2007, apelanta a avut întâlniri cu partenerii ce urmau să contribuie la realizarea practică a acestora. Această împrejurare de fapt reiese din adeverința din 24 februarie 2010 emisă de Universitatea P. București-Facultatea I.A., precum și din corespondența electronică atașată la dosar. Martorul A.J. a declarat că, în perioada aprilie-mai 2007, reclamanta l-a contactat pentru realizarea componentei economice, care cădea în sarcina martorului, după ce în prealabil aceasta întocmise componenta tehnică a proiectului, stabilind ca moment al depunerii proiectului luna iunie 2007. Martorul G.M.O.

a arătat că reclamanta a adus formularul B, care reprezintă componenta tehnică a lucrării, fiind contactat de aceasta în primăvara anului 2007. Aceste două declarații ale martorilor propuși de reclamantă nu sunt contrazise de declarațiile martorilor propuși de pârâtă, cât timp acestea din urmă se referă strict la procedura de aducere la îndeplinire a proiectului, adică la execuția acestuia, iar nu la crearea proiectului. Astfel, acești doi martori se referă la parteneri și la clauzele din contractul acestora, care a fost încheiat în etapa de execuție a proiectului. Or, așa cum în mod corect a subliniat apelanta, trebuie să se facă distincția clară între momentul elaborării proiectului-componenta tehnică (cu problemele subsecvente dacă există o operă, cine este autorul etc.) și momentul aducerii la îndeplinire a proiectului (punerea în executare).

Pretenția reclamantei are în vedere primul moment, iar nu cel de-al doilea. Instanța de apel a constatat că, din probatoriul administrat, reiese fără dubiu că reclamanta este autoarea celor două proiecte ce au făcut obiectul prezentării din februarie 2007. Intimata a invocat faptul că ideile nu pot face obiectul protecției dreptului de autor, astfel cum prevede art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor. Curtea a apreciat, însă, că nu este vorba despre idei în cauză, ci despre proiecte, care pot face obiectul unei asemenea protecții, după cum rezultă și din art. 7 alin. (1) lit. b) din aceeași lege.

Constatându-se existența unei opere originale de creație intelectuală, precum și calitatea reclamantei de autor al acestei opere, rezultă că în patrimoniul reclamantei s-a născut un drept de autor cu privire la cele două proiecte elaborate. Curtea a apreciat ca nerelevantă, pentru calitatea de autor, activitatea reclamantei anterioară încheierii contractului de muncă, referitoare la crearea proiectului, interesând doar activitățile îndeplinite ulterior contractului de muncă și referitoare la execuția proiectului. Astfel, au fost înlăturate toate apărările intimatei pe acest aspect, deoarece, potrivit cap. XIV din contractele de finanțare amintite, drepturile de proprietate intelectuală și autor au fost lăsate sub incidența dreptului comun, nefiind încheiate convenții care să deroge de la aceasta.

Astfel, instanța de apel a constatat că primul capăt al cererii introductive de instanță este întemeiat. Analizându-se cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la acordarea de daune, s-a constatat că prima instanță nu a intrat în cercetarea acestuia, fiind respins pe cale de consecință ca urmare a respingerii primului capăt de cerere, conform regulii accesorium sequitur principale. Or, instanța de apel nu se poate pronunța cu privire la acest capăt de cerere pentru prima oară direct în apel, o astfel de soluție fiind de natură să lipsească părțile de un grad de jurisdicție. Instanța de trimitere va fi ținută, însă, de considerentele prezentei decizii cu privire la modul de soluționare a primului capăt de cerere, apreciind, cât privește cel de-al doilea capăt de cerere, dacă se impune sau nu a se cere reclamantei precizări, în temeiul art. 129 C. proc.

civ., cu privire la obiectul acestui capăt de cerere (cuantum și mod de evaluare a prejudiciului ce se pretinde a fi fost suferit). Împotriva deciziei anterior menționate a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC E.O.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., după cum urmează: În mod greșit, instanța de apel a reținut calitatea de autor a reclamantei asupra proiectelor care au stat la baza obținerii celor două contracte de cercetare, încheiate cu C.N.M.P. din cadrul Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului, fără ca în dosar să existe probe în acest sens.

