ÎCCJ, Decizia nr. 5/2012

Problemele de drept ce au generat practica neunitară Prin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați s-a arătat că în practica instanțelor de judecată nu există un punct de vedere unitar cu privire la: 1. interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitor la instanța competentă să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite; 2. calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispozițiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Examenul jurisprudențial În urma verificării jurisprudenței la nivelul întregii țări s-a constatat că nu există practică unitară în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, cu referire la instanța competentă să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite și la calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea unor astfel de cereri.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. În ceea ce privește instanța competentă să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite 3.1.1. Într-o primă orientare jurisprudențială, unele instanțe, învestite cu o cerere de întoarcere a executării în condițiile prevăzute de art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, au considerat că este competentă să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite instanța care a soluționat în fond litigiul în care au fost pronunțate hotărârile a căror desființare justifică întoarcerea executării, stabilită potrivit dispozițiilor art. 1-19 din Codul de procedură civilă sau desemnată printr-o lege specială, în raport cu natura juridică a litigiului și, respectiv, cu elementele acțiunii civile (obiect, părți, cauză). S-a considerat că o asemenea interpretare are la bază considerente de ordin rațional și, raportat la art. 404 2 alin. 2 din Codul de procedură civilă, este de neconceput instituirea unor mecanisme procedurale diferite pentru soluționarea unor cereri ce au o natură identică. 3.1.2. Într-o a doua orientare jurisprudențială s-a considerat că în stabilirea competenței materiale de soluționare a cererii de întoarcere a executării silite se are în vedere doar criteriul valoric al obiectului litigiului. În argumentare s-a arătat faptul că, în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, reclamantul poate exercita dreptul la acțiune pentru întoarcerea executării silite pe calea unei cereri separate care se adresează instanței judecătorești "competente potrivit legii". S-a susținut că, avându-se în vedere caracterul echivoc al sintagmei "instanța judecătorească competentă potrivit legii" și posibilitatea interpretării diferite a acesteia, se impun referințe privitoare la conceptele de "drept subiectiv civil", "acțiune" și "drept la acțiune", pentru determinarea competenței materiale de soluționare a cererii de întoarcere a executării silite. Ca atare, s-a susținut că identificarea și cunoașterea exactă a conceptelor sus-evocate conduc la concluzia că este exclusă ipoteza ca legiuitorul să fi avut în vedere instanța de executare prevăzută de art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă. Din această perspectivă, unele instanțe au reținut că, întrucât dispozițiile art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă nu indică expres competența instanței de executare precum în cazul contestației la executare, regula nu poate fi aplicată prin extrapolare și altei situații, chiar dacă există o strânsă legătură între acestea, și, ca atare, devin incidente prevederile art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă care stabilesc competența judecătoriei și tribunalului în funcție de criteriul valoric al obiectului cererii de chemare în judecată. În argumentarea punctului de vedere, pornind de la raportul dintre legea generală și legea specială, potrivit principiului generalia specialibus non derogant și specialia generalibus derogant, s-a ajuns la interpretarea restrictivă fundamentată pe argumentul că "excepția este de strictă interpretare și aplicare", ce permite astfel a se trage concluzia că atunci când nu este reglementată o situație de excepție intervine dreptul comun. Ca atare, s-a reținut că, întrucât normele care reglementează competența materială a instanței de executare sunt norme cu caracter special, acestea sunt de strictă interpretare, nefiind susceptibile de a fi aplicate prin analogie. În aceeași opinie s-a mai reținut că întoarcerea executării silite nu face parte din "categoria oricăror alte incidente" apărute în cursul executării silite pentru a se putea stabili competența de soluționare a cererii în favoarea instanței de executare, dat fiind faptul că această fază procesuală s-a finalizat anterior introducerii cererii de chemare în judecată. Un alt argument în susținerea celei de-a doua opinii vizează faptul că natura juridică originară a litigiului din care a rezultat titlul executoriu nu poate avea relevanță pentru determinarea instanței competente prevăzute la art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, întrucât în faza execuțională se naște un nou raport juridic în care părțile au o altă calitate, de creditor și debitor, iar fundamentul cererii de întoarcere a executării silite îl constituie desființarea hotărârii care constituie titlu executoriu, neavând nicio relevanță materia juridică în care s-a pronunțat hotărârea. 