ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4372/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4372/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

încheierea nr. 163 din 21 decembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția penală

și de minori, pronunțată în Dosarul nr. 1701/33/2011, a fost respinsă cererea

de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.S.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a constatat că prin încheierea penală nr. 131 din 10 noiembrie 2011

pronunțată în Dosar nr. 1502/33/2011 al Curții de Apel Cluj, s-a dispus

arestarea preventivă a inculpatului A.S. pe o durată de 29 zile sub aspectul

comiterii infracțiunii de luare de mită în formă continuată prev. de art. 254

alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41

alin. (2) C. pen. reținându-se că în perioada 2009-2011, în exercitarea

atribuțiilor de primar al Municipiului Cluj-Napoca, ar fi condiționat

încheierea diverselor contracte pentru lucrări sau servicii plătite din fonduri

alocate de la bugetul local, precum și derularea acestor contracte, eliberarea

certificatelor de urbanism, a autorizațiilor de construire ori de comerț

stradal - de primirea unor sume de bani iar pentru a disimula caracterul ilicit

al primirii foloaselor necuvenite, ar fi angrenat în aceste activități și pe

soția sa -învinuita A.M.U., avocat în Baroul Cluj, sumele de bani, pe care se

presupune că le pretindea cu titlu de mită, fiind primite de inculpat prin

intermediul cabinetului de avocatură al soției sale, sub falsa justificare a

unor contracte de consultanță.

Curtea a constatat că în cauză sunt în

continuare indicii temeinice în sensul dispozițiilor art. 68

1

C.

proc. pen., respectiv date din care rezultă presupunerea rezonabilă că

inculpatul ar fi comis faptele pentru care s-a dispus arestarea.

De asemenea Curtea a mai constatat că

nu mai sunt de actualitate împrejurările ce s-au constituit în temeiurile prev.

de art. 148 lit. b)-c) C. proc. pen. reținute de instanța care a dispus

arestarea și, ulterior cea care a dispus prelungirea acestei măsuri, pentru că

la acest moment, nu există la dosar date că inculpatul încearcă zădărnicirea

aflării adevărului sau că pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni, în

accepțiunea textelor legale, mai sus menționate.

De altfel, s-a apreciat că nici la

momentul arestării ori al prelungirii arestării, aceste temeiuri nu au existat.

Subzistă în schimb, temeiul arestării

prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv, fapta pentru care este

cercetat inculpatul - luare de mită în formă continuată - este pedepsită cu

închisoarea mai mare de 4 ani (limitele de pedeapsă fiind între 3 și 15 ani

închisoare), iar lăsarea sa în libertate prezintă în continuare pericol concret

pentru ordinea publică - aspect asupra căruia ne vom referi în continuare, în

contextul analizării condițiilor liberării provizorii solicitate de inculpat,

prin cererea ce face obiectul prezentei.

Curtea a constatat că sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate în principiu a cererii însă în urma analizării sub

aspectul temeiniciei și oportunității, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauze, prin raportare atât la elemente ce privesc faptele pentru care

inculpatul este cercetat, dar și la datele care circumstanțiază persoana

acestuia și, în funcție de aptitudinea pe care instanța consideră că o va avea

liberarea provizorie de a asigura realizarea efectivă a scopului măsurilor

preventive prev. de art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a constatat că nu

se poate dispune lăsarea în libertate a inculpatului.

Deși în cauză sunt referințe

favorabile inculpatului, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, Curtea

a constatat că există indicii evidente cu privire la un interes public real (avut

în vedere și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - Cauza

Labita c. Italiei din 6 aprilie 2000, Cauza Neumeister c. Austrii din 27 iunie

1968) și care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere

mai mare decât cea a regulii generale a cercetării inculpatului în stare de

libertate.

Totodată și intervalul scurs de la

data arestării - 11 noiembrie 2011 - nu este unul foarte mare, pentru a putea

considera că s-au schimbat dimensiunile pericolului pentru ordinea publică ori

a interesului public față de acest caz, în care se așteaptă reacții prompte,

ferme, din partea organelor judiciare, inclusiv sub aspectul măsurilor

preventive.

Față de natura și gravitatea

presupusei activității infracționale, prin prisma celor de mai sus, s-a

apreciat că sentimentul de nesiguranță, de revoltă, de neîncredere în

instituțiile statului, ce s-a indus în rândul comunității, la nivelul opiniei

publice, este la fel de puternic ca și la data arestării, fiind necesară în

continuare privarea de libertate a inculpatului, pentru a garanta buna

desfășurare a procesului penal și a descuraja comiterea unor astfel de fapte,

de către alți potențiali făptuitori.

Împotriva încheierii din 21 decembrie

2011 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul

nr. 1701/33/2011, în termen legal, a declarat recurs inculpatul A.S.,

solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și admiterea

cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Concluziile formulate de

reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul

cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei

hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursul

declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate

împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la

judecată ori de la executarea pedepsei.

În alin. (2) al art. anterior

menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi

realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Deși nu este o măsură preventivă,

liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele

măsuri fiind același și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul

său.

Din analiza prevederilor art. 136

alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că,

pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi

îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la

faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a

persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a

doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea

căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit

dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani".

Condiția negativă vizează

comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa

în libertate provizorie.

Dispozițiile art. 160

2

C.

proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una

obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda"), inculpatul având

doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată

îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității

lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu

constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța

nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în

orice situație.

Dimpotrivă, instanței i se cere prin

alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen. să verifice și să examineze

existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În opinia instanței, expresia

„date" conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la

existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații,

împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului,

la modul de operare, la infracțiunea pretins a fi comisă, care să

îndreptățească temerea, să o justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să

fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a

asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri

pe inculpat de la orice altă activitate infracțională.

Legea nu prevede care sunt acele

criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei

cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie

să se raporteze la gravitatea faptei - în speță fiind vorba despre infracțiuni

de corupție, presupus a fi săvârșite în formă continuată, la circumstanțele

concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele care

caracterizează inculpatul.

Instanța poate refuza liberarea dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului

penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută

atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu

respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității

între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a

Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau

deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol,

are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să

asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției

enunțate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu exactitate

domeniul ei de aplicație. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție

de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea

penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea

judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică

cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod

rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la

care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit

definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar

numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care

durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății

la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art. 5

parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte aprecieză -

în acord cu instanța de fond - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate

fi instituit inculpatului A.S., fiind insuficient pentru realizarea scopului

penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.,

impunându-se menținerea măsurii arestării preventive.

Se reține, de asemenea, că

circumstanțele personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de

către instanța de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente

pentru a justifica punerea în libertate.

Pentru considerentele expuse,

apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Înalta Curte va respinge ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul A.S.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul

inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se

va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul A.S.

Împotriva încheierii nr. 163 din 21

decembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în

Dosarul nr. 1701/33/2011.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 29 decembrie

2011

.