Instanța și-a întemeiat soluția, dar și indicațiile din considerente, în principal, pe cele două „documente” depuse de reclamanta-apelantă la ultimul termen de judecată, cu toate că acestea conțin vicii evidente care impuneau înlăturarea lor; în cazul în care se considera că ele conțin afirmații care trebuie probate și verificate, se impunea repunerea cauzei pe rol, cerere pe care, de altfel, recurenta – pârâtă a formulat-o în concluziile depuse până la termenul de pronunțare. Deși în cuprinsul celor două „adeverințe”, emise de Academia Tehnică Militară și de Universitatea P. București - Facultatea I.A., se face referire la propuneri de proiecte – în legătură cu „Sistemul stabilizat pentru recunoaștere și achiziții ținte –S.S.R.A.T.”, instanța a reținut, în mod eronat, că acest document atestă faptul că apelanta-reclamantă este autoarea unor proiecte.

Cele două „adeverințe” (care pot fi interpretate ca fiind, cel mult, mărturii extrajudiciare) tind să „ateste” că în lunile ianuarie-februarie 2007, reclamanta-apelantă a prezentat celor două instituții doar propuneri de proiecte, și nu proiecte, iar din declarațiile celor doi martori citați de instanță în considerente nu rezultă nici măcar acest fapt. Deși în partea de început a considerentelor, instanța a scos în evidență faptul că din cele două adeverințe rezultă că apelanta-reclamantă este doar realizatoarea unor propuneri de proiecte, în cuprinsul deciziei, justificând soluția de recunoaștere a dreptului de autor al apelantei, instanța face referire la art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, text care se referă, între altele, la proiecte și nicidecum la propuneri de proiecte.

Propunerile de proiecte pot fi asimilate mai degrabă ideilor și nicidecum proiectelor. Există un număr de 18 sisteme similare realizate de un număr de 6 firme din Germania, Canada, Suedia și S.U.A., fapt cunoscut chiar și de către reclamantă. Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Reclamanta nu a arătat în ce constă opera al cărei autor se pretinde, iar contractul de finanțare pentru execuție proiecte nu este generator de drepturi de autor, nici măcar pentru societățile sau persoanele fizice care vor avea contribuții esențiale la realizarea sistemului. Admiterea cererii reclamantei ar avea drept consecință obligarea tuturor celor care fac cercetări și încheie cu Statul Român contracte de finanțare să plătească despăgubiri uriașe, din venituri inexistente, celor ce au avut doar ideea realizării acestora.

Dacă o asemenea cerere ar fi acceptată, s-ar crea un precedent periculos care ar avea, în mod cert, ca efect încetarea tuturor contractelor de cercetare existente și neîncheierea altor contracte, ducând practic la încetarea oricărei cercetări științifice în România. Niciunul din cele două sisteme nu poate genera drepturi de autor, ci numai drepturi de proprietate industrială și intelectuală – după realizarea sistemelor – în favoarea persoanelor juridice implicate în cele două contracte - societăți comerciale și instituții -, în niciun caz persoanelor fizice, salariați ai acestora.

De altfel, pentru eventuale drepturi de autor pe care reclamanta le pretinde pentru cel de-al doilea contract - contractul de finanțare pentru execuție proiecte din 18 septembrie 2007, pentru realizarea proiectului „sistem stabilizat pentru recunoaștere și achiziții ținte” –, trebuia să cheme în judecată Universitatea P. București, și nu societatea pârâtă, care în acest contract are doar calitatea de partener. Instanța a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 8/1996, deoarece, pentru a vorbi de un drept de autor este necesar să existe o operă și persoana care să fi creat acea operă. Or, la data promovării acțiunii, nu exista nici „sistemul multisenzor pentru observarea țintelor mascate de vegetație”, nici „sistemul stabilizat pentru recunoaștere și achiziții ținte” încheiat de către instituția coordonatoare Universitatea P. București, sisteme asupra cărora reclamanta solicită să-i fie recunoscut dreptul de autor.

Primele etape ale realizării lor au demarat după ce reclamanta nu mai era salariata societății recurente, iar proiectele urmează a fi realizate abia la finele anului 2010, astfel încât nu există nici autorul acestora. Potrivit art. XIV din contractul de finanțare pentru execuție proiecte din 18 septembrie 2007, dreptul de proprietate industrială și intelectuală asupra sistemului ce va fi realizat aparține membrilor Consorțiului, respectiv societății pârâte și partenerilor de contract (SC S.S. și A. SRL și Universitatea P. București - persoane juridice) și în niciun caz persoanelor fizice (salariate ale instituțiilor menționate) care vor participa la realizarea lui. Potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 8/1996, existența acestui acord face ca dreptul de autor pentru opera ce va fi realizată sa aparțină membrilor consorțiului, respectiv societății pârâte și partenerilor SC S.O.