3.1.3. În cea de-a treia orientare jurisprudențială, instanțele au apreciat că instanța competentă să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite este judecătoria ca instanță de executare. În argumentarea acestei opinii s-a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 404 1 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau executarea însăși, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia. Regula rezultă din art. 404 2 alin. 1 din Codul de procedură civilă și exprimă posibilitatea celui interesat de a solicita instanței de casare ca, prin aceeași hotărâre, să dispună și asupra restabilirii situației anterioare executării. Dacă partea nu a avut diligența de a valorifica posibilitatea procesuală mai sus enunțată, iar instanța care a desființat hotărârea executată nu a dispus cu privire la întoarcerea executării silite, instanța care rejudecă fondul va putea dispune această măsură în conformitate cu art. 404 2 alin. 2 din Codul de procedură civilă. Dacă nici această cale nu a fost urmată, cel îndreptățit va putea cere "instanței competente potrivit legii" să dispună restabilirea situației anterioare, astfel cum prevede art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă. S-a reținut că la determinarea instanței competente să soluționeze cererea de întoarcere a executării trebuie evidențiat faptul că dispozițiile art. 404 1 alin. 1, art. 404 2 și art. 404 3 din Codul de procedură civilă, ce reglementează întoarcerea executării silite, sunt cuprinse în cartea a V-a "Despre executarea silită", cap. I "Dispoziții generale", secțiunea a VI1-a "Întoarcerea executării" din Codul de procedură civilă. În această opinie s-a susținut că din interpretarea dispozițiilor art. 404 1 alin. 1 și art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă rezultă următoarele concluzii: a) cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ține de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluționare irevocabilă a fondului litigiului; b) dispozițiile legale aplicabile cu privire la instanța competentă și căile de atac sunt cele prevăzute pentru executarea silită și contestația la executare; c) stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluționarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestației la executare, acesteia îi este aplicabilă procedura de soluționare prevăzută pentru contestația la executare instituția-cadru generală în raport cu procedura specială a întoarcerii executării ce reprezintă o contestație specială la executare. Astfel, făcând aplicarea prevederilor art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, conform cărora instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia s-a făcut executarea, competența de soluționare a litigiului privind întoarcerea executării silite aparține aceleiași instanțe - judecătoriei, ca instanță de executare. 3.2. În ceea ce privește calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul dispozițiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă 3.2.1. Într-o primă orientare jurisprudențială, unele instanțe au considerat că hotărârile judecătorești pronunțate în cauzele având ca obiect întoarcerea executării silite, în condițiile prevăzute de art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, sunt supuse acelorași căi de atac prevăzute pentru hotărârile ce soluționează fondul cauzei, întrucât întoarcerea executării silite este reglementată în Codul de procedură civilă într-o secțiune separată de contestația la executare și nu cuprinde dispoziții de trimitere la această din urmă instituție, care are prevederi exprese privind competența și căile de atac. Drept urmare, s-a susținut că nici în privința căilor de atac nu este aplicabilă procedura contestației la executare, în condițiile în care aceste dispoziții procedurale sunt de strictă interpretare, iar în materia întoarcerii executării silite nu sunt prevăzute dispoziții speciale, astfel că sunt incidente prevederile de drept comun conținute de art. 282 și 2821 din Codul de procedură civilă. 3.2.2. În cea de-a doua orientare jurisprudențială, alte instanțe au apreciat că, stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluționarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestației la executare, acesteia îi sunt aplicabile procedura de soluționare și căile de atac prevăzute pentru contestația la executare - instituția-cadru generală în raport cu procedura specială a întoarcerii executării care a fost definită în doctrină și în jurisprudență ca fiind o contestație specială la executare. Prin urmare, împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în materia întoarcerii executării se poate exercita numai calea extraordinară de atac a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, cu excepțiile prevăzute de această normă.

Opinia procurorului general Procurorul general a opinat în sensul că instanța competentă să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite este instanța de executare, respectiv judecătoria, iar calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea acestor cereri este recursul. Astfel, procurorul general a susținut că, întrucât competența de încuviințare a executării silite revine, potrivit art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, judecătoriei, ca instanță de executare, respectând principiul simetriei, tot acesteia îi revine și competența de soluționare în primă instanță a cererii de întoarcere a executării, prin care se poate restabili situația anterioară executării, aceeași instanță fiind competentă să soluționeze și contestația la executare, în lumina dispozițiilor art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă. În baza principiului simetriei, dacă executarea nu s-a putut obține decât prin ordinul unei instanțe judecătorești, atunci și revocarea unei executări (înțeleasă ca o a doua executare în sens invers) nu se poate obține decât tot prin ordinul aceleiași instanțe, fiind singura care cunoaște în detaliu modul de efectuare a procedurii de urmărire silită. Deoarece întoarcerea executării reprezintă o modalitate de realizare a unor drepturi patrimoniale, derivând din desființarea titlului executoriu, iar legea în materia executării instituie competența judecătoriilor de a soluționa astfel de litigii, rezultă că nici criteriul valoric și nici cel dedus din natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu nu pot fi valorificate pentru determinarea competenței materiale. Excepțiile instituite de art. 373 alin. 2 ultima teză din Codul de procedură civilă, care fac trimitere la o altă instanță de executare în afara judecătoriei, sunt însă prevăzute în mod expres în alte acte normative [art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare]. Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prevede că instanța de executare este instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ, respectiv tribunalul sau curtea de apel, după distincțiile prevăzute la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, s-a reținut că întreaga reglementare a executării silite, precum și a cererilor ce vizează această instituție juridică stabilește atribuții și competențe doar pe seama judecătoriilor, ca instanțe de executare, iar excepțiile de la această regulă sunt prevăzute în mod expres. În acord cu dispozițiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care stipulează că "hotărârea pronunțată cu privire la contestație se dă fără drept de apel, cu excepția hotărârii pronunțate în temeiul art. 400 1 și al art. 401 alin. 2", calea de atac împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite, formulate în temeiul prevederilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, este, în opinia procurorului general, numai recursul. S-a mai arătat că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la tribunal nu este unul absolut, fiind vorba de un drept pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale l-a recunoscut fără să îl definească, în sensul restrâns al cuvântului existând posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept. Totodată, s-a învederat că art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrând dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, acordă și posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție. Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați nu și-a exprimat punctul de vedere cu privire la soluția ce urmează a fi pronunțată în recursul în interesul legii pe care l-a promovat, deși particularitatea lui vizează soluționarea cererii de întoarcere a executării silite, atunci când titlul executoriu inițial era o hotărâre judecătorească pronunțată de un complet specializat de dreptul muncii și asigurări sociale.