și A. SRL și Universitatea P. București - persoane juridice. Cu toate acestea, instanța de apel și-a bazat soluția pe prevederile art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, deși din probele administrate a reieșit, fără dubiu, că anterior implicării reclamantei în realizarea sistemului menționat, aceasta nu era decât deținătoarea unei propuneri de proiect și nu a unui proiect în sensul art. citat. Au fost greșit aplicate dispozițiile art. 297 C. proc. civ. În primul rând, instanța menționează eronat că soluția de desființare cu trimitere spre rejudecare s-ar baza pe alin. (1) teza a II –a din acea normă, care se referă la nelegala citare a părților, și nu la necercetarea fondului cauzei.

Ca atare, desființarea sentinței deoarece prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului se întemeiază pe alin. (1) teza I –a din art. 297. În al doilea rând, dispozițiile art. 297 nu permit instanței de apel să judece parțial fondul cauzei, respectiv a primului capăt de cerere și să trimită cauza spre rejudecare parțială, pentru cel de-al doilea capăt de cerere, cu indicații prin considerente de a respecta decizia de apel în ceea ce privește primul capăt de cerere, ceea ce transformă hotărârea într-o veritabilă decizie de îndrumare. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Motivele de recurs vizează, în esență, legalitatea deciziei de apel, prin prisma modului în care instanța de apel a soluționat fondul cauzei, însă și din perspectiva normelor de procedură privind judecata în apel.

Urmează a fi analizate cu precădere aspectele procedurale invocate de către recurentă, în condițiile în care o eventuală admitere a recursului din această perspectivă ar face inutilă cercetarea criticilor vizând fondul cauzei, instanța de control judiciar nefiind legată de ordinea în care partea însăși a redat criticile formulate. 1. În contextul motivelor de recurs privind modul de aplicare a normelor de procedură vizând judecata în apel, se reține că instanța de apel, prin decizia recurată, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, în temeiul art. 297 alin. (1) teza a II –a C. proc. civ. Din considerentele deciziei, rezultă că o asemenea soluție a avut în vedere faptul că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului celui de-al doilea capăt de cerere.

Ca atare, a făcut aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) teza I –a C. proc. civ., astfel cum, în mod corect, se pretinde prin motivele de recurs, și nu ale tezei a II –a din același art. 297 alin. (1), indicată explicit în decizia de apel. Această neregularitate reprezintă, însă, o simplă eroare materială, ce nu afectează legalitatea deciziei recurate, câtă vreme soluția de desființare cu trimitere spre rejudecare pentru necercetarea fondului, împrejurare la care s-a făcut referire explicită în considerente, își găsește corespondent în una dintre ipotezele din art. 297 C. proc. civ., fără a avea relevanță că, formal, s-a constatat întrunirea exigențelor prevăzute de o altă ipoteză decât cea indicată.

Drept urmare, sunt nefondate susținerile recurentei referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 297 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva modului de aplicare a primei teze a alin. (1), căreia îi corespunde soluția efectiv adoptată în apel, aceea de desființare cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile art. 297 nu interzic dezlegarea de către instanța de apel a unor aspecte de fapt sau de drept, care să fie avute în vedere la rejudecarea cauzei, dispusă pentru împrejurarea că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei. Asemenea situații sunt întrunite atunci când judecarea în primă instanță s-a realizat pe baza unei excepții procesuale – chiar dacă acea excepție nu a fost explicit indicată și denumită -, iar instanța de apel apreciază că soluția de admitere a excepției este greșită, tranșând aspectele de fapt și de drept ce interesează acea excepție procesuală.

Acesta este cazul și în speță: deși tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, constatarea pe care s-a întemeiat această soluție – a nedovedirii calității reclamantei de autor al celor două proiecte în legătură cu care a formulat, în prezentul cadru procesual, pretenții materiale de la pârâtă - corespunde, în fapt, unei excepții procesuale, aceea a lipsei calității procesuale active. Drept urmare, apreciind că reclamanta are statutul de autor al celor două proiecte, instanța de apel a dezlegat chestiunea legitimării procesuale active, în mod corect, a constatat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea fondului cererii în pretenții. Un asemenea mecanism procedural, desprins din prevederile art. 297 alin. (1) teza I –a C. proc.

civ., este posibil în condițiile în care, deși reclamanta a formulat două capete de cerere distincte - constatarea calității de autor și obligarea pârâtei la despăgubiri, în fapt, se identifică unul singur, cel vizând despăgubirile. Atât timp cât reclamanta a învestit instanța de judecată cu o cerere în realizare, tinzând la dezdăunarea din partea pârâtei, determinarea calității reclamantei de titular al dreptului subiectiv pretins reprezintă o chestiune prejudicială, care trebuie dezlegată în cadrul cererii în pretenții, indiferent dacă reclamanta a formulat sau nu un capăt de cerere distinct cu acest obiect.