Raportul asupra recursurilor în interesul legii Raportul asupra recursurilor în interesul legii, întocmit conform art. 330 6 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a concluzionat ca fiind corectă una dintre soluțiile identificate de examenul jurisprudențial, respectiv aceea că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă instanța judecătorească competentă potrivit legii să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situației anterioare este instanța de executare, respectiv judecătoria, iar hotărârea judecătorească pronunțată este supusă căii de atac a recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție Având în vedere că jurisprudența neunitară a fost generată de modalitatea de interpretare diferită a dispozițiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, ce constituie obiect al recursurilor în interesul legii, urmează a fi supuse examinării următoarele aspecte: 1. reglementarea legală (sediul materiei) a instituției întoarcerii executării; 2. fundamentul juridic al acestei instituții; 3. natura, caracterul, dinamica, mijloacele juridice și modalitățile de realizare a întoarcerii executării; 4. incidența principiului simetriei raportat la competența materială a instanțelor, în ceea ce privește soluționarea contestației la executare; 5. calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunțate în soluționarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării (prin raportare la natura juridică a întoarcerii executării = "contestație specială la executare"); 6. dreptul la un "recurs efectiv" prin prisma dispozițiilor art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, art. 304 1 din Codul de procedură civilă și art. 13 și 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. I. Instituția întoarcerii executării este reglementată în Codul de procedură civilă, cartea a V-a "Despre executarea silită", cap. I "Dispoziții generale", secțiunea a VI1-a" "Întoarcerea executării", ce constituie deci sediul materiei. Este de observat că prin art. 379 1 din Codul de procedură civilă se prevede expres și imperativ că "în cazul în care s-a desființat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desființate de drept. Dispozițiile art. 404 1 - 404 3 sunt aplicabile". Ca atare, din însăși reglementarea instituției întoarcerii executării, constând în repunerea părților în situația anterioară, în cadrul executării silite, rezultă, fără posibilitate de echivoc, că legiuitorul a avut în vedere ca acestei instituții juridice, ce reprezintă de fapt o situație "simetric inversă executării săvârșite", să îi fie incidente reglementările statuate în privința contestației la executare. Că este așa rezultă chiar din dispozițiile art. 404 1 alin. 1 din Codul de procedură civilă: "În toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia." Pentru a se realiza însă "întoarcerea executării" trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: 1. Cel interesat, debitorul urmărit, trebuie să ceară instanței, odată cu cererea de desființare a titlului sau a executării silite, restabilirea situației anterioare executării. 2. Dacă însă aceasta nu mai este posibilă, întrucât executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, partea interesată va face o cerere în despăgubire, solicitând restituirea sumei rezultate din vânzare. Ca atare, în ambele situații, cererea debitorului are caracter accesoriu față de cererea principală de desființare a titlului sau a executării. 3. Dacă debitorul nu a făcut o astfel de cerere, solicitând numai desființarea titlului sau a executării, o va putea face ulterior printr-o cerere principală, invocând tocmai desființarea titlului sau a executării. 4. Dacă instanța judecătorească a desființat titlul executoriu sau actele de executare, tot la cererea celui interesat, aceasta va putea dispune asupra restabilirii situației anterioare printr-o hotărâre (art. 404 2 alin. 1 din Codul de procedură civilă). 5. Dacă instanța care a desființat titlul executoriu a dispus rejudecarea în fond a cererii și nu a luat măsura restabilirii situației anterioare, această măsură se va putea dispune de instanța care judecă fondul. 6. În toate aceste situații, când nu s-a dispus restabilirea situației anterioare, cel îndreptățit o va putea solicita "instanței judecătorești competente potrivit legii", dacă nu se prevede altfel. Prin urmare, pentru a se realiza întoarcerea executării trebuie să se înlăture temeiul executării prin anularea, desființarea executării sau trebuie să se invalideze executarea însăși. Din situațiile expuse rezultă că "întoarcerea executării" va putea fi realizată doar dacă s-a desființat însuși titlul executoriu ori s-a anulat executarea însăși, nu însă și atunci când s-a anulat un anume act de executare pentru că acesta n-ar fi fost îndeplinit cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Ipoteza prevăzută de art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă este aceea care a creat un punct de vedere neunitar legat de