În atare context, nedovedirea existenței dreptului subiectiv în patrimoniul reclamantei echivalează cu lipsa calității procesuale active în cererea în pretenții, astfel cum a apreciat implicit și instanța de apel atunci când a desființat sentința în totalitate (și nu parțial, chiar dacă a reținut că ar fi vorba despre două capete de cerere), motiv pentru care nu se poate constata o încălcare a prevederilor art. 297 C. proc. civ., criticile pe acest aspect fiind nefondate. 2. În ceea ce privește modul de soluționare a pretențiilor reclamantei privind calitatea sa de autor al proiectelor „Sistem multisenzor pentru observarea țintelor mascate de vegetație” și „Sistem stabilizat pentru recunoaștere și achiziții ținte”, se reține că toate motivele de recurs pe acest aspect tind la infirmarea concluziei instanței de apel privind întrunirea unei asemenea calități, indiferent de încadrarea juridică pe care recurenta a înțeles să o dea criticilor sale.

În acest context, Înalta Curte constată că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită de către instanța de apel, astfel încât nu este posibilă evaluarea modului în care Curtea de Apel a apreciat că sunt întrunite cerințele art. 3 și art. 7 lit. b) din Legea nr. 8/1996. Pentru stabilirea situației de fapt, instanța de apel a valorificat cele două documente înfățișate de reclamantă, intitulate „adeverințe”, reținând, pe baza lor, că reclamanta a prezentat, în cadrul unei expuneri în luna februarie 2007, la care au participat specialiști, mai multe propuneri de proiecte științifice, inclusiv pentru cele două proiecte din cauză. A reținut, totodată, că, ulterior întocmirii și prezentării proiectelor, în perioada mai – iunie 2007, reclamanta a avut întâlniri cu partenerii ce urmau să contribuie la realizarea practică a acestora.

În continuare, instanța de apel se referă doar la proiecte. Prin motivele de recurs, nu se contestă conținutul acestor înscrisuri (a căror reapreciere nici nu ar fi posibilă în prezenta etapă procesuală, în care se analizează exclusiv legalitatea, nu și temeinicia deciziei recurate), ci se susține că, pe baza lor, instanța de apel a reținut argumente contradictorii, a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 8/1996. Se observă, din considerentele anterior, o inconsecvență a instanței de apel în utilizarea termenilor prin care descrie obiectul creației intelectuale pentru care a stabilit calitatea de autor a reclamantei, însă aceasta nu relevă existența unuia dintre cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., după cum a susținut recurenta, ci, așa cum s-a menționat deja, o insuficientă determinare a situației de fapt. Pentru recunoașterea calității de autor a unei persoane fizice, conform art. 3 din Legea nr. 8/1996, este esențială existența unei opere originale de creație intelectuală. Instanța de apel a apreciat că o asemenea operă există, reprezentată fiind de proiectele științifice „Sistem multisenzor pentru observarea țintelor mascate de vegetație” și „Sistem stabilizat pentru recunoaștere și achiziții ținte”. Conținutul acestor proiecte a fost identificat prin componenta lor tehnică – pe care a creat-o reclamanta -, instanța de apel făcând distincție între momentul elaborării proiectelor și cel al execuției acestora.

În contextul unei asemenea distincții operate în apel și ținând cont de susținerile reclamantei în sensul că „opera” sa este lucrarea vizată de prima dintre cele două etape menționate anterior, Înalta Curte apreciază că persoanei fizice care a conceput proiectele i s-ar putea recunoaște, în principiu, calitatea de autor, contrar susținerilor recurentei, care se referă, în realitate, la cea de-a doua etapă, cea a execuției proiectelor. În această din urmă fază, urma a se obține o altă „operă”, ce se confundă cu „rezultatul cercetării” și pentru care s-a prevăzut în art. 45 din contractele de finanțare a proiectelor (din 18 septembrie 2007 și din 18 septembrie 2007) că aparțin „membrilor consorțiului”, deci persoanelor juridice în cadrul cărora urma a se realiza proiectele.