interpretarea sintagmei "instanță competentă potrivit legii". Textul de lege, art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, este cuprins în cartea a V-a, secțiunea a VI1-a introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005. Textul art. 404 2 din Codul de procedură civilă, în întregul lui, reglementează competența instanței cu privire la soluționarea cererii de întoarcere a executării silite și modalitatea de sesizare a acesteia. Nota comună a dispozițiilor alin. 1 și 2 ale art. 404 2 din Codul de procedură civilă este aceea că titlul executoriu este reprezentat exclusiv de o hotărâre judecătorească ce face obiectul controlului judiciar. Textul alin. 3 al art. 404 2 din Codul de procedură civilă vizează însă o situație aparte de restabilire a situației anterioare pe calea unei acțiuni separate, doar în situațiile în care nu s-a dispus restabilirea situației anterioare în condițiile alin. 1 și 2 ale art. 404 2 din Codul de procedură civilă. Ca atare, rezultă că, în aplicarea art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, cel interesat solicită restabilirea situației anterioare nu pe cale accesorie, ci pe calea unui proces distinct. Or, în condițiile în care sediul materiei este cuprins în cartea a V-a "Despre executarea silită", secțiunea a VI1-a "Întoarcerea executării", se apreciază că natura juridică a întoarcerii executării - astfel cum a fost definită atât în doctrină, cât și în literatura de specialitate, dar și în practica judiciară - "de executare silită în sens invers" determină și instanța competentă pentru soluționarea ei în acest caz, și anume instanța de executare - judecătoria, așa cum rezultă din dispozițiile art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă. Din perspectiva celor expuse și din coroborarea prevederilor art. 404 2 alin. 1 din Codul de procedură civilă cu reglementarea sus-arătată din cuprinsul art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, următoarele aspecte ce caracterizează instituția întoarcerii executării sunt esențiale în interpretarea textului de lege: a) Întoarcerea executării este în fapt o reluare a "drumului executării", însă în sens invers = restabilirea situației anterioare executării săvârșite. b) Cererea de întoarcere a executării silite, pe cale separată, este o cerere ce ține în exclusivitate de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluționare irevocabilă a fondului litigiului. c) Întoarcerea executării își are sorgintea în executarea anterioară a unui titlu executoriu ce fusese ulterior desființat, cu alte cuvinte, fundamentul juridic al instituției întoarcerii executării și, implicit, caracterul de "contestație specială la executare" derivă din chiar executarea anterioară a unui titlu executoriu ce fusese ulterior desființat, neavând astfel nicio relevanță materia juridică în care s-a pronunțat hotărârea desființată. d) Stabilirea unei proceduri judiciare contradictorii pentru soluționarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestației la executare, impune aplicarea procedurii de soluționare prevăzute pentru contestația la executare - instituția-cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării care poate fi definită, astfel, ca o "contestație specială la executare". e) Caracterul de contestație specială la executare atrage incidența dispozițiilor legale aplicabile contestației la executare, inclusiv a celor ce vizează competența materială a instanței. Pe cale de consecință, întrucât competența de încuviințare a executării silite revine, potrivit art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, judecătoriei, ca instanță de executare, rezultă că, în virtutea principiului simetriei, competența de soluționare în primă instanță a cererii de întoarcere a executării revine tot judecătoriei, ca instanță de executare, potrivit dispozițiilor art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Totodată, în virtutea aceluiași principiu, al simetriei, dacă executarea nu s-a putut obține decât prin ordinul unei instanțe judecătorești, atunci și revocarea unei executări - înțeleasă ca o a doua executare în sens invers - se poate obține doar prin ordinul aceleiași instanțe, fiind singura care cunoaște în detaliu modul de săvârșire a procesului de executare silită. f) Din această perspectivă, a caracterizării întoarcerii executării ca "o contestație specială la executare", sunt de amintit și dispozițiile Deciziei nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, prin care s-a statuat că: "Judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este competentă să judece contestația, atât împotriva executării silite înseși, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condițiile legii, cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea...". Or, în condițiile în care judecătoria, ca instanță de executare, este competentă să soluționeze contestația, atât împotriva executării, cât și a titlului executoriu, aceeași competență aparține aceleiași instanțe, judecătoria, atunci când se pune problema restabilirii situației anterioare executării (întoarcerea executării), ca urmare a anulării executării și, respectiv, a desființării titlului executoriu în baza căruia a fost efectuată executarea silită. g) Cum întoarcerea executării reprezintă o modalitate de "reluare a drumului executării", o "contestație specială la executare" și, respectiv, o modalitate de realizare a unor drepturi patrimoniale derivând din desființarea titlului executoriu și cum în materia executării silite (a contestației la executare) este instituită competența materială în favoarea judecătoriei (art. 3731 alin. 2 din Codul de procedură civilă), pe cale de consecință, nu poate opera nici criteriul valoric, nici cel dedus din natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu. Excepțiile instituite de art. 373 alin. 2 teza ultimă din Codul de procedură civilă, care fac trimitere la o altă instanță de executare în afara judecătoriei, sunt însă în mod expres prevăzute în alte acte normative. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, instanța de executare este instanța ce a soluționat fondul litigiului în contencios administrativ (tribunalul sau curtea de apel) după distincțiile prevăzute la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. O altă excepție este cea derivată din dispozițiile art. 45 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice și juridice, altele decât debitorii definiți la art. 38 din actul normativ sus-menționat, sunt de competența curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului și se judecă de urgență și cu precădere. Față de considerentele expuse, având în vedere atât sediul legal de reglementare a instituției întoarcerii executării - cartea a V-a - "Despre executarea silită", secțiunea a VI1-a "Întoarcerea executării" -, cât și natura și fundamentul juridic al instituției întoarcerii executării și, implicit, caracterul de "contestație specială la executare" care derivă din chiar executarea anterioară a unui titlu executoriu, ce fusese ulterior desființat, neavând, astfel, nicio relevanță materia juridică în care s-a pronunțat hotărârea desființată, se apreciază că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, "instanța judecătorească competentă potrivit legii", în restabilirea situației anterioare (întoarcerea executării) pe calea unei acțiuni separate, este instanța de executare, respectiv judecătoria. II. În ceea ce privește calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunțate în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, urmează a fi avute în vedere toate aspectele sus-evocate, ce caracterizează pe deplin cererea de întoarcere a executării, și anume: - cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ține de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluționare irevocabilă a fondului litigiului, iar dispozițiile legale aplicabile, atât cu privire la instanța competentă, cât și cu privire la căile de atac prevăzute pentru contestația la executare, îi sunt aplicabile; - s-a stabilit o procedură judiciară contradictorie pentru soluționarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestației la executare, acesteia fiindu-i aplicabile atât procedura de soluționare, cât și căile de atac prevăzute pentru contestația la executare - instituția-cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării, ce reprezintă o "contestație specială la executare"; - dispozițiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevăd că: "Hotărârea pronunțată cu privire la contestație se dă fără drept de apel, cu excepția hotărârii pronunțate în temeiul art. 4001 și al art. 401 alin. 2."; - dispozițiile art. 3041 din Codul de procedură civilă prevăd că: "Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele."; - art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un recurs efectiv potrivit căruia: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale". Or, în condițiile în care dispozițiile art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă nu sunt cuprinse în situațiile de excepție susevocate rezultă, fără posibilitate de echivoc, că recursul este calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunțate în ipoteza reglementată de art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Este de reținut că, de altfel, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 436 din 30 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 22 iunie 2006; Decizia nr. 540 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 15 august 2007; Decizia nr. 1.066 din 20 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 8 decembrie 2007; Decizia nr. 37 din 15 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 28 ianuarie 2008; Decizia nr. 627 din 28 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 30 iunie 2009; Decizia nr. 295 din 24 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 9 mai 2011; Decizia nr. 441 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 25 iulie 2011; Decizia nr. 719 