Această fază a punerii în aplicare a proiectelor nu are legătură cu cauza, deoarece reclamanta a formulat pretenții exclusiv în legătură cu prima etapă, pretenții care trebuie analizate ca atare. Nu rezultă, însă, cu certitudine, din considerentele deciziei de apel, motivul pentru care s-a considerat că partea tehnică a celor două proiecte poate constitui o operă științifică originală, în sensul art. 7 lit. b), ținându-se cont de faptul că obiectul protecției în cazul unei opere științifice este forma în care autorul și-a expus rezultatul activității sale de cercetare.

Era necesar, din această perspectivă, a se analiza detaliat atare „componentă tehnică”, ce face parte integrantă din contractele de finanțare, precizându-se dacă aceasta constă fie în parametrii tehnici (mecanici, electrici, optici, automate logice), fie în soluțiile tehnice ce urmau a fi utilizate pentru realizarea modelelor experimentale vizate de proiecte, ori atât în parametrii tehnici, cât și în soluțiile constructive sau chiar în alte dimensiuni ale proiectelor, ce trebuie relevate ca atare. După identificarea certă a lucrării despre care reclamanta pretinde că reprezintă o operă, în sensul legii, era necesară demonstrarea integrării sale în categoriile de opere prevăzute de art. 7 din lege, precum și a caracterului de originalitate, esențial pentru protecția operei.

Nu este nevoie a se demonstra aptitudinea lucrării de a conduce la realizarea modelelor experimentale, deoarece aplicabilitatea practică este o condiție pentru brevetabilitatea unei invenții, nu și pentru recunoașterea dreptului de autor (dreptul de autor neputând purta, oricum, asupra unei invenții). De asemenea, ar fi trebuit ca instanța să se raporteze la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, pentru a exclude orice posibilitate de asimilare a lucrării reclamantei cu vreuna dintre categoriile de activități pentru care nu operează protecția legală a dreptului de autor. Nu este suficientă referirea doar la idei, din cuprinsul acestor categorii, deoarece chiar și atare referire ar fi trebuit făcută în concret, în legătură cu o lucrare științifică clar identificată și precis structurată.

Nu este exclus, de exemplu, ca lucrarea reclamantei să reprezinte doar un procedeu sau o metodă de funcționare, pentru care nu beneficiază de protecție legală, observându-se schemele grafice din cele două proiecte și împrejurarea că proiectele tind la realizarea unor modele experimentale de echipament militar, prin folosirea unor obiecte cunoscute (camere TV, radar laser, sistem G.P.S.), însă asamblate și valorificate într-un anumit mod, pe care reclamanta îl explică prin proiecte. De asemenea, este posibil ca lucrarea să nu fie originală (nu în sens de noutate, ca în cazul invențiilor, ci de manieră de exprimare a creativității personale a autorului) ori să reprezinte, în fapt, o invenție, pentru care nu se poate recunoaște dreptul de autor.

Toate aceste aspecte trebuiau clarificate de către instanța de apel în scopul dezlegării chestiunii calității reclamantei de autor în sensul art. 3 din Legea nr. 8/1996, astfel încât, în absența unei lămuriri corespunzătoare a situației de fapt, instanța de control judiciar nu este în măsură a determina legalitatea concluziei privind existența unei opere originale și a calității reclamantei de autor al acesteia, precum și a modului de aplicare a prevederilor art. 3, 7 și 9 din Legea nr. 8/1996. Pe temeiul art. 314 C. proc. civ. – fără a fi necesară raportarea la vreunul dintre cazurile de recurs descrise de art. 304 C. proc. civ.

-, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru clarificarea situației de fapt prin prisma considerentelor anterior expuse, relative la definirea certă a lucrării tehnice elaborate de către reclamantă (lucrare grafică, plan constructiv, construcție teoretică, procedeu sau metodă de funcționare etc.), avându-se în vedere și dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din lege, precum și la eventuala identificare a unei opere originale. În măsura în care instanța de apel, în rejudecare, va considera că este necesară efectuarea unei expertize de specialitate, pentru clarificarea aspectelor tehnice anterior arătate, este la latitudinea sa recurgerea la un atare mijloc de probă, ale cărui obiective le va stabili instanța, după punerea lor în dezbaterea părților, cu respectarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare.

Pe baza constatărilor și concluziilor expertului, Curtea de Apel, va dezlega aspectele de drept ce interesează cauza, în raport de considerentele prezentei decizii. Față de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC E.O.C. SRL împotriva deciziei nr. 111A din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 iulie 2011.