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 5 septembrie 2011, cu privire la suprimarea căii de atac a apelului prin dispozițiile art. 402 alin. 2 din Codul de procedură civilă, a statuat în jurisprudența sa constantă că "accesul liber la justiție nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor care poate institui reguli deosebite în considerarea unor situații deosebite." Așa fiind, Curtea Constituțională a statuat că textul de lege dedus controlului nu contravine art. 21 din Constituția României, republicată, în măsura în care nu se precizează in terminis că accesul liber la justiție implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât și a recursului. În această concluzie, Curtea amintește că reglementările internaționale în materie nu impun un anumit număr de grade de jurisdicție sau de căi de atac, în acest sens fiind și dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care prevăd asigurarea posibilității unui recurs efectiv, la o instanță națională. Instanța de contencios constituțional a mai statuat, prin deciziile sus-menționate, că "nu sunt încălcate nici dispozițiile art. 24 din Constituție privind dreptul la apărare, deoarece exercitarea acestui drept nu este îngrădită, părțile având dreptul de a fi asistate de un avocat în tot cursul procesului, de a beneficia în cadrul procesului de toate mijloacele de apărare și garanțiile prevăzute de lege." De altfel, potrivit art. 304 1 din Codul de procedură civilă, "recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele." Astfel fiind, prin prisma garanțiilor efective confirmate de art. 304 1 din Codul de procedură civilă, nu sunt îngrădite și nici afectate accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și cel privind dreptul la un recurs efectiv (art. 13 din Convenție). Exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în ipoteza reglementată de art. 404 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă conferă instanței, prin prisma art. 304 1 din Codul de procedură civilă, dreptul de a examina cauza sub toate aspectele, ceea ce înseamnă stabilirea situației de fapt (raportat la obiectul dedus judecății - întoarcerea executării prin restabilirea situației anterioare) ce vizează temeinicia chiar și cu privire la aplicarea legii (legalitatea) fără a fi limitată la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă. În această reglementare, recursul reprezintă singura cale de atac, care însă permite un control judiciar deplin, sub aspectul aplicării legii și al temeiniciei soluției. Cu privire la dreptul la un recurs efectiv, prevăzut de art. 13 din Convenție, se impun câteva precizări desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care dispozițiile legale sus-evocate impun statelor contractante o obligație pozitivă, ce are ca obiect tocmai reglementarea în cadrul legislației interne a unui asemenea "recurs" care să permită înlăturarea eventualelor încălcări ale dispozițiilor Convenției, ca reparație subsecventă, indiferent de autorul acesteia, și anume: - că absența unui asemenea "recurs" în dreptul intern constituie, în concepția instanței europene, o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor Convenției; - că "eficacitatea recursului" nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant, "ceea ce interesează pe temeiul art. 13 din Convenție este însăși existența lui" (Cauza Rotaru împotriva României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reținut și în alte cauze că: "Exigențele art. 13, ca și cele ale oricărei alte dispoziții din Convenție au în vedere întotdeauna o garanție efectivă, și nu un simplu act de voință sau un aranjament practic"; - că principiul preeminenței dreptului, ca principiu fundamental al unei societăți democratice, se impune a fi observat și în privința examinării "eficacității" recursului analizat; - că recursul reglementat de art. 13 trebuie să fie efectiv atât în "teorie, cât și în practică", în special în sensul că exercițiul său nu trebuie să fie obstrucționat, în mod nejustificat, prin acte sau omisiuni ale autorităților statului; - că în măsura în care legislația națională reglementează mai multe recursuri (căi de atac), în sensul art. 13 din Convenție, și niciunul dintre ele, luate separat, nu îndeplinește exigențele acestui text, dar, dacă prin luarea în considerare a ansamblului acestor recursuri, cerințele textului sunt îndeplinite, se poate admite că persoana interesată dispune de un "recurs efectiv" în sensul Convenției. Or, din perspectiva celor expuse, recursul, cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunțate în materia executării silite, din care fac parte și cererile privind întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare, apare și este de fapt, prin prisma dispozițiilor art. 402 alin. 2 și art. 304 1 din Codul de procedură civilă, "un recurs efectiv", fiind astfel întrunite exigențele art. 13 din Convenție. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330 7 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare,